Cine a ajuns primul în Antarctica?
Acest cel mai sudic continent (mai mare decât Oceania și Europa), care acoperă aproximativ 20% din întreaga emisferă sudică, este singurul din întreaga lume ce nu are o populație nativă și nici locuire permanentă, exceptând cercetătorii științifici și angajații pentru servicii-suport în stațiile de cercetare. „Opusul arcticului” (de la grecescul antarktikos) are o suprafață de 14.200.000 km², 98% însemnând gheață și 2% pământ, căreia i s-au atribuit denumiri ca „văi uscate” sau „oaze antarctice”, unde nu a nins de peste două milioane de ani.
Încă există controverse despre cine a fost primul care a acostat pe aceste teritorii, Fabian Gottlieb von Bellingshausen, Edward Bransfield sau Nathaniel Brown Palmer. Membru al nobilimii baltice germane, Fabian Gottlieb Thaddeus von Bellingshausen s-a distins, în calitate de amiral al marinei imperiale ruse, explorator și cartograf, prin participarea la primul ocol rus al pământului (1803-1806) și conducerea celei de al doilea (1819-1821). El a pus piciorul în Antarctica pe 27 ianuarie 1820.
Edward Bransfield, navigator irlandez și ofițer al marinei regale britanice, a participat la mai multe expediții în Antarctica. A ajuns pe 30 ianuarie 1820 în locul pe care britanicii îl considerau ca fiind partea continentală principală. Americanul Nathaniel Brown Palmer a fost de-a lungul vieții vânător de foci, navigator, explorator și proiectant de vase. Pe 18 noiembrie 1820 a descins pe partea principală a strâmtorii Orleans.
Până la sfârșitul primei decade a secolului XX, exploratorii au preferat, preponderent, să traverseze interiorul Antarcticii, năzuința lor fiind aceea de a câștiga cursa spre Polul Sud mai degrabă decât a înțelege și a explora mediul ambiant al Antarcticii. Ținând cont de condițiile extreme și de obstacolele întâmpinate, această perioadă a fost numită „epoca eroică”.
Expedițiile ulterioare
În 1839-1843, britanicul Sir James Clark Ross – până atunci participant la două expediții ale unchiului său, Sir John Ross, și la patru ale lui Sir William Edward Parry – a fost liderul unei expediții britanice care a descoperit și cartografiat partea estică, descoperind, totodată, Marea Ross, banchiza de gheață Ross și coastele Victoria Land.
Exploratorul și căpitanul de vas francez Jules Sébastien César Dumont d’Urville avea să fie cel care, în calitate de conducător al expediției franceze din 1837-1840, a descoperit Adélie Land, revendicând-o pentru Franța. În 1839-1842, expediția navală a SUA a locotenentului american (ulterior amiral) Charles Wilkes a descoperit și explorat o întinsă secțiune a coastei de est (cam 2.400 km), oferind astfel dovada că Antarctica e un continent. Expediția antarctică națională britanică (1901-1904) a căpitanului Robert Falcon Scott, la bordul Discovery, a stabilit un record privind atingerea celui mai îndepărtat punct sudic.
Pe 30 decembrie 1902, Scott a ajuns, alături de Sir Ernest H. Shackleton și de Edward Adrian Wilson, la 82° și 17’ sud, adică la doar 770 km de Polul Sud. 1907-1909 a însemnat nu numai o nouă expediție antarctică britanică (numită, după numele vaporului folosit, Nimrod), ci și un nou record stabilit de Shackleton și de cei trei însoțitori, adică atingerea latitudinii sudice de 88°, însemnând doar 180 km distanță de Polul Sud. Și tot cu acea ocazie, Shackleton – înnobilat de regele Edward al VII-lea la revenirea acasă – a fost primul explorator care a folosit transportul motorizat la Cape Royds (insula Ross).
Cursa spre Polul Sud
Scott, Wilson și Shackleton s-au lansat în marea competiție pe care am putea-o numi „cursa spre Polul Sud”. Și totuși, nu numai că nu au fost singurii, dar au și... pierdut-o în favoarea unui al patrulea. Norvegianul Roald Amundsen (16 iulie 1872 – dispărut în iunie 1928), la rândul său o legendă a istoriei explorărilor, a navigat, printre altele, în zona arctică a Canadei, cartografiind peste 100 de insule, ajungând în 1906 în strâmtoarea Bering.
Ei bine, el a intrat în anale ca fiind primul om care a atins, pe 14 decembrie 1911, Polul Sud, dobândind, după alți trei ani, primul brevet de zbor particular din Norvegia. Din păcate, Amundsen avea să eșueze în demersul de a zbura, în 1918, la Polul Nord, dar s-a revanșat în 1926, după care a dispărut în timpul unei expediții de salvare a unui echipaj, tot în zona arctică. Așadar, ne aflăm în 1911, când Amundsen și Scott au decis să folosească diferite metode de a ajunge la Polul Sud, demarând eroicele expediții din locuri diferite.
Amundsen s-a bazat pe sănii trase de câini și schiuri, în timp ce Scott a folosit factorul uman în tractarea săniilor cu mâinile, colectând pe drum mostre geologice. Amundsen a câștigat disputa la distanță, toți membrii expediției revenind acasă sănătoși. Scott a ajuns la Polul Sud pe 17 ianuarie 1912, numai că, pe drumul de întoarcere, epuizați, suferind de malnutriție și orbire din cauza zăpezii, Scott și colegii săi (printre ei și Wilson) au murit.
Dezastrul lui Shackleton
Shackleton a încercat prima traversare transcontinentală în 1914, folosind două vase, Aurora și Endurance, la capetele opuse ale continentului. Aurora urma să navigheze spre Marea Ross și să depoziteze provizii, în timp ce Endurance ar fi trebuit să urmeze traseul spre continent prin Marea Weddell. Odată ajunse, echipa urma să mărșăluiască spre Polul Sud cu echipaje de câini și bagaje, folosind proviziile lăsate de Aurora.
Planul a eșuat, căci Endurance a rămas blocată în Marea Weddell din cauza gheții, care a rupt și scufundat vasul. Membrii expediției au folosit bărcile de salvare, au ajuns pe Elephant Island, apoi pe South Georgia, fiind salvați la 22 de luni după începerea expediției. Revenit în Antarctica în 1921, Shackleton a suferit un an mai târziu un atac de cord și a fost înmormântat, conform dorinței soției sale, în South Georgia.
Fragmentul face parte din articolul „Nelocuită, dar intens cercetată. Antarctica”, publicat în numărul 254 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 martie - 14 aprilie, și în format digital pe platforma paydemic.
