Ce impact a avut intrarea României în Primul Război Mondial asupra Austro-Ungariei

Viena era capitala unui imperiu ce încă visa că este o mare forță militară și că se poate extinde în Europa. N-a fost ceva de mirare ca în 1908 să ocupe Bosnia și Herțegovina pentru a avea mai mult teritoriu în Balcani și să contracareze mai bine acțiunile rusești. Ambele mari puteri visau o ieșire cât mai largă la Marea Adriatică și Peninsula Balcanică era locul unde serviciile secrete se jucau pentru a influența grupările politice.

Atentatul de la Sarajevo din iunie 1914 a fost un motiv perfect pentru un nou asalt în vederea eliminării puterii militare a Serbiei, un stat mic ce deranja prin apropierea de lumea țarilor și de faptul că era un model de libertate pentru slavii din imperiu. Operațiunile militare începute în vara anului 1914 păreau să fie de scurtă durată, dar cei implicați au avut surpriza să le vadă transformate într-un război mondial prin aducerea de trupe de pe alte continente de către marile puteri europene. Imperiul dualist a reușit să recruteze în masă bărbații din toate etniile supuse și astfel a fost formată o armată capabilă să reziste pe fronturi vaste. Anul 1916 a fost marcat de declanșarea unei devastatoare ofensive ruse și apărarea austro-ungară s-a clătinat și doar sosirea forțelor germane a oprit procesul de destrămare a mozaicului etnic.

Ambele tabere aflate în conflict au ajuns la capătul puterilor și trebuia găsită o nouă forță militară care să rupă echilibrul. Diplomații au primit misiunea să convingă autoritățile de la București să intre în conflict și cei ai Antantei au reușit să promită și să facă mai mult pentru semnătura conducătorului guvernului, renumitul prin prudență Ionel Brătianu. Conform prevederilor celor două documente semnate în august 1916, armata română a intrat în conflict în noaptea de 14 spre 15 august 1916 prin trecerea graniței spre Transilvania.

Unii istorici de astăzi, stând în birouri confortabile și călduțe, sunt convinși că acest act militar n-a avut o importanță deosebită la scara evenimentelor continentale și că totul a fost propagandă naționalistă și comunistă prin cărțile și articolele vechi, o mitologie care să convingă masele că poporul român a fost unul deosebit în istorie. Oare așa să fie? Oare cum putem să aflăm adevărul?

Soluția este una foarte simplă și stă într-o simplă comparație. Antanta era superioară numeric în oameni Puterilor Centrale. Obținuse până în 1916 și superioritatea în armament, mai ales la capitolul artilerie. Tunul era principalul instrument de distrugere pe câmpul de luptă, chiar dacă astăzi se vorbește despre eficiența binomului mitralieră – sârmă ghimpată. A fost epoca de glorie a argumentului suprem al regilor și al revoluției industriale, bombardamentele de artilerie durând săptămâni întregi. Germania, motorul alianței ce era asediată de forțele ce atacau pe linii exterioare, avea nevoie de orice om pentru a face față celor două mari acțiuni în care era implicată: Verdun și Somme. Lungile linii de front implicau trupe de acoperire și situația efectivelor nu era una bună, rândurile fiind rărite prin numărul mare de morți și mutilați, rănile provocate de schijele proiectilelor fiind cumplite. Răniții însemnau alte pierderi pe diferite perioade de timp și se adăugau cei scoși din luptă de bolile infecțioase. Prizonierii reprezentau alt capitol care dădea bătăi de cap planificatorilor militari prin faptul că înlocuitorii se găseau din ce în ce mai greu.

Şi a sosit știrea că a intrat România în război

A fost un coșmar pentru generalii Puterilor Centrale, unii bănuind că fostul aliat nu prea mai este de partea celor ce livraseră armament modern timp de decenii. Ştirile de pe front au început să curgă și nu erau plăcute. Pierderile pentru un front zis secundar erau prea mari și se adunau din zi în zi. Astfel, a avut loc o luptă la Vama Buzăului pentru a se încerca măcar întârzierea ajungerii trupelor române în regiunea Brașovului și 115 inamici austro-ungari, efective maghiare în special, au rămas pe câmpul de luptă. Au fost capturați 492 de prizonieri teferi și 17 răniți.

A fost practic distrus un batalion de infanterie ce înainte de război avea un efectiv teoretic de circa o mie de oameni, dar care cu greu mai putea să fie completat din cauza pierderilor și a formării de unități tehnice strict specializate. Grav era că partea română avea acum la dispoziție 500 de puști și 60.000 de cartușe. Decalajul dintre cele două tabere se mărea pas cu pas. Forțele eliberatoare au ajuns la cursul Oltului și inamicul a încercat o nouă operațiune de apărare presupus eroică în concepția celor ce dădeau ordine din birouri și din fața unor hărți pline de poziții strategice.

Se știe că orice curs de apă are locuri pe unde poate să fie forțat și în urma confruntărilor au fost capturați 763 de militari imperiali și au fost luate patru mitraliere, perfecte pentru a fi utilizate împotriva foștilor proprietari deoarece se dispunea din belșug de cartușe de calibrul 8 mm.

Par puține la număr, dar Antanta deja avea superioritate numerică la capitolul armelor automate și fabricile livrau în continuare prea mult pentru nevoile trupelor. Se știe că orice armă pierdută înseamnă în realitate două pentru că trebuie să existe una de înlocuire. Dacă inamicul o folosește, înseamnă că sunt practic trei pierdute. Victoria ar fi fost mai mare dacă n-ar fi existat unele scurgeri de informații și astfel artileria a fost salvată prin retragerea la timp.

Echivalentul unui alt batalion de infanterie dispărea din tabelele planificatorilor ce căutau cu disperare resurse umane pentru acoperirea lungilor linii de front ce formau practic o cetate imensă asediată. Nu mai erau ziduri de cetate ca-n trecutul antic și medieval, ci se construiau fortificații de campanie dispuse pe mai multe linii pentru a scăpa de focul nimicitor al tunurilor.

Se poate spune că sunt pierderi prea mici pentru a conta la scara istoriei, savanții de astăzi fiind încântați de hecatombe cât mai uriașe, dar generalii germani nu puteau permite să existe astfel de hemoragii umane în condiții de inferioritate numerică și s-a ajuns în situația în care cele două mari puteri să trimită lungi trenuri cu oameni și tehnică de luptă spre Transilvania. Alte efective erau îndreptate spre frontul de la Dunăre.

Berlinul, ca la șah, a mutat piesele, unele foarte grele, și a pierdut la nivel strategic cursa cu Antanta. Batalioanele de infanterie au ajuns să mai păstreze doar termenul în raport cu ceea era înainte de începerea ostilităților și efectivele erau completate chiar și cu cei având ușoare tare psihice. Este interesant de observat că unii istorici de astăzi vor mai mult sânge decât a fost vărsat pentru ca rezultatele să fie demne de menționare în cărțile de istorie.

Conducătorii de la Paris au apreciat rolul de paratrăsnet pe care l-a avut România și au trimis cantități impresionante de armament într-o perioadă în care Franța avea propriile probleme generate de implicarea în marile bătălii de pe Somme și de la Verdun. Conducerea de la Berlin ar fi trebuit să aplice principiul concentrării forțelor și să folosească noii recruți pentru completarea rândurilor marilor unități măcinate în războiul de uzură. La fel trebuia să procedeze și Viena.

Batalioanele de infanterie erau cele mai expuse unități tactice și zilnic se micșorau din cauza focului de artilerie. Era nevoie de oameni instruiți ca de aer, dar șocul deschiderii noului front în Estul îndepărtat a dus la perpetuarea problemelor legate de efective.

Orice victorie în România era un pas spre înfrângere pentru că trupele se afundau în ținuturi din care nu puteau să obțină suficiente resurse în domeniul armamentului și erau condamnate să ducă noi și noi lupte cu un consum de muniții ce genera sporirea decalajului în fața Antantei. Încăpățânarea pur teutonică a mai generat victime, dar soarta armelor era pecetluită la nivel strategic. Numai încăpățânarea generalilor aliați a permis comandanților Puterilor Centrale să deplaseze trupele cu trenul spre regiunile amenințate și astfel să prelungească masacrul european ce nu se putea încheia decât cu înfrângerea cetății asediate.

_{Foto sus: Planul de campanie român din 1916 (© Macreanu Iulian / Wikimedia Commons)}