Armata română în august 1916 și mitul despre armamentul insuficient

Anul 1916 a fost marcat de o confruntare titanică între forțele armate ale celor două tabere aflate în conflict pentru supremație mondială și încleștările de la Verdun și Somme indicau un echilibru ce părea imposibil de rupt, aparatul de stat și industria trimițând în primele linii muniții și efective umane din belșug.

Trebuia să fie găsită o forță proaspătă care să atace acolo unde inamicul nu era protejat de suficiente fortificații de campanie și o nouă linie ideală pentru o ofensivă era lunga graniță dintre România și Austro-Ungaria. Imperiul slăbit de acțiunea rusă din anul 1916 abia mai supraviețuia cu ajutor militar german și o nouă lovitură părea să fie fatală.

Ambele tabere au considerat că trupele române pot deschide un nou front care să schimbe echilibrul de forțe și au fost încercate toate vicleniile diplomatice pentru a atrage conducerea de la București în conflict. Antanta a fost partea câștigătoare și în noaptea de 14 spre 15 august 1916 batalioanele de acoperire au forțat prin surprindere o apărare ce știa că nu are un stat prietenos în față, dar se aștepta la un atac după strângerea recoltelor. Campania militară din Ardeal a început bine, dar au sosit divizii germane și a urmat o retragere până în Vrancea și pe cursul inferior al Siretului.

Au fost căutați vinovați pentru acest eșec și s-a ajuns la concluzia că sunt mai multe cauze, una dintre acestea fiind dotarea insuficientă cu armament modern în raport cu efectivele umane mobilizate. Cum tehnica de luptă a fost de multă vreme casată și nu mai are parte de avocați interesați să ofere pledoarii fierbinți pe nimic, a rămas responsabilă de dezastru și așa s-a încheiat trista poveste din 1916.

Dotarea Armatei române în 1916

Datele publicate încă din 1934 arată însă cu totul o altă situație. Infanteria dispunea de puști și carabine de calibrul 6,5 mm manufacturate chiar în Austro-Ungaria într-un număr de 433.978 de exemplare, ceea ce înseamnă cel puțin 433 de batalioane complet încadrate. Toate armele portative cu țeavă lungă erau în număr de 645.566 de exemplare, dar vechimea unor modele își spunea cuvântul asupra vitezei de tragere și chiar asupra siguranței militarului. Erau sosite din Franța 9.982 de puști de calibrul 8 mm, suficiente pentru a forma o divizie pe nouă batalioane pe model german.

Chiar dacă nu mai sunt apreciate ca arme eficiente din cauza bătăii reduse, pistoalele și revolverele au început să fie căutate în conflict pentru că asigurau protecția în luptele apropiate din tranșee, acolo unde cadența mare putea să facă diferența. Statul român a reușit să strângă 143.136 de arme cu țeavă scurtă și erau din belșug la categoria lor. Au fost puse la dispoziția trupelor și grenade, generalul Moșoiu amintind că au provocat o impresie profund neplăcută luptătorilor austro-ungari în primele lupte. Cum trupele române acționau după planuri ofensive, se putea anticipa și o capturare de armament portativ, cel de la militarii morți sau răniți urmând să fie strâns de pe câmpurile de luptă și reutilizat. Practica era curentă și în cazul marilor puteri.

Focul automat putea să fie executat cu 449 de mitraliere de calibrul 6,5 mm, arme ce erau sistem Maxim și demonstraseră deja precizie și rezistență în condiții de front. Erau folosite pentru completare alte 268 de mitraliere de origine franceză și era o problemă cu asimilarea noului tip de tehnică pentru că nu existau instrucțiuni de folosire și nici specialiști pentru formarea mitraliorilor. Tirul acestor arme nu era prea plăcut la auz și infanteriștii inamici preferau să se adăpostească rapid, ceea ce diminua din elan în timpul acțiunilor ofensive. Gloanțele puteau să rănească și la doi kilometri, mulți luptători trezindu-se răniți de obiectele metalice venite de nicăieri.

Tunul era însă principalul mijloc de distrugere pe câmpul de luptă și România dispunea de 2.533 de guri de foc de toate calibrele și modelele, un fel de muzeu în aer liber în urma acțiunii politicienilor corupți. Tot parcul artileristic era construit în străinătate și nu se punea problema calității din timpul procesului de producție. Nu toate mai aveau utilitate, dar se lucra intens la trecerea tunurilor din fortificații în categoria celor mobile.

Industria nu era capabilă să facă față noii misiuni în timp scurt, dar în fiecare zi erau înregistrate progrese. În plus, soseau gurile de foc trimise de aliatul francez și începeau să crească stocurile de muniții. Proiectilele încărcate cu melinită, un explozibil mult mai puternic față de ceea ce livra industria locală, începeau să fie distribuite bateriilor pentru antrenament și apoi pentru front. Viitorul general Traian Moșoiu a fost șocat de ce putea să facă un singur proiectil modern de calibrul 75 mm.

Comandamentul german a acționat cu rapiditate și a profitat de fereastra de timp oferită înainte de sosirea iernii, luptele în munți fiind greu de susținut de trupe care nu aveau echipamentul necesar adus. Orice clipă de întârziere ducea la întărirea inamicului și nu era de dorit o astfel de situație. Ar fi fost o condamnare la lupte crâncene și cu pierderi mari în condițiile în care apăreau munițiile performante.

Armament a fost din belșug și de calitate în anul 1916, dar generalii români au acționat greșit la nivel strategic și tactic, ceea ce a dus la pierderea unor cantități însemnate de armament și de muniții. Au fost astfel scoase din luptă și batalioanele formate din oameni instruiți din timp de pace și a trebuit să se apeleze din ce în ce mai mult la rezerviști. Erorile ofițerilor români au fost observate de către inamici și au fost menționate pentru posteritate, chiar dacă uneori au fost considerate fapte de eroism și patriotism.

Mulți comandanți au crezut că se mai poate aplica regulamentul francez al atacului la baionetă în formații dense, ceva în stil Napoleon Bonaparte, și astfel au fost nimicite prin focul mitralierelor și al tunurilor batalioane, escadroane și regimente întregi. Este interesant de observat că nu s-a învățat mai nimic din trista lecție a zilei de 1 iulie 1916, dată la care batalioanele britanice au fost trimise la asalt în formații dense în cadrul Bătăliei de pe Somme.

Să nu se uite că intrarea în conflict pe un front prea vast a dus la o diluare a efectivelor și astfel inamicul a putut să realizeze manevre prin care să distrugă sau să captureze mari unități române, indiferent de dotarea acestora cu armament modern sau mai puțin nou. Scoaterea din luptă a militarilor favoriza o și mai mare dispersare a efectivelor pentru a putea să acopere toată distanța frontului. Unitățile care au primit tehnică învechită au avut un randament modest, ceea ce era absolut normal. Nu dispuneau, de exemplu, de cartușiere și era greu să cauți cartușele prin buzunare sau raniță. Nici ofițeri și subofițeri experimentați nu erau suficienți pentru a îndrepta ce se mai putea.

_{Foto sus: Prințul Carol testează o mitralieră în timpul Primului Război Mondial (© Gogu Negulesco, Rumania's sacrifice, New York Century Co, 1918)}