Autoritatea palestiniană: o istorie
Retrospectiv privind, potrivit Bibliei, evreii au fost cei care au populat primii Palestina. Ulterior, în 135 d.Hr., romanii au cucerit regiunea şi i-au expulzat pe evrei, lipsindu-i de o entitate teritorială şi politică proprie. După cucerirea romană, puţini evrei au rămas în acele teritorii intrate sub stăpânirea Imperiului Bizantin. Începând cu secolul al VII-lea, teritoriile palestiniene au fost ocupate de arabi, iar populaţia a fost, în mare parte, islamizată.Apoi, în 1517, otomanii au cucerit Siria[i]şi Egiptul, teritoriile fiind transformate în provincii otomane.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, apariţia sionismului[ii]a accentuat dorinţa evreilor de a avea un stat propriu. În perioada decembrie 1917–1918, în timpul Primului Război Mondial, armata britanică a ocupat întregul teritoriu al Palestinei.
Înainte de ocupaţia britanică, la 2 noiembrie 1917, ministrul de externe al Imperiului Britanic, Arthur Balfour, a făcut o declaraţie – „Declaraţia Balfour”[iii]. Documentul[iv]anunţa disponibilitatea guvernului britanic de a permite instalarea evreilor în Palestina, britanicii urmărind atragerea capitalului evreilor în contextul Primului Război Mondial[v]. Se încerca crearea, de către britanici, a unui cămin evreiesc în Palestina[vi].
În 1919, după ce arabii au înţeles conţinutul Declaraţiei Balfour, aceştia s-au unit împotriva sioniştilor, constituind o societate creştino-musulmană. Această mişcare era condusă de familia Husseini, descendentă a Profetului. În scopul împiedicării formării unui stat evreiesc, au fost întreprinse acţiuni ale arabilor palestinieni precum trimiterea unor petiţii la Liga Naţiunilor denunţând politica sionistă. Cu toate acestea, organizaţia nu a luat măsuri de vreme ce politica sionistă avea aprobarea expresă a mandatarului britanic, ca instrument al Ligii[vii].
Ca urmare a deciziilor adoptate la Conferinţa de la San Remo (1920), când s-a hotărât desfiinţarea Imperiului Otoman, un nou stat, Palestina, a fost creat. Acest teritoriu a fost pus sub mandat britanic[viii], armata britanică administrând şi guvernând teritoriul[ix].
Iniţial, arabii din Palestina au avut relaţii bune cu noii veniţi, dar aspiraţia acestora spre formarea unui stat arab i-a determinat să dezaprobe mandatul britanic şi emigraţia evreilor.
Segregarea dintre cele două populaţii s-a accentuat începând cu jumătatea anilor ‘30, când evreii şi-au constituit structuri proprii, cu sprijinul diasporei.
Revoltele palestiniene şi masacrul de la Hebron
În 1928, autorităţile mandatoare au recunoscut dreptul de proprietate al musulmanilor asupra „Zidului Plângerii” din vechiul oraş al Ierusalimului şi au reintrodus, pentru evrei, la solicitarea arabilor, interdicţia privind plasarea de bănci sau de obstacole lângă „Zidul Plângerii”. Tocmai încălcarea prohibiţiei de către evrei prin instalarea, lângă „Zidul Plângerii”, în septembrie 1928, în ziua de Yom Kippur sau „Ziua Ispăşirii”[x], a unui paravan care să separe femeile de bărbaţi, i-a alarmat pe arabii palestinieni. Aceştia se temeau de faptul că evreii intenţionau să-şi clădească o sinagogă în preajma „Zidului Plângerii” şi, treptat, să acapareze Muntele Templului de deasupra Zidului, inclusiv Moscheea Al Aqsa.
Tulburările începute în anul 1928 au fost provocate de arabii din Palestina aflată sub regimul mandatar britanic, şi îndreptate împotriva evreilor. Aceste violenţe au fost generate de disputa dintre musulmani şi evrei pentru accesul la „Zidul Plângerii”[xi].
Astfel, în august 1929, după ce arabii i-au atacat pe evreii care se rugau la Zid, au urmat protestele evreilor care scandau că Zidul le aparţinea. Drept răspuns, arabii palestinieni au distrus sinagoga şi cărţile de rugăciune ale evreilor şi au extins revolta, culminând cu uciderea, la Hebron, a câtorva zeci de evrei[xii].
Conflictul dintre cele două comunităţi s-a amplificat, în ciuda emiterii, de către autorităţile britanice, a unei Carte Albe[xiii], în cuprinsul căreia se afirma că se menţinea status quo-ul şi că evreii, ca popor minoritar, aveau permisiunea de a aduce, pentru rugăciunea la Zidul de Apus, doar obiectele permise pe vremea turcilor. De asemenea, în document se recomanda înfiinţarea unui Consiliu Legislativ alcătuit din reprezentanţii tuturor comunităţilor palestiniene, fapt nerealizat.
În urma revoltelor arabe şi a masacrului de la Hebron, datorită presiunii statelor arabe, al căror petrol devenea semnificativ, şi pe fondul creşterii numărului de imigranţi evrei în Palestina, în mai 1939 a fost proclamată o nouă Cartă Albă de către guvernul britanic, care limita imigraţia evreiască, respingea ideea formării unui stat evreu şi a proclamării unuia palestinian[xiv]. Totuşi, se afirma că în anul 1949, Palestinei i se va acorda independenţa cu o conducerea duală, arabo-evreiască.
În contextul intensificării acţiunilor evreilor pentru a-şi întemeia un stat şi, ca urmare a sprijinului acordat de SUA în acest sens, în martie 1945, arabii palestinieni şi-au construit propriile structuri. Astfel, la Cairo s-a înfiinţat Liga Statelor Arabe (Egipt, Siria, Transiordania, Irak, Liban, Arabia Saudită, Yemen, Palestina).
Războaiele arabo-israeliene
1. Războiul din 1948 (al-Nakba)
Pe fondul declanşării de către evrei a unui război de gherilă contra mandatarilor britanici care se împotriveau emigrării evreilor torturaţi din Occident în Palestina, problema teritoriilor palestiniene a fost dezbătută la Organizaţia Naţiunilor Unite.
În 1947, în cadrul Adunării Generale a ONU, a fost adoptată, cu o majoritate de două treimi, Rezoluţia 181[xv], prin care se stabilea partajarea Palestinei în două entităţi distincte, independente-un stat evreu şi unul arab, Ierusalimul şi Betleemul beneficiind de un regim internaţional sub autoritatea ONU. Arabii palestinieni şi evreii s-au opus acestei soluţii, în primăvara anului 1948 aceştia declanşând un război de gherilă. Opinia poporului arab era similară cu a liderilor săi din moment ce arabii nu erau alfabetizaţi, erau săraci şi tindeau să urmeze liderul.
Astfel, în mai 1948, după retragerea trupelor engleze din Palestina, evreii şi-au proclamat statul Israel, fără intervenţia ONU. Liga Arabă şi-a trimis armatele pentru a restabili securitatea în zonă. Războiul din 1948 i-a dezrădăcinat pe arabii palestinieni din locurile lor. Palestinienii au fost separaţi de casele lor, evacuaţi şi expulzaţi[xvi].
În urma confruntărilor militare, Israelul a ocupat din teritoriul ce revenea palestinienilor conform planului ONU. Din moment ce acest plan nu era acceptat de niciuna dintre părţi, evreii au considerat că nu încălcau legislaţia internaţională.
În ianuarie a fost încheiat un armistiţiu, la propunerea Egiptului, conform căruia teritoriul Gaza trecea sub administraţie egipteană.
În urma negocierilor de la care Irakul s-a retras, Malul Vestic al Iordaniei (CisIordania/West Bank) (cea mai mare parte a teritoriului destinat statului palestinian), precum şi Ierusalimul de Est, vor intra în componenţa Transiordaniei, care se va numi Regatul Haşemit al Iordaniei.
În urma negocierilor cu Siria, care şi-a retras trupele din Palestina, statul evreiesc va ocupa 78% din teritoriul Palestinei, nu 56% cât se preconiza[xvii].
În mai 1949, Israelul a devenit stat membru ONU (sub formă de republică parlamentară), ideea de stat palestinian fiind îngropată:el nu exista ca entitate politică, ci era împărţit între Iordania şi Egipt.
În ceea ce priveşte problema palestiniană, se considera că era de competenţa statelor arabe vecine Israelului.
În 1959, preşedintele irakian Kassem a lansat ideea unei guvernări palestiniene în Gaza şi Cisiordania.
În replică, în 1964, preşedintele Nasser al Egiptului, a anunţat, în cadrul summitul-ului ţărilor arabe, reprezentarea, în Liga Arabă, a entităţii palestiniene şi crearea unui Comandament arab unificat care să controleze unităţile palestiniene armate.
În acelaşi timp, în luna iunie a anului 1964, în partea de est a Ierusalimului s-a înfiinţat Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.)[xviii], o organizaţie politică şi paramilitară a arabilor palestinieni formată din Mişcarea Fatah, Frontul Popular de Eliberare a Palestinei, Frontul Democrat de Eliberare a Palestinei şi alte fracţiuni palestiniene. O.E.P. a luat fiinţă din iniţiativa statelor arabe în frunte cu preşedintele Egiptului, Nasser .
2. Războiul de şase zile(iunie 1967)[xix]
Având multiple cauze anterioare, războiul de şase zile a fost declanşat de Israel, care a atacat Egiptul din cauza blocadei navale a strâmtorii Tiran. Armata israeliană a învins armatele arabe aliate şi a cucerit Fâşia Gaza (Egipt), Înălţimile Golan (Siria) şi Cisiordania (Iordania).
Drept urmare, Rezoluţia de la Khartoum[xx]sugerafaptul că statele arabe nu vor face pace cu Israelul(cei 3 nu – „nu pace, nu negocieri, nu discuţii”cu Israelul). Rezoluţia de la Khartoum a condus la Războiul de Yom Kippur din 1973.
3. Războiul de Yom Kippur[xxi]
Statele arabe, Egipt şi Siria, au pornit atacul surpriză asupra Israelului pentru a recupera teritoriile pierdute în 1967. S-au alăturat acestui război Irakul şi alte state arabe.
În primele zile ale războiului, egiptenii şi sirienii au obţinut victorii semnificative. Apoi, începând cu a doua săptămână de lupte, sirienii au fost scoşi din zona platoului Golan, iar în sud, în peninsula Sinai, egiptenii au fost înfrânţi de armatele israeliene, acestea trecând dincolo de Canalul Suez (vechea linie de încetare a focului) şi încercuind o întreagă armată egipteană. Presiunea exercitată de Statele Unite ale Americii asupra Israelului a determinat această ţară să se abţină de la distrugerea armatei egiptene.
Aşadar, odată cu încetarea ostilităţilor la recomandarea ONU, statele arabe au depăşit trauma psihologică suferită în urma războiului din 1967. Datorită succeselor limitate din Sinai, Egiptul a negociat de pe alte poziţii cu Israelul.
Astfel, în septembrie 1978, la Camp David, Egiptul a negociat un tratat de pace cu Israelul, având ca mediator Statele Unite ale Americii. Negocierile s-au încheiat cu semnarea acordului de pace israeliano-egiptean din 1979. Conform acordului de pace, Israelul urma să-şi retragă din Sinai trupele şi coloniştii în schimbul unor relaţii normale cu Egiptul şi a unei păci durabile.
Comunitatea arabă nu a fost de acord cu semnarea tratatului de pace deoarece acesta însemna, implicit, recunoaşterea Israelului ca stat. Egiptul a fost exclus din Liga Arabă, iar preşedintele său, Anwar Sadat, a fost asasinat doi ani mai târziu, pe 6 octombrie 1981.
III. Acordurile de la Oslo
Ca urmare a pierderilor teritoriale suferite şi aflat consecutiv sub o administraţie egipteană şi iordaniană, apoi, din 1967, sub cea israeliană, poporul palestinian şi-a constituit grupări politice şi militare care să-l reprezinte[xxii]. Pe lângă OEP, în 1959 fusese înfiinţată, de către Yasser Arafat, Mişcarea de Eliberare naţională a Palestinei – Fatah, o grupare militară care şi-a creat celule în Cisiordania şi Gaza şi a instruit trupe de gherilă.
Pe fondul intensificării violenţelor dintre arabi şi evrei şi al izbucnirii, în decembrie
1987, a unei revolte palestiniene – Intifadă[xxiii], care a inclus manifestări puternice, greve şi acte de nesupunere civică, în scopul dobândirii suveranităţii palestiniene asupra Cisiordaniei şi Fâşiei Gaza, s-a format, în vara anului 1988, gruparea extremistă Hamasdin Frăţia Musulmană, localizată în Gaza.
Începând cu anii ’90, au fost întreprinse acţiuni de rezolvare a conflictului israeliano-palestinian. În 1991, negocierile au fost purtate cu ocazia organizării unei conferinţe la Madrid, apoi au urmat discuţii secrete la Oslo pentru ca, în septembrie 1993, să se semneze, oficial, la Washington, în prezenţa preşedintelui OEP, Yasser Arafat, a primului ministru israelian, Yitzhak Rabin şi a preşedintelui american, Bill Clinton, un acord denumit „
Declaraţia de Principii privind Aranjamentele Interimare de Autoguvernare”[xxiv]. Acest document a reprezentat primul acord direct dintre guvernul Israelului şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP).
Acordurile de la Oslo puneau bazele unei auto-guvernări palestiniene, stipulând înfiinţarea Autorităţii NaţionalePalestiniene, responsabilă de administrarea teritoriului aflat sub controlul său.
Totodată, acordurile prevedeau că, în termen de cinci ani, Israelul trebuia să se retragă din teritoriile ocupate şi să predea controlul palestinienilor. Israelul urma să acorde autonomie palestinienilor în etape. Cu toate acestea, evreii îl considerau pe Rabin trădător, în vreme ce palestinienii din mişcarea Hamas reîncepuseră lupte violente în Gaza.
Acordurile au fost aplicate odată cu retragerea trupelor israeliene din Ierihon (13 mai 1994) şi din Fâşia Gaza (18 mai 1994). La data de 1 iulie 1994, Yasser Arafat a devenit preşedinte al Autorităţii Naţionale Palestiniene.
În 1995, tot la Wahington, au fost semnate acordurile asupra extinderii autonomiei palestiniene în Cisiordania, împărţită în trei zone. Un alt acord a fost încheiat în 1998, la Wye River, în conformitate cu care autoritatea palestiniană trebuia să primească încă o parte din teritoriul Cisiordaniei. Deşi perioada de autonomie palestiniană trebuia să se finalizeze în 1999, negocierile privind statutul final al Cisiordaniei şi Palestinei au fost amânate.
În septembrie 2000 a izbucnit a doua Intifadă, o perioadă de acte intense de violenţe israeliano-palestiniene, cauzată de vizita premierului israelian de atunci, Ariel Sharon, pe esplanada moscheii musulmane Al Aqsa.
În aprilie 2003, cvartetul format din Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană, ONU şi Rusia, a pus bazele unui nou plan de pace – Roadmap for Peace– pentru soluţionarea conflictului israeliano-palestinian până în 2005, plan bazat pe acţiuni coordonate ale ambelor părţi, care să conducă la crearea unui stat palestinian democratic.
În vara lui 2005, a avut loc retragerea unilaterală a Israelului din Fâşia Gaza. Au fost evacuaţi locuitorii israelieni, iar armata a fost retrasă de pe teritoriul Gazei, menţinând totuşi controlul frontierelor.
În 2009, au avut loc operaţiuni militare israeliane în Fâşia Gaza. Autoritatea Palestiniană s-a retras de la negocieri în semn de prostest.
În 2010, la Washington, s-a încercat reluarea unor negocieri directe. Dialogul dintre preşedintele Autorităţii Palestiniene, Mahmoud Abbas şi premierul israelian, Benjamin Netanyahu, a fost întrerupt după ce Israelul a continuat, începând cu 26 septembrie, colonizarea în teritoriile ocupate.
Note
[i]
Provincia Siria (Şam) era alcătu
ită, la acea vreme, din Palestina, Liban, Iordania şi Siria.
[ii]Mişcare politică şi religioasă, apărută la sfârşitul sec. al XIX-lea, la baza căreia stă ideea întemeierii unui stat evreiesc pe teritoriul Palestinei. Aceasta a fost cauzată de către antisemitismul rusesc şi polonez şi accelerată de afacerea Dreyfus (
http://dexonline.ro/definitie/sionism, accesat în august, 2014.
[iii]http://www.icsresources.org/content/primarysourcedocs/BalfourDeclaration.pdf, accesat în august, 2014.
[iv]Această declaraţie a provocat o intensă emigraţie evreiască în zonă, care s-a accentuat odată cu declanşarea holocaustului în Europa.
[v]M. Lazăr, „Noua geopolitică a Orientului Mijlociu:conflictul arabo-israelian”, în Annales Universitatis Apulensis-Historica, Alba Iulia, nr. 4-5, 2000-2001, pp. 203-215.
[vi]Lisa Hajjar, Joel Beinin, „Palestine for beginners”, în Middle East Report, no. 154, 1988, pp. 17-20.
[vii]Quincy Right, „The Palestine Problem”, în Political Science Quarterly, vol. 41, no. 3, 1926, pp. 384-414.
[viii]Societatea Naţiunilor consacra, în articolul 22 din Pact, proiectul mandatelor sub controlul său. Drept urmare, Marea Britanie a dobândit, din anul 1922, statutul de putere mandatară asupra Palestinei şi Irakului, sub condiţia aplicării Declaraţiei Balfour, iar Franţei i-a revenit mandatul asupra Siriei şi Libanului.
[ix]Mandatul britanic a fost adoptat în 1922 de Liga Naţiunilor, implementat oficial în septembrie 1923 şi finalizat în 1948.
[x]Iom Kippur, numită şi Ziua Ispăşirilor, constituie cea mai însemnată sărbătoare evreiască anuală.
http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/Judaism/holiday4.html, accesat în august, 2014.
[xi]În urma războiului arabo-evreiesc din Palestina (1948-1949), Oraşul Vechi împreună cu Zidul de Apus au fost anexate la emiratul arab al Transiordaniei, devenit ulterior Regatul Haşemit al Iordaniei. În timpul administraţiei iordaniene, între anii 1948-1967, credincioşii evrei nu au mai avut acces la Zidul Plângerii. În Războiul de şase zile din iunie 1967, Oraşul Vechi a fost ocupat de armata israeliană care a dispus dărâmarea cartierului marocan aflat în preajma Zidului, creând în faţa lui un spaţiu destinat rugăciunii evreilor.
[xii]Nicholas Ensley Mitchell, „Towards Nakba:the failure of the British mandate of Palestine, 1922-1939”, Louisiana, SUA, 2007, pp. 75-86.
[xiii]http://www.cjpmo.org/DisplayDocument.aspx?DocumentID=1774, accesat în august, 2014.
[xiv]M. Lazăr, op. cit., pp. 201-203.
[xv]http://daccess-dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/038/88/IMG/NR003888.pdf?OpenElement, accesat în august 2014.
[xvi]Ghazi Falah, „The 1948 Israeli-Palestinian War and its Aftermath:the transformation and de-signification of Palestine’s cultural landscape”, în Annals of the Association of American Geographers, vol. 86, no. 2, iunie 1996, pp. 256-285.
[xvii]M. Lazăr, op. cit., pp. 204-205.
[xviii]Conducătorii OEP:Ahmed al Shukeiri, Yasser Arafat, Mahmud Abas.
[xix]A fost un conflict armat derulat între 5 şi 10 iunie 1967 între Israel şi alianţa formată din statele arabe Egipt, Iordania şi Siria. În urma victoriei militare asupra coaliţiei arabe, Israelul a ocupat Fâşia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan şi Cisiordania.
[xx]Adoptată în septembrie 1967, în Khartoum, Sudan, în cadrul conferinţei statelor arabe, rezoluţia prevedea o luptă continuă contra evreilor palestinieni.
http://www.palestinefacts.org/pf_1967to1991_khartoum.php, accesat în august, 2014.
[xxi]A fost un conflict armat între Israel şi o coaliţie de naţiuni arabe condusă de Egipt şi Siria, care a durat între 6 octombrie şi 26 octombrie 1973. Războiul a izbucnit de Iom Kipur (Ziua Ispăşirii, cea mai importantă zi de post evreiască), printr-un atac surpriză egipteano-sirian, forţele atacatoare traversând liniile de încetare a focului din Peninsula Sinai şi respectiv, de pe platoul Golan, teritorii cucerite de Israel în Războiul de Şase Zile (1967).
[xxii]Sumantra Bose, „Contested Lands :Israel-Palestine, Kashmir, Bosnia, Cyprus, SRI Lanka”, Harvard University Press, SUA, 2007, pp. 239-289.
[xxiii]„Intifada" înseamnă, în limba arabă, „scuturare" şi se referă la revolta violentă împotriva persoanelor civile ca o modalitate politică legitimă, acceptată şi adoptată de instituţiile oficiale palestiniene.
[xxiv]http://cis.uchicago.edu/sites/cis.uchicago.edu/files/resources/CIS-090213-israelpalestine_38-1993DeclarationofPrinciples_OsloAccords.pdf, accesat în august, 2014.
