Marea Criză Economică în Europa și supradimensionarea industriei grele cu destinație militară

Revoluția industrială a început în secolul al XVIII-lea și puterea motoarelor a dus la sporirea livrărilor de mărfuri, Anglia devenind atelierul lumii. Modelul a fost copiat în Europa și a început concurența între marile puteri. Cum gândirea omului este simplă, s-a trecut la militarizarea producției, armele fiind deosebit de rentabile. S-a ajuns până la un conflict european în care au fost implicate resursele întregii planete în perioada 1914 – 1918. Populația a fost adusă în pragul exterminării prin înfometare de dragul unor obiective strategice și din dragoste de profit.

Afacerile s-au dezvoltat după încheierea primei conflagrații mondiale și fabricile trecute la producția de piață au umplut magazinele cu mărfuri, dar cererea nu era satisfăcută, clienții dorind modernizare cu orice preț. Minunea n-a ținut mult în concepția experților. Recesiunea economică ar fi pornit de la prăbușirea afacerilor de la bursa americană din New York în octombrie 1929 și ar fi transformat mediul de afaceri într-o mlaștină ce nu permitea obținerea de profit după gustul patronilor. Abia prin comenzile de război ale statelor a fost realizată o relansare a producției industriale și au fost descoperite noi produse.

Realitatea a fost complet diferită de ceea ce au scris specialiștii prin articole de popularizare sau în tomuri științifice, dar este dificil să se mai recunoască eroarea cultivată timp de decenii. Din păcate, tot muntele de maculatură a fost produs pentru Gloria personală și pentru acoperirea faptelor comise de politicieni care tot promiteau pace, fericire și prosperitate.

Crucișătorul greu, o adevărată cetate plutitoare

Franța avea o conducere pasionată de afirmare la nivel planetar și au fost începute, din 1926, unitățile Clasei Suffren, cele ce aveau ca dotare opt tunuri de calibrul 203 mm. Erau construcții metalice ce atingeau o lungime de 194 m și cuirasa din oțel de înaltă calitate putea să ajungă până la o grosime de 60 mm. Erau perfecte pentru a lupta împotriva navelor italiene sau germane la distanțe mari de propriile baze, dar viteza nu era suficientă pentru a asigura protecția împotriva loviturilor directe. A fost construit crucișătorul Algérie cu o armură de până la 110 mm grosime. Investițiile au fost uriașe în era în care francul avea tot felul de fluctuații și Parisul dispunea de cinci nave puternice în era de recesiune. Întreaga flotă era compusă din șapte crucișătoare grele și nu se putea ca Benito Mussolini să nu se prindă în cursa înarmărilor și întreaga economie a fost subordonată necesităților flotei. Au început să fie asamblate înainte de criză patru unități din Clasa Zara și apoi a fost asamblat Bolzano fix în era de recesiune.

Crucișătorul greu, o adevărată cetate plutitoare, a fost considerat util și de către Londra în vederea păstrării supremației navale în apele Europei. Șase unități din Clasa County au fost puse în șantier din 1926 și finisate până-n 1930. Toate au primit armamentul clasic compus din opt piese de calibrul 203 mm. S-au adăugat cele două unități ale Clasei York care au apărut în 1930 și 1931, armamentul fiind redus la câte șase guri de foc. Luptele împotriva unor distrugătoare sau crucișătoare ușoare putea fi dusă cu artileria montată.

Iosif Stalin jurase în ianuarie 1924 că trebuie să doteze flota Uniunii Sovietice cu vapoare cu o mare putere de foc și a trecut la importul de tehnologie militară din Italia fascistă. Industria sovietică n-a reușit să atingă obiectivul ideologic și piesele de artilerie obținute au fost de calibrul 180 mm. Au fost și acestea utilizate, dar nu se comparau cu cele deja clasice. Furia lui Stalin era firească din moment ce Spania a reușit în perioada 1928 – 1936 să asambleze două crucișătoare din Clasa Canarias.

Cele trei puteri capitaliste emiteau pretenții de dominație regională și mondială și cu cheltuială se ținea hegemonia navală. Crucișătoarele grele atrăgeau fondurile și materialele strategice precum o gaură neagră, dar se poate scrie că erau prea puține pentru a influența economia unui continent și mulți oameni nici n-au auzit atunci și acum de vapoarele militare. Nu putea prospera industria grea doar prin câteva comenzi de stat și orașele au rămas tot în stare vegetativă. Realitatea era că toate fabricile importante depindeau de solicitările marinelor de război și mărfurile speciale dirijau banii de la progres spre distrugere. A fost normal să nu se găsească resurse pentru întreaga populație. Interesele strategice treceau pe primul loc în concepția politicienilor.

Istoricii au scris că primele semne ale recesiunii ar fi apărut în 1928 și se pare că au avut dreptate. S-au ivit atunci crucișătoare grele și energiile lumii economice s-au scurs spre distrugere. Timpul nu mai avea răbdare și muncitorii nu mai făceau față cererii politicienilor. S-a dat vina pe sistemul economic capitalist deoarece astfel se păstra o imagine pozitivă pentru cei ce doreau glorie cu orice preț.

Germania a fost stat înfrânt în Primul Război Mondial și Antanta i-a interzis să dețină o mare flotă de suprafață, dar în 1929 a început construirea unui crucișător greu denumit Deutschland și a fost finisat în 1933, adică lucrările au durat exact cât se zice că a bântuit cumplita recesiune. A fost urmat de alte două unități îmbunătățite și care au fost gata în 1934 și 1936. Chiar dacă au fost prezentate drept crucișătoare grele, proiectanții germani au reușit să le transforme în adevărate cuirasate de buzunar. Artileria principală era menită să zdrobească de la distanță țintele neblindate și cu guri de foc de calibrul 203 mm. Șase tunuri de calibrul 280 mm au fost considerate suficiente pentru misiuni la mare distanță de bazele unde se aflau cuirasate, inamic prea lent pentru a putea să intercepteze noile bijuterii tehnice. Armura din oțel special era considerată suficientă pentru a rezista proiectilelor de 152 și 203 mm. Ajungea la o grosime de 140 mm la fața turelelor, dar practica va demonstra că a fost puțin. Motoarele puternice se dovedeau deosebit de însetate și nava care a dat denumirea clasei avea nevoie la un singur plin de 2.750 t de combustibil lichid, cel ce era importat cu costuri și eforturi.

România comunistă a trecut la o politică masivă de înarmare după 1968 și a fost asamblat un tun de câmp de calibrul 152,4 mm. Era o piesă de artilerie redutabilă în luptele terestre prin proiectilele de 43,56 kg și Kremlinul punea accent pe calitatea nimicitoare. A fost cel mai mare obuz modelat în oțel de industria ridicată după sistem stalinist și a fost suficient să afecteze economia până s-a ajuns la coadă pentru o coajă de pâine. Nicolae Ceaușescu a nenorocit populația României din dragoste de tunuri necesare revoluției mondiale și ar fi dorit să dispună de munți de proiectile. Muncitorii germani dispuneau de utilajele necesare pentru modelarea de obiecte speciale cu masa de câte 300 kg și cele mai scumpe erau din categoria perforante. Industria avea nevoie de cantități importante de nichel și crom pe care statul german le importa de pe piața mondială la prețuri ridicate.

Marea Criză Economică a fost Marea Cursă a înarmărilor și n-a contat ceea ce pățeau oamenii de rând. Investițiile în domeniu civil nu erau interesante precum cele din domeniul militar. Elitele vremii au fost vinovate de dezastrul de pe planetă și, mai grav, l-au dorit din tot sufletul, l-au planificat și s-au pregătit astfel încât inamicul potențial să fie depășit din punct de vedere numeric și tehnic înainte de tragerea primului proiectil de tun.

Șantierele navale nu duceau lipsă de comenzi și guvernele cereau adevărate bijuterii tehnice pentru dotarea flotelor de război. Resursele uscatului erau îndreptate spre mare pentru a se realiza un zid de oțel mobil.

Trebuie să se termine cu legenda că nu s-a muncit in perioada interbelică și, mai ales, începând din octombrie 1929. Marea Criză Economică n-a existat, ci a fost provocată de politicienii dornici de slavă. Istoricii si jurnaliștii au fost cutii de rezonanță pentru a promova ideile conducătorilor, cei care au avut grijă să-și acopere faptele criminale. S-a dat vina pe sistemul economic capitalist pentru că era ceva imposibil de pedepsit și, în plus, mișcările de stânga demonstrau că lumea burgheziei era imperfectă și odioasă.

Crucișătoarele grele au fost produse în zisa epocă de recesiune și apoi au fost utilizate intens în vederea obținerii de echipaje experimentate pentru viitorul conflict de amploare. Existența categoriei de nave cu tunuri de calibrul 203 mm a provocat o furtună cerebrală prin institutele de cercetare ale marilor puteri în vederea găsirii de soluții de distrugere a țintelor ce erau prea multe și mobile după gustul amiralilor. O astfel de idee a dus la apariția unor vapoare în care să fie combinate în mod eficient viteza, armura și puterea de foc, dar soluțiile descoperite erau deosebit de costisitoare din punct de vedere tehnic. Proiectanții francezi au realizat schițele crucișătorului de bătălie Dunkerque, cel ce dispunea de opt tunuri de calibrul 330 mm și care nu dădeau vreo șansă inamicului german sau italian. A fost asamblată în perioada 1932 – 1937 și guvernanții francezi se plângeau că nu se poate realiza un echilibru monetar și erau probleme cu cursul francului și al aurului. Au găsit soluția de redresare financiară și a mai fost asamblată o navă din aceeași clasă în perioada 1934 – 1938.

Istoricii au putut să scrie că uzinele mecanice duceau lipsă de comenzi, dar numai amintirea crucișătoarelor grele demonstrează că fabricile executau în ritm alert produsele speciale cerute de conducerea statelor. Era prea mult de muncă și resursele materiale și financiare au fost topite în fortărețele plutitoare.

_{Foto sus: Crucișătorul german Deutschland, în anul 1935 (© Wikimedia Commons)}