A existat vreodată o perioadă din istoria omenirii fără războaie?

Având în vedere conflictele violente care au loc în prezent în întreaga lume, războiul pare o stare permanentă. Dar au existat vreodată oameni care să fi trăit fără războaie?

Răspunsul depinde de modul în care definim „războiul”. Dacă prin război înțelegem un conflict între două guverne, atunci da, au existat perioade de pace, „deoarece, pentru aproape 99% din istoria omenirii, nu au existat guverne”, a explicat Ian Morris, istoric la Universitatea Stanford și autorul cărții War! What Is It Good For? Conflict and the Progress of Civilization from Primates to Robots (Farrar, Straus and Giroux, 2014).

Violența, pe de altă parte, ne-a însoțit dintotdeauna. Dacă întrebarea devine „Au existat vreodată oameni care să fi trăit fără violență?”, atunci „răspunsul este destul de clar: nu. Oamenii s-au luptat și s-au ucis între ei dintotdeauna”, a declarat Morris pentru Live Science într-un e-mail.

Teoria unei preistorii pașnice

Potrivit unei analize a studiilor publicate în 2022, războiul era rar sau chiar inexistent în primele etape ale istoriei umane, când oamenii trăiau ca vânători-culegători nomazi. Peter Stearns, profesor emerit de istorie la Universitatea George Mason și autorul cărții Peace in World History (Routledge, 2014), este de acord cu această idee. El a declarat pentru Live Science că „în culturile de vânători-culegători de dinaintea apariției agriculturii exista foarte puțin sau chiar deloc război”.

Această ipoteză se bazează pe dovezi arheologice. Cercetătorii au analizat oase umane vechi descoperite în întreaga lume, căutând urme scheletice ale rănilor provocate de război, de exemplu, mai multe persoane îngropate în gropi comune, cu răni nevindecate produse prin înjunghiere, tăiere sau lovituri puternice. Totuși, ei au găsit foarte puține dovezi ale unor astfel de răni înainte de anul 8000 î.Hr. După această perioadă, când oamenii au început să treacă de la viața nomadă la așezări permanente, asemenea urme au devenit răspândite.

Aceasta nu înseamnă că violența mortală lipsea din societățile preistorice. În Kenya, cercetătorii au descoperit la situl arheologic Nataruk 27 de schelete vechi de aproximativ 10.000 de ani, care prezintă semne ale unei morți violente. Unii antropologi interpretează aceste descoperiri drept dovezi ale unor conflicte între grupuri de vânători-culegători. De asemenea, la Jebel Sahaba, un cimitir preistoric din Sudan, arheologii au scos la iveală rămășițe umane vechi de aproximativ 13.000 de ani care poartă urmele unor atacuri între grupuri.

Totuși, aceste exemple de violență interpersonală nu sunt considerate război, din cauza modului în care cercetătorii definesc acest termen.

„Cercetătorii care tratează războiul ca pe o categorie distinctă de violență îl definesc, de regulă, ca fiind violență organizată de un guvern sau, alternativ, violență colectivă care provoacă moartea unui număr minim de persoane. Societățile preistorice aveau rareori guverne formale, iar grupurile de vânători-culegători depășeau foarte rar câteva zeci de membri. Prin urmare, dacă definim războiul ca un conflict organizat de un guvern sau care provoacă peste 100 de victime, atunci, prin definiție, nu pot exista războaie în preistoria timpurie”, a explicat Morris.

David Christian, istoric și profesor emerit în cadrul Departamentului de Istorie și Arheologie al Universității Macquarie din Australia, susține aceeași idee.

„În cea mai mare parte a istoriei umane, comunitățile erau atât de mici încât nu este clar dacă putem echivala violența cu războiul. Putem spune că oamenii au fost întotdeauna capabili de violență, iar pe măsură ce comunitățile au devenit mai numeroase, această violență a început să capete forme pe care le-am putea descrie drept «război»”, a declarat el pentru Live Science.

Pace între puteri rivale

Odată cu apariția marilor regate și imperii, războiul a devenit foarte frecvent. O teză de doctorat elaborată de Jared Morgan McKinney, în prezent profesor asistent de studii de securitate internațională la Air War College din Alabama, s-a concentrat asupra perioadelor de pace dintre marile puteri.

McKinney a concluzionat că războiul a fost, în esență, norma de-a lungul istoriei și că epocile considerate celebre pentru pace, precum Pax Romana („Pacea Romană”), însemnau de obicei doar că o putere dominantă îi obligase pe toți ceilalți să se supună. Au existat însă și excepții.

„Războaiele sunt costisitoare și riscante. De aceea, în multe perioade istorice, stabilitatea și pacea au fost posibile deoarece rivalii, adversarii și vecinii dispuneau de capacități comparabile”, a afirmat Peter Frankopan, profesor de istorie globală la Universitatea Oxford.

În teza sa, McKinney a identificat mai multe perioade în care marile puteri rivale au reușit să evite războiul.

Între aproximativ 1400 și 1200 î.Hr., marile puteri ale Orientului Mijlociu antic, în principal Egiptul și Imperiul Hitit, o civilizație antică situată pe teritoriul actual al Turciei, au traversat două perioade neobișnuit de lungi fără războaie majore. Pacea a fost posibilă deoarece „Marii Regi” se recunoșteau reciproc ca egali și își rezolvau disputele teritoriale și politice prin tratate oficiale, nu prin război.

În cea mai mare parte a existenței lor, Roma și Persia au fost în conflict. Apoi, aproximativ între anii 387 și 501 d.Hr., cele două superputeri au încetat în mare măsură ostilitățile. Istoricii numesc această perioadă „Lungul secol al V-lea” și au propus numeroase explicații pentru pacea de atunci, inclusiv faptul că ambele imperii se confruntau cu amenințări externe serioase, ceea ce făcea războiul prea costisitor, dar și că dezvoltaseră un limbaj al „fraternității”, prin care se recunoșteau reciproc drept egali, nu drept dușmani, a scris McKinney în teza sa.

Între aproximativ anii 1000 și 1200 d.Hr., prospera dinastie Song din China a reușit să mențină pacea cu vecinii săi războinici din nord (dinastiile Liao și Jin) plătindu-le în mod regulat pentru a evita conflictele. Deși aceste plăți, care puteau fi considerate un tribut sau chiar mită, păreau un semn de slăbiciune, ele reprezentau o sumă infimă comparativ cu veniturile pe care China le obținea din comerț, potrivit lui McKinney.

Un alt exemplu, potrivit lui Morris, este „marea pace” dintre China, Coreea și Japonia, aproximativ între anii 1600 și 1850. În timp ce statele europene își disputau puterea și teritoriile prin războaie, statele din Asia de Est au trăit într-o relativă pace.

„În Europa am avut tendința de a fi mult mai agresivi și mai competitivi, ceea ce creează impresia că războiul este o «stare naturală»”, a afirmat Frankopan.

O altă perioadă remarcabilă de pace relativă în America de Nord a fost Marea Pace dintre națiunile irocheze, a explicat McKinney pentru Live Science. Timp de aproximativ trei secole, între anii 1450 și 1777, cinci (iar mai târziu șase) națiuni amerindiene, care anterior se angajaseră în conflicte violente și costisitoare, au construit o relație pașnică cunoscută sub numele de „Confederația Haudenosaunee” sau „Liga celor Cinci Națiuni”.

În America de Sud, McKinney a indicat ceea ce este cunoscut drept „Marea Pace Sud-Americană”, care desemnează absența războaielor majore între state suverane din America de Sud începând din anul 1935.

„Războiul este «normal» în istorie. Însă, după cum demonstrează aceste exemple, orice regulă are și excepții”, spune McKinney.

Foto sus: Soldați germani în Bătălia de Stalingrad (© Das Bundesarchiv Bild 183 B22478)