⬆

La pas prin vechiul Bucureşti

Autor: Daniel Plăiașu

Capitala României ia naştere în jurul unui fort întărit ridicat pentru prima oară în vremea lui Mircea cel Bătrân pentru a proteja acest nod al drumurilor comerciale, care veneau fie din Polonia, Moldova, fie din spaţiul germanic şi maghiar, via Braşov, şi mergeau către Constantinopol. Acest fort întărit devine, în urmă cu 560 de ani, în timpul voievodului Vlad Ţepeş, cetate domnească.

Pentru mulţi, 20 septembrie 1459 este considerată a fi data de naştere a oraşului Bucureşti, dar, citind hrisovul lui Vlad Ţepeş, înţelegem că acesta a emis un document din cetatea deja existentă. Mai mult, există certitudinea că voievodul a făcut din cetatea de pe malul Dâmboviţei reşedinţă domnească, cel puţin până spre finele anului 1461. Aşadar, orice tur ghidat am porni prin vechiul Bucureşti, se cade să-l începem din faţa Palatului Voievodal Curtea Veche, și apoi să atingem câteva locuri simbolice din Capitală, mai cu seamă că, la un moment dat, urbea era considerată un oraş al bisericilor şi al hanurilor.

Să purcedem

Turul porneşte din cel mai vechi punct al oraşului, Curtea Veche, cuprinzând apoi istorii colorate, savuroase, despre Biserica Curtea Veche, cea mai veche biserică păstrată în Bucureşti, Hanul lui Manuc, Mănăstirea Radu Vodă, Strada Lipscani, Hanul cu Tei, Spitalul Colţea şi Casa Melik (azi Muzeul Theodor Pallady). Ordinea în care am ales să prezentăm aceste obiective nu este una a vechimii cronologice, ci e, mai degrabă, una practică, utilă celui care doreşte să descopere aceste monumente pline de istorie. Pentru spaţiul religios ne-am limitat de această dată doar la cele mai vechi biserici şi mănăstiri păstrate din Bucureşti, urmând să alocăm un spaţiu extins într-un alt articol-traseu.

Bucureştiul a apărut, aşadar, la această intersecţie de drumuri, acolo unde primii voievozi ai Ţării Româneşti au decis să ridice un turn, apoi un fort, pe care Vlad Ţepeş îl dezvoltă într-o cetăţuie. Punctul zero al oraşului este în spatele Hanului lui Manuc, unde sunt astăzi piaţa Sfântul Anton (ruinele fostei biserici cu acelaşi nume sunt vizibile şi acum), Biserica Domnească şi Curtea Veche. Această cetăţuie era fix pe drumul care venea de la Giurgiu şi, în acelaşi timp, din lumea otomană şi care se ramifica de aici în trei direcţii diferite: către Moldova şi apoi Polonia, către Braşov şi spaţiul german sau către capitala Ţării Româneşti din acele vremuri, Târgovişte. Importanţa micului târg a crescut în vremea lui Vlad Ţepeş, când a devenit reşedinţă domnească, asemenea celei de la Târgovişte.

Reşedinţa lui Vlad Ţepeş

Amplasamentul cetăţii lui Vlad Ţepeş a stârnit la început numeroase controverse. Cercetările arheologice desfăşurate între anii 1967-1973, care au scos la iveală un şir de cetăţi ale Bucureştilor, au confirmat că pe malurile Dâmboviţei, în acest spaţiu anume, au fost descoperite nu numai Cetatea lui Vlad Ţepeş, dar şi o construcţie anterioară acesteia, ridicată cu un secol înainte. Peste ruinele acestei construcţii a ridicat Vlad Ţepeş o nouă cetate, în anii 1458-1459, cu ajutorul meşterilor braşoveni, de aici emiţând documentul din septembrie 1459. Noua reşedinţă domnească a lui Ţepeş avea o formă dreptunghiulară şi era realizată din bolovani de râu şi mortar. Se prezenta ca o construcţie cu subsoluri mult înălţate, cu parter dotat cu încăperi pe toate cele patru laturi şi curte interioară. Această cetăţuie ajunge să devină cu adevărat Curte Domnească în vremea lui Mircea Ciobanul (1545-1552; 1553-1554; 1557-1559). Deşi e cunoscut drept un voievod loial sultanului şi cu o domnie foarte agitată, Mircea Ciobanul a amenajat un Palat Domnesc în adevăratul sens al cuvântului; iar ceea ce se poate vizita astăzi sunt chiar pivniţele acestui palat. Mircea Ciobanul a renunţat complet la planul cetăţii lui Vlad Ţepeş, aceasta dobândind o nouă compartimentare. Pivniţa era de formă dreptunghiulară, împărţită în patru nave, acoperite cu bolţi semicirculare sprijinite pe arce dublouri, care se descarcă pe stâlpi cruciformi. În apropierea noului Palat Domnesc, Mircea Ciobanul a ridicat un lăcaş religios, cu hramul Buna Vestire.

Curtea Domnească, prăduită

Având în vedere vremurile tulburi pe care le-a cunoscut Ţara Românească în perioada medievală, Curtea Domnească era des jefuită ca urmare a invaziilor străine. Cu toate acestea, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Curtea a fost extinsă, în special în vremea lui Constantin Brâncoveanu, care a ridicat aici ateliere pentru meşteşugari, precum şi închisori și o gheţărie. Tot din porunca voievodului-martir a fost adăugat un nou etaj, iar sala tronului, aflată în imediata vecinătate a loggiei, a dobândit o suprafaţă de 300 m². Din nefericire, s-au păstrat puţine vestigii din această încăpere istorică. Ceea ce în schimb uimea în acele vremuri era spaţiul aflat între faţada edificiului impunător şi albia Dâmboviţei, amenajat tot cu terase şi grădini. După mazilirea lui Constantin Brâncoveanu, Curtea Veche a fost afectată de incendiul din 1718, apoi de cutremurul din 1738, inundaţii repetate, jafurile războaielor – în special de războiul ruso-turc (1768- 1774) şi de nevolnicia celor aflaţi la cârma ţării. În mai puţin de 50 de ani de la moartea lui Brâncoveanu, mai exact în vremea ocupaţiei ruse (după 1763), a ajuns să fie locul unde se adăposteau „scursurile” societăţii. Noii domni fanarioţi au căutat alte locuinţe, iar Vodă Caragea a scos la licitaţie tot spaţiul fostei reşedinţe voievodale. Singura construcţie care a rămas în picioare a fost Biserica Domnească a lui Mircea Ciobanul.

Biserica Sfântul Anton, cea mai veche din Bucureşti

Dacă facem doi paşi pe lângă ruinele fostei reşedinţe domneşti, vedem imediat biserica pe care tot bucureşteanul o numeşte „Sfântul Anton” sau „Antonie cel Mare”. Hramul original este Buna Vestire şi construcţia era pe-atunci în centrul Curţii Domneşti. Acest lăcaş a fost ridicat de voievodul Mircea Ciobanul în secolul al XVI-lea, pe locul fostei biserici, ctitorită de Mircea cel Bătrân. Biserica Sfântul Anton Curtea Veche este cea mai veche biserică din Bucureşti şi a servit timp de două secole drept loc de încoronare a domnilor Ţării Româneşti. Ea are un plan trilobat, o influenţă arhitecturală sârbească şi este o copie a Mănăstirii Cozia. Lăcaşul a suferit şi el o serie de transformări de-a lungul timpului. În anul 1611, biserica a fost refăcută de Matei Basarab, după ce fusese incendiată şi jefuită.

Prădată din nou în timpul invaziei turco-tătare, e refăcută de domnitorii Gheorghe Ghica, între ani 1660 şi 1664, şi Gheorghe Duca, în perioada 1673-1678. Cea mai importantă transformare a avut loc în anul 1715, când i s-a adăugat portalul de la intrare. Biserica a fost mărită de Nicolae Mavrocordat în secolul al XVIII-lea. După incendiul din 1847, care a pârjolit tot Bucureştiul, Biserica Sfântul Anton, ale cărei ruine se văd în piaţă, lăcaş de cult ce a deservit ani de-a rândul puşcăria din apropiere, a ars şi a fost distrusă. Atunci s-a decis ca Biserica Domnească să ia şi cel de-al doilea hram, cel al Sfântului Antonie cel Mare. Din acest motiv, cei mai mulţi bucureşteni ştiu vechea biserică domnească drept Biserica „Sfântul Anton”.

Stânga-mprejur la Hanul lui Manuc

Cu spatele la cele două obiective descrise mai sus, ni se deschide în faţă imaginea unui autentic caravanserai. Fiind un oraş negustoresc şi nod comercial major, Bucureştiul a avut întotdeauna numeroase hanuri. Identificăm cel puţin trei tipuri diferite: hanurile domneşti, cele ale unor oameni foarte bogaţi din acele vremuri şi hanurile de mahala. Hanurile domneşti erau de mari dimensiuni și aveau în centru o biserică sau o mănăstire, iar o parte din veniturile hanurilor mergeau pentru întreţinerea respectivului lăcaş de cult. Hanurile negustorilor bogaţi nu aveau biserici, dar rivalizau prin condiţiile oferite călătorilor, spaţii de depozitare pentru mărfuri, cu așezămintele domnești.

Hanurile de mahala erau mai degrabă nişte construcţii din lemn ridicate pentru drumeţii care nu îşi permiteau să îşi ia o odaie la hanurile mari ale oraşului. Hanul lui Manuc face parte din a doua categorie. Şi deşi a fost unul dintre multele hanuri ale Bucureştiul în secolele XVII-XVIII, este unul dintre puţinele care au rezistat până astăzi probei timpului. Ridicat între 1806-1808 de Emanuel Mârzaian, un armean bogat, numit de turci Manuc Bey al Moldovei, istoria hanului se leagă strâns de istoria personală a întemeietorului. Faima rapid câştigată a hanului se datorează astfel lui Manuc, un aventurier, un negustor şi un om politic, cu o istorie controversată, posesor al unei averi enorme. Hanul lui Manuc a fost ridicat pe o bucată de teren ce a aparţinut Curţii Domneşti. Aflat în centrul oraşului, a devenit un loc propice pentru întâlniri sau odihnă pentru negustori şi pentru tot felul de muşterii. Exista o curte interioară – în care trăgeau căruţe şi caravane aflate în tranzit – care era ornamentată cu o grădină mică şi cu o fântână arteziană. Configuraţia arhitectonică a ansamblului constă în 15 pivniţe boltite la subsol, 23 de prăvălii la parter, două saloane mari, magazii, bucătării şi camere pentru servitori, precum şi un tunel în care puteau intra 500 de persoane. Clădirea avea un singur etaj cu 107 camere, cu porticuri deschise, sprijinite pe piloni de lemn, printre care se deschideau arcade, iar accesul se făcea pe două scări de lemn. În exteriorul hanului se aflau magazine cu cele mai diverse produse, de la covoare turceşti, la parfumuri fine importate din Londra sau Paris.

Hanul lui Manuc a fost gazda negocierilor preliminare ale Tratatului de pace ce a încheiat războiul ruso-turc în 1812. După moartea lui Manuc Bey în 1817, hanul a avut numeroşi proprietari şi chiar a fost pentru o scurtă perioadă sediul Primăriei Bucureştiului. La începutul anilor 1860 a fost vândut lui Lambru Vasilescu, care renovează clădirea şi o redenumeşte Grand Hotel de la Dacie. În cele două mari săli ale hotelului erau organizate petreceri şi evenimente mondene pentru burghezia bucureşteană, precum şi baluri mascate de trei ori pe săptămână. De asemenea, aici a avut loc şi primul spectacol de operetă din România. În anii de dinaintea Primului Război Mondial, Sala Dacia a fost locul de reuniune a politicienilor români – Take Ionescu, Octavian Goga, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Nicolae Filipescu – care militau pentru intrarea României în război alături de Antanta, pentru recuperarea Transilvaniei şi Bucovinei. Hanul a fost restaurat în repetate rânduri – 1848, 1863, 1970, 1992 –, dar s-a păstrat structura originală. Astăzi, Hanul lui Manuc s-a transformat într-un hotel cu restaurant, pivniţă şi cafenea, şi este înconjurat la exterior de magazine, ca odinioară.

Mănăstirea Radu Vodă a găzduit prima bibliotecă din Bucureşti

Lăsăm în spate această vatră a Bucureştiului pentru a merge până la Mănăstirea Radu Vodă. Acest edificiu ridicat cu multă migală de către domnitorul Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577), strănepot al lui Vlad Ţepeş, pentru a muta sediul Mitropoliei Ungro-Vlahiei de la Târgovişte la Bucureşti, are o istorie extraordinară. „Radu Vodă” este, de departe, cea mai însemnată mănăstire şi cea mai veche care şi-a păstrat menirea iniţială. Prima biserică de pe colina Radu Vodă este atribuită domnitorului Mihnea cel Rău (1508-1509), abia cea de-a doua fiind ctitoria domnitorului Alexandru al II-lea Mircea. S-a numit Mănăstirea Sfânta Troiţă. Voievodul Alexandru al II-lea avusese un vis cu mutarea „Mitropoliei de din Jos” la Bucureşti, însă, probabil, mitropolitul din acel moment s-a împotrivit să vină aici, şi Mitropolia Ungro-Vlahiei a mai rămas, preţ de peste 100 de ani, până în 1688, în vechea capitală a Ţării Româneşti. Fiul lui Alexandru, Mihnea Turcitul, va înzestra mănăstirea cu moşii, sate şi odoare de preţ – sporind prestigiul ei în Ţara Românească.

În timpul domniei sale, în mănăstire este înfiinţată prima bibliotecă din Bucureşti. În timpul conflictului lui Mihai Viteazul cu trupele lui Sinan Paşa, în 1595, tot Bucureştiul are profund de suferit. Sinan ocupă oraşul în mai 1595 şi, folosind 3.000 de meşteri şi 60.000 de salahori, înconjoară oraşul cu un şanţ de apărare adânc de 6 metri şi foarte larg, pe marginea căruia se înălţau băşti (bastioane), în total vreo 135 de turnuri. Mănăstirea Sfânta Troiţă, care se ridica pe un deal cu înălţimea de 12 metri deasupra întregii zone, a fost fortificată similar şi a fost folosită ca arsenal. Întreaga fortificaţie a fost numită de bucureştenii acelor timpuri Palanca lui Sinan şi putea găzdui o armată de 10.000 de oameni. Sinan a ocupat oraşul doar 59 de zile şi s-a retras în octombrie 1595, temându-se de un asediu al armatelor conduse de Mihai, Sigismund Bathory şi Ştefan Răzvan. La plecare, comandantul otoman a incendiat tot: Curtea Domnească, fortificaţiile, bisericile şi mănăstirile. Mănăstirea lui Alexandru al II-lea Mircea a fost aruncată în aer. Radu Vodă Mihnea reface din temelii mănăstirea, în 1625, închinând-o Mănăstirii Ivirion din Athos. Patriarhul Macarie al Antiohiei şi Paul de Alep, vizitând Mănăstirea Radu Vodă în 1653-1657, rămân profund impresionaţi de arhitectura acesteia.

Mănăstirea a avut de suferit şi de pe urma cutremurelor de la începutul secolului al XIX-lea. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea ministrul Cultelor de la acea vreme, Titu Maiorescu, a decis dărâmarea multor clădiri insalubre din Capitală, printre care și unele aparţinând Mănăstirii Radu Vodă. Au scăpat biserica, turnul-clopotniţă și câteva chilii. În 1960, regimul comunist decide desfiinţarea mănăstirii, dar Patriarhul Justinian Marina reușește să scape monumentul de la demolare și să îl restaureze. Mănăstirea a fost reactivată în 1998 de către Patriarhul Teoctist Arăpaşul. De la această vatră de spiritualitate ne vom întrepta spre alte două hanuri ale vechiului Bucureşti, aflate pe Uliţa Mare (strada Lipscani). Denumirea străzii provine din cuvântul lipscan, negustor care vindea pe pieţele româneşti mărfuri aduse de la Lipsca (Leipzig). Uliţa Lipscanilor, chiar dacă nu sub această denumire, există aproape de la începuturile oraşului, fiind cea care ocolea Curtea Domnească şi făcea legătura între principalele drumuri care ajungeau la Bucureşti. Pe această stradă, care era centrul comercial al Bucureştiului, erau unele dintre cele mai mari şi mai importante hanuri ale oraşului. Dintre acestea, putem să vedem şi astăzi Hanul Gabroveni/Hagi Tudorache, Hanul cu Tei şi Biserica Sfântul Gheorghe Nou, care se afla odinioară în mijlocul Hanului Sfântul Gheorghe, construcţie ridicată de Constantin Brâncoveanu.

Teii umbroşi, pentru negustori şi drumeţi

Un alt han vechi și foarte bine conservat în București este Hanul cu Tei. Este printre puţinele edificii de acest fel care și-a păstrat forma iniţială. Construit între 1833 şi 1835 printr-o asociere între Anastasie Gheorghe Polizu, cunoscut drept Anastasie Hagi, şi Ştefan Popovici, hanul se desfăşoară, în stil balcanic, ca un pasaj dreptunghiular ce uneşte străzile Lipscani şi Blănari. Termenul de „hagi”, pe care îl întâlnim frecvent în epocă la numeroase persoane, era dat iniţial unui musulman care a efectuat un pelrinaj (hagealâc) la Mecca, este împrumutat și de creștinii din Balcani și desemnează pe cineva care a făcut un pelerinaj în Ţara Sfântă, la Ierusalim. Revenind la Hanul cu Tei, numele acestuia de provine de la teii umbroşi din apropierea edificiului. În epocă mai era cunoscut şi sub denumirea de Hanul de pe Uliţa Mare a Marchitanilor. Hanul are pe fiecare latură câte 14 prăvălii și erau împărţite în mod egal între proprietarii iniţiali. Hanul avea două porţi de acces, inscripţionate cu iniţialele proprietarilor „A.P.” şi „S.P.”, pe uliţele Lipscani şi Blănari, conducând către o curte interioară, lată cât să treacă o căruţă. Construcţia era ciudată pentru spaţiul negustoresc românesc din acel moment, obișnuit cu prăvălii deschise către uliţă și cu incinta hanurilor foosită doar pentru depozitare sau adăpostul căruţelor cu marfă. Cei doi proprietari au încercat și au și reușit să mărească spaţiul comercial într-o zonă extrem de frecventată de mușterii.

Mărturia succesului lor stă faptul că la doi ani după deschiderea Hanului cu Tei, Ştefan Popovici i-a vândut lui Ioan Lambru Polizu două prăvălii cu o sumă fabuloasă pentru vremea aceea :1650 de galbeni. Cu acești bani Ștefan Popovici și-a plătit toate datoriile făcute pentru construirea hanului. Mai sunt și alte exemple de negustori care și-au înzeci profiturile după ce au închiriat sau au cumpărat prăvălii în Hanul cu Tei. De exemplu, Hilel Manoach a cumpărat aici câteva prăvălii și a câştigat atât de mult încât a lăsat, prin testament, o sumă enormă Academiei Române pentru a decerna anual un premiu. Edificiul a supravieţuit ca prin minune marelui incendiu din 1847, în care a ars mare parte a Bucureştiului, dar și numeroaselor cutremure din secolele XIX-XX. Hanul și-a păstrat și azi funcţionalitatea iniţială păstrând ceva din acea atmosferă de bazar turcesc ticsit cu mărfuri din Leipzig, Paris sau Viena.

Primul spital al Bucureştilor

Ajungând pe Bulevardul Ion C. Brătianu, urcăm spre Universitate şi întâlnim cel mai vechi spital încă funcţional din Bucureşti – Spitalul Colţea. Ansamblul arhitectonic de la Colţea era alcătuit dintr-un spital, o biserică, trei paraclise şi Turnul Colţei – şi este unul dintre cele mai importante şi mai valoroase ctitorii din istoria Bucureştiului de la începutul secolului al XVIII-lea. Spitalul Colţea, primul spital din Bucureşti şi din spaţiu moldo-valah, a fost fondat în 1704, la iniţiativa spătarului Mihai Cantacuzino, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, în interiorul Mănăstirii Colţea. Instituţia medicală servea, în primul rând, populaţia săracă, dar şi clasa de mijloc, boieri pauperizaţi sau străini. Spitalul era organizat după modelul Ospedale di S. Lazzaro e Mendicanti din Veneţia şi era dotat cu odăi pentru oaspeţi şi chilii pentru săraci. O şcoală de română şi slavonă a funcţionat aici până în 1867. La început au existat doar 24 de paturi, împărţite, în mod egal, între două spitale – unul destinat bărbaţilor şi celălalt tratând femei. Instituţia nu dispunea de fonduri proprii, aşa că un procent important din bugetul Mănăstirii Colţea se direcţiona către spital. De asemenea, funcţiona şi un sistem al donaţiilor, spitalul fiind construit în ideea de ajutorare reciprocă în spirit creştin.

Imediat după construirea spitalului, în primul an de domnie a lui Ştefan Cantacuzino, nepotul ctitorului, întreg ansamblul a fost împrejmuit cu un zid şi o poartă cu turn – Turnul Colţei, dispărut azi. Acest edificiu era renumit în Bucureşti pentru că era cea mai înaltă construcţie din oraş în secolele XVIIIXIX. Temelia turnului a fost şubrezită în timpul marelui cutremur din 1802, iar turnul a fost dărâmat în 1888 pentru a lărgi Bulevardul Brătianu. În curtea spitalului este statuia ctitorului, spătarul Mihai Cantacuzino, care este și prima statuie înălţată în Bucureşti (1865-1869), fiind realizată din marmură de Carrara de sculptorul Karl Storck. La deschiderea de după restaurare, spitalul a fost lărgit, dispunând de 60 de paturi, şi s-a inaugurat Şcoala Mică de Chirurgie de la Colţea, prima şcoală de învăţământ medical din Principatele Moldovei şi Ţării Româneşti, care a funcţionat până în 1852. În anii 2000, ansamblul a cunoscut un amplu proces de restaurare, oferind azi trecătorilor imaginea frumoasă a unui ansamblu istoric, iar bolnavilor care îi calcă pragul, îngrijirea medicală a unui spital de renume.

Superba Casă Melik

De la cel mai vechi spital al Capitalei vă îndemnăm să mergeţi câteva minute până în spatele Bisericii Armeneşti, unde veţi descoperi, pe strada Spătarului la numărul 22, cea mai veche construcţie destinată locuirii din Bucureşti. Datorită amplasării sale într-o zonă seismică activă, astfel de construcţii sunt extrem de rare în Capitală. În plus, de multe ori, refacerea unei locuinţe private însemna demolarea celei vechi şi ridicarea uneia după moda vremii respective.

Casa Melik, aflată în mijlocul cartierului armenesc, datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, fiind construită pe la 1750-1760. Ridicată după planul unui conac de ţară, casa a aparţinut iniţial unui boier cu rang de spătar. La momentul în care a fost construită, ea se afla la bariera de răsărit a Bucureştiului (la marginea oraşului). În 1815, casa este cumpărată de către Chevorc Nazaretoglu şi lăsată moştenire lui Agop Nazaretoglu. Acesta o lasă moştenire fiicei sale, Ana Nazaretoglu, care se mărită cu Iacob Melik în 1847. Acesta participă la Revoluţia de la 1848 şi chiar îi ascunde în podul casei pe Ion Heliade Rădulescu, C.A. Rosetti şi Ion C. Brătianu, ce fugeau de oamenii agiei. Clădirea a fost reabilitată şi restaurată de mai multe ori, la intervale regulate, fapt ce i-a prelungit viaţa. De asemenea, norocul ei a fost să nu fie chiar întro zonă vizată de demolările regimului comunist sau în apropierea liniilor de tramvai. O amplă renovare completă a fost între anii 1970 şi 1994, sub supravegherea Direcţiei de Monumente Istorice din Ministerul Culturii, iar clădirea adăposteşte astăzi colecţia de artă Serafina şi Gheorghe Răuţ, director în perioada interbelică a filialei Băncii Marmorosch Blank din Paris.

Acest articol a fost publicat în nr. 212 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com