Care este, de fapt, adevărata poveste a „orașelor pierdute ale Amazoniei”?
Cercetările recente indică faptul că populațiile care au locuit Amazonia în urmă cu aproximativ 2.500–3.000 de ani nu erau doar grupuri mici de vânători-culegători, așa cum s-a crezut mult timp, ci comunități organizate capabile să transforme peisajul la scară largă.
Arheologul Alden Yépez cercetează un ansamblu de movile și platforme de pământ ascunse printre vegetația densă la situl Huapula, o masivă așezare precolumbiană, ascunsă în jungla din valea râului Upano, în Ecuador. Aceste structuri, dispuse geometric și conectate prin căi adâncite, reprezintă doar o mică parte dintr-un sistem mult mai extins. Deși unele dintre aceste formațiuni erau cunoscute de câteva decenii, amploarea lor reală a devenit evidentă abia recent datorită utilizării tehnologiei Lidar, care permite cartografierea terenului de sub vegetația densă, informează BBC News.
Descoperirea a contribuit la schimbarea radicală a perspectivei asupra trecutului Amazoniei. În locul imaginii tradiționale a unor populații dispersate și relativ simple, datele indică existența unor societăți sofisticate, capabile să construiască infrastructuri complexe și să organizeze vaste rețele de așezări.
O formă distinctă de urbanism
Totuși, cercetătorii subliniază că aceste așezări nu trebuie înțelese ca „orașe” în sensul clasic al termenului, ci ca o formă distinctă de urbanism adaptată mediului amazonian.
Istoria cercetărilor începe în anii 1970, când preotul iezuit și arheologul Pedro Porras a realizat primele săpături sistematice în regiune. El a documentat mai multe platforme și movile de pământ, însă nu putea bănui dimensiunea întregului sistem.
În anii următori au avut loc cercetări limitate, iar momentul decisiv a venit în 2015, când Institutul Național pentru Patrimoniu Cultural al Ecuadorului a realizat o scanare Lidar (acronimul de la „Light Detection and Ranging”, este o tehnologie asemănătoare radarului și sonarului care emite pulsuri laser din zbor, deasupra unei locații, generând informații 3D cu privire la forma și trăsăturile structurilor aflate la sol – n.r.) pe o suprafață de aproximativ 600 km².
Analizele publicate după aproape un deceniu au arătat că situl conține aproape 7.500 de structuri artificiale. Acestea includ peste 5.000 de platforme de pământ, aproximativ 1.500 de dealuri artificiale, sute de movile rotunjite, piețe, terase, drumuri, șanțuri și sisteme de drenaj. Cercetătorii au constatat că multe dintre aceste elemente erau interconectate și făceau parte dintr-un peisaj construit de proporții impresionante.
Potrivit specialiștilor, locuitorii antici au modificat în mod sistematic terenul pentru a crea spații de locuire, ceremonii și circulație. Platformele sunt dispuse, în general, în grupuri de trei până la șase unități organizate în jurul unor spații centrale asemănătoare piețelor. Cele mai multe movile au între doi și trei metri înălțime și dimensiuni relativ modeste. Descoperirea unor vase, pietre de măcinat și semințe arse sugerează că acestea erau folosite ca spații de locuit.
În schimb, unele platforme sunt mult mai mari, atingând până la opt metri înălțime și dimensiuni de zeci de metri. Pe acestea nu s-au găsit urme semnificative ale activităților domestice, ceea ce i-a determinat pe cercetători să presupună că aveau funcții ceremoniale sau comunitare. Construcția unor asemenea structuri ar fi necesitat mobilizarea unui număr mare de oameni și un grad ridicat de coordonare socială.
Un alt aspect remarcabil îl reprezintă rețeaua de drumuri
Arheologul Stéphen Rostain consideră că așezările erau legate prin căi largi și adânci care puteau ajunge la zeci de kilometri lungime. Aceste drumuri sunt surprinzător de drepte, în ciuda reliefului neregulat, indicând existența unei planificări atente.
Rostain descrie organizarea spațiului ca fiind apropiată de un model de tip „tablă de șah”, ceea ce indică un nivel ridicat de organizare.
Pe lângă infrastructură, cercetările au identificat dovezi ale unei agriculturi dezvoltate. Solurile fertile ale regiunii permiteau cultivarea porumbului, fasolei, maniocului și cartofului dulce.
Analiza resturilor vegetale descoperite în ceramică a confirmat aceste practici agricole. Locuitorii produceau și consumau chicha, o băutură fermentată din porumb, iar numărul mare de recipiente pentru băut sugerează existența unor ceremonii colective frecvente.
Interpretarea descoperirilor a generat dezbateri
După publicarea unui studiu important în 2024, presa internațională a popularizat expresia „orașele pierdute ale Amazoniei”. Mai mulți cercetători au criticat această formulare. Ei susțin că siturile nu erau „pierdute”, deoarece localnicii și arheologii le cunoșteau de decenii. În plus, comparațiile cu marile orașe ale lumii antice sunt considerate exagerate și pot crea o imagine distorsionată.
Unii specialiști merg mai departe și afirmă că termenul de „oraș” este inadecvat. Antropologul Michael Heckenberger consideră că aceste așezări reprezintă o formă alternativă de urbanism: multicentrică, cu densitate redusă și puternic integrată în mediul natural. Din această perspectivă, urbanismul amazonian nu trebuie evaluat în raport cu modelele europene, ci înțeles ca o expresie diferită, dar la fel de complexă, a organizării sociale.
În ciuda progreselor recente, multe întrebări rămân fără răspuns. O mare parte din datele Lidar nu a fost încă analizată, iar cercetările acoperă doar aproximativ jumătate din suprafața scanată inițial. Este posibil ca viitoarele studii să identifice și mai multe structuri și conexiuni.
Există, de asemenea, divergențe privind funcția unor elemente ale rețelei. Echipa lui Yépez propune ipoteza că multe dintre șanțuri și piețe erau utilizate pentru gestionarea apei. Având în vedere climatul extrem de umed, aceste structuri ar fi putut funcționa ca sisteme de drenaj, canale și rezervoare. Rostain respinge însă această interpretare, considerând că nu există dovezi suficiente pentru a susține existența unor infrastructuri hidraulice atât de elaborate.
O altă problemă majoră este stabilirea cronologiei
Cercetătorii estimează că structurile au fost construite într-o perioadă cuprinsă între 3.000 și 2.500 de ani în urmă, dar nu se știe dacă toate au fost ridicate și utilizate simultan. Dacă întreaga rețea a funcționat în același timp, atunci ar implica existența unei populații numeroase și a unei organizări politice complexe. Dacă însă construcțiile au fost realizate treptat, pe parcursul mai multor generații, amploarea organizării necesare ar fi fost mai redusă.
Nici identitatea exactă a populațiilor care au construit aceste structuri nu este cunoscută. Yépez sugerează că locuitorii s-ar fi inspirat din forme naturale de relief create de activitatea vulcanică a vulcanului Sangay și ar fi început să le reproducă artificial pe măsură ce populația creștea. Totodată, cercetătorii încearcă să înțeleagă în ce măsură pădurile au fost defrișate sau modificate pentru agricultură și construcții.
Una dintre cele mai mari enigme este absența aproape totală a resturilor umane. Până în prezent nu au fost descoperite cimitire, schelete sau alte dovezi directe ale persoanelor care au locuit aceste așezări. Din acest motiv, multe aspecte legate de organizarea socială, cultura și practicile lor rămân necunoscute.
Foto sus: Valea râului Upano (© Wikimedia Commons)