China. Vederi dintr-o călătorie la capătul lumii
Credeţi-mă pe cuvânt:prima călătorie în China va fi, indiferent de anotimp, de circumstanţe, un amalgam de revelaţii, de uimiri – şi-un text care s-o povestească va fi exact aşa:un iureş, un mozaic de oameni şi de locuri, de mici şi mari istorii, de China veche cot la cot cu China nouă. Toate, c-un gust pregnant de ardei iute, mai ales dacă vizita presupune şi-o escală la Chongqing, oraş al viitorului, dar mai cu seamă al faimoasei „má là huǒ guō” („oala fierbinte şi picantă”).
E final de noiembrie – şi-un grup de tineri din Serbia, Albania, România, Macedonia, Muntenegru vizitează Beijing, Chongqing, Shanghai, sub pălăria „Belt and Road Initiative”, o strategie de largă respiraţie, menită să lege China de restul Asiei şi Europa printr-un păienjeniş de căi ferate, autostrăzi, rute maritime, în fapt o acţiune de refacere, în cheie modernă, a vechilor Drumuri ale Mătăsii. Ne vom petrece, pe drumurile Chinei, următoarele 12 zile – iar acesta este, pe repede înainte, „filmul” călătoriei, cu opriri în staţiile principale şi cu-atâtea şi-atâtea argumente pentru vizite viitoare.讓我們開始–Ràng wǒmen kāishǐ!(Să începem).
Seria de uimiri debutează chiar de la Viena, când avionul cu direcţia Beijing se umple ochi – de oameni care se întorc acasă, dar mai cu seamă de pungi şi de punguţe care nu mai au loc în compartimentele dedicate. Devine o lume în sine acest interior deBoeing 767, ca o sufragerie în care ne vom petrece următoarele aproximativ 10 ore – cu papuci de casă, măşti şi creme de faţă – şi în care toţi pasagerii vor empatiza cu doamna căreia i se face rău când nu trecuse nici un sfert de drum. Nu, nu aterizăm în Rusia, căci chinezoaica în vârstă îşi revine – iar acesta rămâne singurul episod dătător de emoţii al zborului care-ajunge la destinaţie la 10:20, ora stabilită;şi nu punem la socoteală aici tragerea storurilor de la toate ferestrele câtă vreme aeronava traversează bucăţi din spaţiul aerian al Ucrainei.
În linie dreaptă prin Oraşul Interzis
E cer albastru şi senin la Beijing – spre entuziasmul celor care calcă pentru prima dată pe pământ chinezesc. Şi e şi o întâmplare fericită:cel mai adesea, oraşul e învăluit într-un smog pătrunzător, în care-abia se vede soarele. Şi, după prânz, când încă nici nu ne-am dezmeticit, un autocar ne duce în grabă către primul obiectiv din program:trebuie să intrăm în Oraşul Interzis înainte de ora 15:00. De pe ferestrele mari vedem hutonguri– acele străduţe vii, înguste, care dau farmec oraşelor chinezeşti, şi mai cu seamă părţii vechi a Beijingului – şi-apoi mergem, în pas alert, de-a lungul şanţului cu apă, lat de 52 de metri, care înconjoară Gùgōng Bówùyùan, Muzeul Palatului, sau, mai simplu, Gùgōng, Vechiul Palat, denumirile sub care e cunoscut astăzi acest oraş în oraş, cel mai reprezentativ exemplu de arhitectură imperială chineză, aflat pe Lista patrimoniului mondial al UNESCO încă din 1987.
Vedem pescari, cu undiţe lungi, şi umbre de biciclete pe pereţii din piatră – bicicleta, acest mijloc de transport atât de întâlnit în peisajul Beijingului – şi, în fine, pe muchie, la 15:03, intrăm în Oraşul Interzis prin poarta sudică, Poarta Meridian (Wǔmén), pe urmele unui ghid care vorbeşte engleza răstit şi săltăreţ:„Follow me! I’m your guide!”. Zâmbeşte însă mult ghidul nostru, şi cu bune intenţii – iar asta îndulceşte asperităţile de comunicare. Vizităm Oraşul Interzis când soarele se duce spre apus, pe un ger de crapă pietrele – dar nu crapă şi pietrele acestui oraş anume, care rezistă de aproape 600 de ani;şi care, până în 1912, a fost ferit de ochii muritorilor de rând. Accesul în Palat se pedepsea – în timpul celor 24 de împăraţi din dinastiile Ming şi Qing – cu execuţia imediată;acum se face simplu, în schimbul a 40 sau 60 de yuani.
Şi deşi ar fi nevoie de o zi ca să-nţelegem firele văzute şi nevăzute ale fostului complex imperial, ne petrecem aici numai două ore – o vizită scurtă, în linie dreaptă, de la sud către nord, o succesiune de Porţi impresionante şi Săli aşijderea. Şi, de la înălţimea Sălii Supremei Armonii (Tài Hé Diàn), vedem straturi-straturi de acoperişuri mlădioase, cu colţurile rotunjite – oraşul acesta anume, a cărui construcţie a început în 1406, în timpul împăratului Chengzu din dinastia Ming, e alcătuit din 980 de clădiri şi 8.700 de încăperi, întinse pe o suprafaţă de 72 de hectare, şi numai o parte sunt deschise publicului. Se văd, în depărtare, ca în ceaţă, şi vârfurile oraşului de azi, un turn, un ceas – şi, printre ele, o surpriză:moţul Dagobei Albe, templul budist din parcul Beihai din apropiere.
Desigur, Oraşul Interzis poate fi descris în amănunţime – sunt ghiduri de călătorie care-i dedică zeci de pagini – dar, de fapt, el trebuie văzut;iar în mintea mea au rămas mai degrabă detalii, senzaţii şi culori:broderiile din piatră, albul cenuşiu al marmurei sculptate, arămiul acoperişurilor curbate, auriul interioarelor, galbenul palid al asfinţitului, elefantul îngenunchiat în poziţie cu totul neobişnuită în faţa puterii imperiale – şi, peste tot şi toate, zâmbetele noastre îngheţate, obrajii îmbujoraţi, bucuria de-a fi intrat, aşa de repede, în marile poveşti ale oraşului-gazdă. Sigur că la finalul vizitei nimeni nu s-o fi gândit la ce m-am gândit eu – la poezioara aceea scurtă, de la finalul caietelor-oracol din şcoala generală:„Ciau, bambina/Te salut şi plec în China!” (şi chiar am plecat, fie şi la nişte ani distanţă) – dar sunt sigură că mulţi dintre noi au părăsit Gùgōng, Vechiul Palat, cu dorinţa de-a revedea emoţionanta peliculă a lui Bertolucci, „Ultimul Împărat”. Vorbesc despre asta cu Xingang, tânărul ziarist chinez care ne însoţeşte, iar el răspunde zâmbind:„Filmul despre Pǔyí, ultimul împărat, are multe bucăţi de istorie autentică, dar cred că, asemenea oricărei pelicule, conţine şi destulă ficţiune”. Mormăi în barbă:„Da, dar eu tot vreau să-l revăd”.
O mie de trăsuri.Desigur, în Oraşul Interzis nu-i timp să ne cunoaştem, noi, cei 19 inşi din ţări europene – Oraşul e prea ademenitor. O vom face însă seara, la hotel, la deschiderea oficială, când bem ceai, ascultăm discursuri şi ne vedem numele scrise în chineză. Eu sunt弗洛伦蒂娜– iar Qiansheng, una dintre tinerele voluntare care ne însoţesc în călătorie, îmi spune că, potrivit ideogramelor, ar trebui citit ca „Fuolorentina”. Şi nu, prenumele noastre transcrise în limba chineză nu au nicio semnificaţie – spre deosebire de-ale lor, care înseamnă tot timpul ceva. Qiansheng, de pildă, e un nume din China veche:„Qianînseamnă o mie, iar Shenge o trăsură cu patru cai, un mijloc de transport uzual pentru chinezii cu un anumit statut social;în China Antică, reprezenta putere şi bogăţie, iar o naţiune sau un clan care deţinea o mie de astfel de trăsuri era considerată una foarte puternică şi prosperă. Numele meu nu trimite însă la succes personal, ci la cel colectiv – aşa că atunci când părinţii mei l-au ales pentru mine s-au gândit mai degrabă la puterea şi prosperitatea Chinei, şi şi-au dorit poate ca şi eu să contribui la dezvoltarea ei”.
„E însă un nume neobişnuit şi, mai degrabă, un nume de băiat”, adaugă râzând Qiansheng, care e fată, şi încă una foarte frumoasă, căreia îi vor face curte, mai mult sau puţin voalat, toţi băieţii din delegaţia noastră. Are 25 de ani, vorbeşte engleza impecabil – e absolventă de Economie la Beijing, iar masterul şi l-a făcut în Statele Unite, la Ann Arbor – şi ne va fi unul dintre cei mai preţioşi însoţitori până la finalul călătoriei.
China şi noile Drumuri ale Mătăsii
Ca să înţelegem raţiunile vizitei noastre în China, e nevoie să ne întoarcem în timp – şi nu foarte departe:în toamna lui 2013 era lansată în mod public o strategie de dezvoltare cu denumire generoasă, „The Belt and Road” – cu variaţiunile ulterioare:„One Belt, One Road”, „Belt and Road Initiative” –, cu scopul de a conecta China de restul Asiei, de Europa, şi chiar de nordul Africii. E vorba, în primul rând, de o legătură comercială – iniţiativa promovează cooperarea economică a ţărilor de pe traseul celor două componente principale ale proiectului:pe pământ („Silk Road Economic Belt”) şi pe apă („Maritime Silk Road”). Iar formula „Silk Road”/Drumul Mătăsii nu are rol pur demonstrativ în ecuaţie – strategia aceasta e, de fapt, încercarea Chinei de a recrea vechile Drumuri ale Mătăsii, răspunsul acestei ţări la provocările economice actuale, efortul de a deveni un (încă şi mai) important jucător pe piaţa globală. Iar noile Drumuri ale Mătăsii sunt, în primul rând, un vast proiect de infrastructură – construirea de căi ferate, de poduri şi de autostrăzi, la căpătul cărora produsele chinezeşti vor ajunge mai rapid pe pieţele Eurasiei. Ca în vechime, e încurajat însă comerţul în ambele direcţii – şi o parte semnificativă a strategiei priveşte, desigur, şi schimburile culturale.
Dar China atacă problema şi pe bucăţele, acţionând şi în cadrul platformei „16+1”, a cărei menire o reprezintă extinderea şi intensificarea cooperării cu 16 ţări din Europa Centrală şi de Est (11 ţări membre UE şi cinci ţări candidate din Balcani), şi acum va fi poate mai clar de ce tineri din România, Albania, Macedonia, Muntenegru, Serbia se află la final de noiembrie la Beijing, vizitează instituţii cu rol-cheie în noile Drumuri ale Mătăsii şi cunosc China şi oamenii ei, atât cât se lasă ei descoperiţi în zilele acestei „tabere” de lucru.
Se intră în pâine – ba mai degrabă în orez, căci în China nu se mănâncă pâine – chiar de a doua zi, cu vizita matinală la Ministerul Comerţului, abreviat prieteneşte Mofcom. Se discută despre relaţiile comerciale dintre China şi ţările Europei Centrale şi de Est, despre memorandumuri semnate cu unele dintre acestea, despre proiecte de infrastructură în Serbia, Bosnia, Muntenegru, despre refacerea de şcoli în Macedonia, despre autobuzul chinezesc care a devenit un simbol al oraşului Skopje, despre recent încheiatul Summit 16+1 de la Riga, despre târguri, seminarii, întâlniri – şi acesta e şi momentul în care foarte serioasa delegaţie a Serbiei, patru tineri de la patru partide diferite, caută răspunsuri la probleme importante (Ce s-a întâmplat cu ideea de a construi calea ferată Pireu-Budapesta, cum fac sârbii să producă ceva pentru o piaţă aşa de mare cum e China, pot instituţiile financiare chinezeşti să ofere credite ieftine, sprijin pentru afaceri mici – mai cu seamă în contextul eforturilor ţării lor de aderare la Uniunea Europeană?). Se discută şi despre podul peste Dunăre construit de chinezi la Belgrad – căruia locuitorii îi spun chiar aşa, „podul chinezesc”, despre liberalizarea vizelor (o măsură care intră în vigoare chiar de la 15 ianuarie 2017), despre o potenţială linie aeriană Belgrad-Beijing (China are acum zbor direct cu trei ţări din zonă:Ungaria, Polonia, Cehia), şi vizita se încheie cu o fotografie de grup ce va deveni, vom vedea în zilele următoare, o tradiţie.
Autocarul nostru cel de toate zilele – şi Vladimir, deputatul sârb
Nu-i prea devreme să spun asta:ambuteiajele din Beijing nu sunt o glumă. La orele de trafic intens ţi se lungesc urechile în maşini, iar nouă în autocar. Seara mai cu seamă, şiruri lungi de stopuri roşii, ca nişte dâre luminoase în smog, iau în stăpânire oraşul – iar nouă ne dau timp, timp berechet, să ne întrebăm de sănătate. Întotdeauna pe scaunele de la mijlocul autocarului, şi foarte vorbăreţi, sunt delegaţii sârbi:Nikola, de la organizaţia de tineret a Partidului Socialist, Aleksandar, membru al prezidiului Partidului Radical Sârb, Boško, secretar al organizaţiei de tineret a Mişcării Socialiştilor, şi Vladimir, membru al Partidului Progresist şi deputat.
Mai cu seamă acesta din urmă, Vladimir, pare a fi extrem de informat cu ce se-ntâmplă în România, dar şi cu momentele importante din istoria (comună) a ţărilor noastre. Vorbim despre atitudinea românilor/sârbilor vizavi de ideea unei potenţiale restaurări a monarhiei, despre Marioara cea română, care a fost regina lor şi care a murit în Anglia, despre cei trei copii şi despre disputele între moştenitorii lor;despre Securitate şi rămăşiţele ei astăzi;despre comunismul lor, „occidental”, vs comunismul nostru, „estic”;despre micul trafic iugoslav în România comunistă;despre teama în oraşul mic, de graniţă, în care locuia atunci:„Dacă venea un fugar din România ar fi trebuit să-l reclami, şi dacă-l reclamai ar fi trebuit luat înapoi şi împuşcat...”;despre cum s-a simţit Revoluţia din 1989 în Iugoslavia şi despre românii care-au trecut graniţa atunci, înfricoşaţi;despre nostalgii – faţă de Ceauşescu, faţă de Tito, despre cei mulţi care se duc zilnic la mormântul lui Tito, şi despre cei şi mai mulţi care merg la mormânt de ziua lui. Şi-apoi se duce către fotbal Vladimir;ştie multe şi vrea să ştie şi mai multe:ce se mai întâmplă cu Steaua, cu Dinamo, cu Rapid, cu Universitatea Craiova, ce fac Hagi, Dan Petrescu, Belodedici, Gică Popescu, Ilie Dumitrescu. Şi-apoi despre maşinile pe care le conduc românii, „La noi, mulţi sârbi conduc Dacii:Sandero, Logan, Duster – e o maşină foarte bună”.
Şi-atunci când se dezbat filmele lui Kusturica, „Undergrounde mai bun decât Pisica...”, şi ultimul lansat, cu Monica Bellucci, li se alătură o tânără blondă, frumoasă. Iar Vladimir completează zâmbind:„Ea e Mira, din Muntenegru” – şi trece rapid de la istoriile iugoslave la realităţile sârbe:ce-a fost Iugoslavia şi ce-a ajuns, cine s-a separat mai întâi şi cine mai apoi, cum că la referendumul pentru separare din Muntenegru, din 2006, „a votat mai cu seamă populaţia musulmană”, că pentru sârbi Kosovo e extrem de important, după cum e important şi Muntenegru, „acolo sunt numeroase lăcaşuri de cult...” În liniştea şi penumbra autocarului, vocea lui Vladimir sună jumătate profetic, jumătate resemnat. Şi-apoi, pe ton scăzut, despre Aleksandar, colegul de delegaţie. „E fiul luiŠešelj”. AcelŠešelj.
...şi până la acest moment al călătoriei noastre nu se poate să nu fi observat amănuntul:în autocarul care se plimbă ore, zile întregi, pe străzile aglomerate ale Beijingului se află, dincolo de reprezentanţii României, delegaţi din trei ţări care-au aparţinut odată, nu foarte demult, fostei Iugoslavii – Serbia, Muntenegru, Macedonia – şi tineri din Albania vecină. Iar punctele de intersecţie ale istoriei sunt, desigur, în cazul lor, mult mai numeroase decât cele care îi separă.
Ceaiul, o instituţie.În realitatea cotidiană a Beijingului, ceaiul e esenţial. Bem ceai dimineaţa (negru), la prânz (roşu) şi seara (galben, verde), avem căni şi pliculeţe cu ceai în camerele de hotel – dar mai cu seamă avem căni cu ceai în faţă la toate întâlnirile la care luăm parte. Ceaiul e o instituţieîn sine în Beijing – şi în toate instituţiileoficiale ale oraşului sunt fete care fac chiar asta:toarnă apă fierbinte peste firele de ceai aflate-n cănile din faţa noastră, pun la loc căpăcelele cu moţ şi te invită apoi, cu un gest al mâinii, palma întinsă oblic, să bei. Peste jumătate de oră se întorc, prind moţul capacului între ultimele două degete ale mâinii, toarnă din nou apă fierbinte şi aşază capacul. Şi tot aşa, până la finalul întâlnirii.
Pe căni e scris numele instituţiei în care ne aflăm – Mofcom, Guohong Building– iar fetele, sobre, serioase, cu ecusoane, încep tot timpul să toarne apa de la mijlocul mesei către laturi, măsură a importanţei acordate mijlocului. Aşa se bea ceaiul la Beijing – şi, la întoarcere, se poate ca bagajul meu să fi cuprins multe cutii şi pliculeţe cu ceai, să-mi ajungă până la vizita viitoare. Şi se poate să beau o ceaşcă de ceai bun, chinezesc, chiar acum, când scriu istoriile acestei călătorii.
Silk Street, un balon de săpun.Într-una dintre serile noastre la Beijing, la insistenţele unor membri ai delegaţiei care vor să cumpere chilipiruri, ajungem la Silk Street. Da, chiar aşa, în engleză, căci Silk Street– o clădire cu cinci etaje, în cartierul Chaoyang, pe locul unui fost bazar, demolat în 2005 – e chiar creaţia occidentalilor:mii de turişti străini ajung zilnic în acest centru comercial, renumit mai cu seamă pentru cantitatea de „falsuri”;noi le vom spune, prieteneşte, cópii ale unor produse de firmă occidentale.
Silk Street, care are şi propriul logo, şi pungi de plastic personalizate, e pe locul 10 între cele aproximativ 300 de locuri de cumpărături inventariate de tripadvisorîn Beijing – dar e un spaţiu pe care chinezii nu îl frecventează. Nu vezi picior de chinez în centrul comercial în orele pe care le petrecem noi aici – cu excepţia vânzătorilor, evident, şi cu excepţia lui Xingang, jurnalistul care priveşte Silk Street ca pe un spectacol. Ceva mai târziu, în faţa unui pahar de lapte cald de soia, dòujiāng, băut peste drum de Silk Street, dezbatem mirajul spaţiului asupra străinilor, dar şi încăpăţânarea cu care locuitorii Beijingului îl ocolesc. „Majoritatea chinezilor cumpără mai degrabă produse de firmă autentice decât bunuri cu provenienţă îndoielnică”, spune Xingang. „Şi, bănuiesc, cumpărătorii chinezi nu pot fi «îmbrobodiţi» aşa uşor...”, adaug eu râzând, ca unul care e păţit. La Silk Street, chiar şi suvenirurile au preţuri astronomice – iar târguiala, această a doua piele pe care trebuie s-o ai în pieţele din China – trebuie să înceapă de jos, de la un sfert din preţul cerut iniţial, şi poate chiar mai jos decât atât. Ştiu ce spun:un magnet de frigider care costa 120 de yuani în Silk Street (obţinut cu greutate în schimbul a 30) putea fi cumpărat cu uşurinţă cu 10 yuani (!) dintr-un bazar mai puţin faimos din Beijing. Iar la finalul celor două ore în Silk Street, unul ca mine, care-a plătit mai mult decât face, va privi admirativ la colegii de delegaţie mai destoinici, care s-au târguit până le-au ieşit fulgii. Pentru ei, incursiunea la Silk Street a fost un succes – nu şi pentru Mihai, colegul român care zice râzând, şi-şi asumă paradoxul exprimării, că n-a găsit un „ceas fake, de firmă” la 5 dolari, cum fusese informat:„La Silk Street, şi falsurile sunt scumpe”.
Ei, tinerii Chinei.Xingang e jurnalist în Beijing şi, ca şi noi, oaspete în această delegaţie – şi unul foarte interesat de latura oficială a vizitei în China a tinerilor din Europa Centrală şi de Est, despre care va scrie frecvent pe site-ul de ştiri în limba engleză, la care lucrează. Are 32 de ani şi, ca şi Qiansheng mai devreme, vorbeşte engleza perfect, cu accent de vorbitor nativ – e absolvent de Limbi Străine şi acum doi ani a petrecut 4 luni în Statele Unite într-un program de studiu. Aceasta e, înţelegem din discuţiile numeroase în autocar cu voluntarii chinezi care ne însoţesc, o schimbare fundamentală de paradigmă:spre deosebire de generaţia părinţilor, tinerii au acum numeroase oportunităţi de studiu, schimb, perfecţionare în străinătate. Statele Unite ale Americii par să fie principala destinaţie – dar Fei, o tânără care ni se alătură într-una din zile, a lucrat un an în cadrul Ambasadei Chinei în Polonia, iar Ying, care lucrează astăzi la departamentul internaţional al All-China Youth Federation, s-a aflat pe parcursul anilor în delegaţii/stagii în Marea Britanie şi Statele Unite. Yao, cu prenumele ei care trimite atât la un împărat din dinastia Qing, dar şi la un faimos general, are 20 de ani, studiază Management la Beijing şi vrea să-şi continue studiile în străinătate, iar Tongyi, tânăra care intermediază multe dialoguri în timpul vizitei noastre (chineză-engleză, engleză-chineză), trimite deja aplicaţii la universităţi din Statele Unite. Sunt generoşi cu timpul lor, entuziaşti şi curioşi tinerii aceştia – şi, dacă-mi permiteţi deja o concluzie de etapă, ei sunt şi unul dintre marile câştiguri personale ale acestei călătorii.
Beijingul cultural.Despre circul acrobatic chinezesc ştiam şi eu cât ştie toată lumea:mai nimic. Sau, în fine, cât puteai să afli atunci când TVR-ul transmitea Festivalul Internaţional de Circ de la Monte-Carlo, la care participau şi trupe chinezeşti. O vizită la Teatrul Chaoyang, din cartierul Beijingului cu aceeaşi denumire, a schimbat puţin coordonatele acestei lipse de informaţii şi a creat un bulgăre de admiraţie pentru oamenii care-şi testează limitele – şi nu pun animalele să facă asta pentru ei. Tipul acesta de circ – bazat pe acrobaţie, pe echilibristică:un el şi o ea care dansează în aer, la capătul unei frânghii;balerina pe poante, şi poantele pe capul partenerului;puştiul care-şi aşază scaune, unul peste altul, până când atinge partea de sus a scenei – e una dintre cele mai vechi forme de artă chinezeşti, datând din neolitic, când făcea parte din jocurile şi ceremoniile care însoţeau sacrificiile. Oamenii care locuiau în zona Fluviului Galben sunt creditaţi cu crearea unei forme de artă similare acrobaticii moderne chiar din timpul dinastiei Zhou (770-221 î.e.n.) – iar în documente, fresce, sculpturi în piatră din timpul dinastiei Han (206 î.e.n.-220 e.n.) pot fi identificate numeroase reprezentări de acrobaţi. Şi-au mai trecut nişte ani, mulţi chiar, până când nişte tineri europeni au descoperit forma aceasta străveche de artă chiar la ea acasă, la capătul unui drum cu autocarul prin smogul de final de noiembrie.
Opera Peking – şi cele două feţe, ca părţile unui evantai, ale lui Brian
Ca şi circul acrobatic chinezesc care-ţi ia ochii, introducerea detaliată în Opera Peking a fost una dintre marile poveşti frumoase ale acestei călătorii. Vizităm într-o dimineaţă Centrul cultural al cartierului Xicheng– şi nu ştim încă asta, dar Jun, zis şi Brian, de 28 de ani, una dintre gazdele noastre, a studiat timp de 14 ani Opera Peking. Acum lucrează în cadrul Centrului de tineret pentru schimburi internaţionaleşi, în viaţa de zi cu zi, se îngrijeşte, printre altele, de delegaţiile externe. Brian ne va demonstra mai târziu şi abilităţile sale de artist – el cu un evantai – dar, până una alta, ni-l face cunoscut pe fostul său profesor şi, împreună, ne prezintă câteva dintre ipostazele specifice ale acestui tip de artă care se bazează foarte mult pe convenţii:vedem, de pildă, că un băţ mai lung, cu smocuri de aţă, poate fi, pe rând, un cal, o armă – iar cel care-l mânuieşte, un călăreţ sau un războinic. Admirăm apoi, într-o confruntare simbolică a doi luptători, eleganţa, frumuseţea mişcărilor:în scenele care evocă lupte, mişcările sunt mai mult sugestive decât realiste, şi calitatea acestora e şi criteriul central de evaluare a unei performanţe. Pentru că în Opera Peking – un tip de operă născut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în timpul împăratului Qianlong din dinastia Qing – accentul cade întotdeauna pe personaje, care cântă, dansează, mimează, în costumaţii colorate şi elaborate, şi puţin spre deloc pe decoruri (care sunt mai degrabă simpliste).
Şi cum în acest tip de operă, până târziu, prin 1870, rolurile Dan (feminine) erau interpretate de bărbaţi, pe scena centrului cultural din Beijing vedem chiar asta:un bărbat care joacă rolul unei tinere timide, şovăielnice, într-o haină albastră, cu mâneci supradimensionate, care se adună, graţios, molatic, strat peste strat;un altul, cu podoabe de cap bogat ornamentate, care intră în pielea faimoasei concubine Yang Yuhuan, din piesa nu mai puţin faimosului Mei Lanfang – cea mai remarcabilă figură din istoria Operei Peking, şi primul actor care a trecut graniţele Chinei cu piesele şi interpretările sale. Şi după alte câteva mici episoade – cum se recreează astăzi, în piesele Operei Peking, picioarele minuscule ale femeilor din vechime;îndrăgostiţii care se transformă în fluturi după moarte:„Romeo şi Julieta” în variantă chineză – urcăm şi noi pe scenă, ca să învăţăm gesturi, expresii, simboluri chiar de la actori. Iar vizita se încheie cu scurtele noastre reprezentaţii, într-un cor de zâmbete.
Istoria unei duminici:Piaţa Tiananmen şi miresele din Taimiao
Într-o zi cu cer prea albastru ca să fie ratat, hotărâm să vizităm, eu şi colegul jurnalist român, Piaţa Tiananmen. Şi asta şi facem – doar că la ieşirea din metrou, la staţia Tiananmen Est, nimerim într-o coadă ca la moaşte. E duminică – şi numeroşi locuitori ai Beijingului, ca şi numeroşi turişti au decis să facă exact acelaşi lucru:să meargă în piaţă. Numai că-n piaţă se intră doar după un riguros control de securitate, aşa că ne aşteptăm frumuşel rândul, minute întregi. Vedem iconicul portret al lui Mao pe Poarta Păcii Celeste, steagurile mari, roşii, care flutură, şi steagurile mai mici agitate de copii – şi, înainte de-a face turul pieţei, avem ideea „genială” de-a urca, dacă e posibil, la nivelurile superioare ale Porţii, pentru o privire de ansamblu. Da, asta se poate face, în principiu, în schimbul unei taxe, şi fără camere de filmat la purtător – dar urmează o eroare de strategie, din lipsă de informaţii:odată ce-ai trecut de podul din marmură şi de Poarta Păcii Celeste, de la înălţimea căreia Mao a proclamat înfiinţarea republicii, în 1949, nu mai poţi reveni în piaţă. Şi te trezeşti, fără să vrei, încă o dată, în Oraşul Interzis – Piaţa şi Oraşul sunt practic lipite, unul în continuarea celeilalte.
E, de-acum, încercarea febrilă de-a ieşi din Oraş fără a face un nou tur – timpul e prea scurt ca să ne permitem să repetăm obiectivele – şi ieşim, aproape din întâmplare, printr-un parc în care împăratul Chengzu din dinastia Ming a plantat un chiparos. Şi tot din întâmplare ajungem în curţile interioare ale Templului Imperial (Tàimiào), unde, ce să vezi, sunt numeroase şedinţe foto în desfăşurare:pare că toate miresele şi toţi mirii din Beijing sunt aici, profitând de cerul senin şi de silueta impresionantă a Sălii Adorării Strămoşilor. Sunt mirese în roşu, mirese în alb, mirese în port tradiţional – trecut şi prezent în hainele de nuntă – şi le admiri curajul de-a sta cu umerii goi la final de noiembrie:e soare cu dinţi, e ger, ce să mai. Empatizezi cu tânărul care tremură păzind o pereche de pantofi albi, înalţi – şi mergi mai departe, către miezul Beijingului, strada comercială şi pietonală Wangfujing, cu tot cu forfota ei veselă. Şi-ţi place ziua asta, şi-ţi vine inima la loc, după zile întregi de văzut oraşul pe ferestrele autocarului:lungi şiruri de clădiri înalte, din sticlă cenuşie. Adevăratul, vechiul Beijing e aici – şi e viu, colorat şi picant;iar în bazarul care se scurge din strada pietonală se vând şi se mănâncă frigărui cu de toate (scorpioni inclusiv).
Din nou în autocar, discutăm despre oraşe:ale Chinei, ale noastre – şi e drept că, văzând Beijingul, şi-apoi Chongqingul, şi-apoi Shanghaiul, are loc un constant proces de relativizare a dimensiunilor oraşelor din care venim noi, şi în general a numeroase lucruri cu care eram obişnuiţi.Boško, de pildă, a trăit într-un oraş mai mititel din Serbia, Svilajnac, înainte de-a pleca la Belgrad, la facultate – iar Belgradul, cu cele 1, 3 milioane de locuitori ale sale, i s-a părut întotdeauna prea mare. Acum nu i se mai pare. Iar Tanja, jurnalista care locuieşte în portul Tirat din Muntenegru, zâmbeşte şi completează, cu pauze mari între cuvinte, ca să ne verifice reacţia:„Muntenegru are 7... sute... de mii de locuitori. Asta e toată populaţia ţării”. Mă gândesc şi eu că trăiesc în România cam câţi oameni trăiesc în China într-un singur oraş, la Beijing – dar nu e nici măcar aşa:din discuţiile în autocar aflăm că, oficial, Beijingul are 20 de milioane de locuitori – dar cifra reală trebuie să fie mult mai mare decât atât, de vreme ce mulţi oameni din zonele rurale ale Chinei vin aici să lucreze.
Viaţă cotidiană în Beijing – şi o ceremonie comună, la 7.000 de kilometri distanţă
În drum către Comisia Naţională pentru Dezvoltare şi Reformă vorbesc pe îndelete cu Ying, tânăra care lucrează la departamentul internaţional al All-China Youth Federation, gazda noastră în China. Ne va însoţi pe tot parcursul călătoriei la Beijing, o prezenţă constantă şi prietenoasă, în geacă portocalie. Ying – „cristal”, în limba chineză – are 32 de ani şi e mama unui băieţel de 2 ani. Mi-l arată în câteva fotografii pe telefon, o mogâldeaţă cu ochi veseli într-un studio – acesta a fost cadoul familiei, o şedinţă foto profesionistă, la ceremonia de aniversare a 2 ani. Îi spun că în România se face o ceremonie atunci când copilul împlineşte un an – tăierea moţului şi alegerea unui obiect de pe o tavă cu diverse – şi, surpriză:„Avem şi noi, la un an, exact acelaşi obicei:copilul alege lucruri dintre cele din faţa lui – şi e prima dată când aflu că obiceiul există şi-n alte părţi. Băieţelul meu a ales ceva în genul unui manual de instrucţiuni, semn că se va face inginer”. Se râde mult în această discuţie colorată – şi-apoi se verbalizează un plan:„Aş mai vrea un copil, o fată. Fetele sunt mai apropiate de părinţi”. Şi-apoi, spre general:„Acum, în China, primul copil se face în jurul vârstei de 30 de ani, iar al doilea pe la 33-35”. În viaţa de zi cu zi, Ying locuieşte la etajul 3 (din 6) al unui bloc din Beijing – şi, deşi blocurile cu şase etaje nu au lift, îi plac mai mult decât cele foarte înalte.
Ştie multe lucruri despre ţări aflate la mii de kilometri distanţă Ying – poate chiar mai mult decât cunoaşte un tânăr de vârsta ei din România. Şi e şi foarte curioasă, întreabă întruna, e ca un burete. Vrea să ştie despre schimburile de tineri – şi cunoaşte deja programe ca Erasmussau Work and Travel, vrea să ştie ce credem despre Brexit, despre refugiaţi, dacă refugiaţii rămân în România sau pleacă mai departe, dacă ştim despre platforma „16+1”, dacă numele de România vine de la Roma... Privind în urmă, regretă că n-a fost în străinătate în timpul studiilor, ci doar în delegaţii scurte, cu serviciul. Şi o mică-mare revelaţie:într-o călătorie în Italia, stând în avion, a fost uimită să vadă câte alte aeronave erau în aer. „Trafic intens”, completează zâmbind. „Ca o autostradă în cer”, îi răspund. Dorinţa de-a călători, de-a vedea lumea, e evidentă – de ambele părţi.
Un tânăr socialist povesteşte
CuBoško, tânărul de 24 de ani, secretar al organizaţiei de tineret a Mişcării Socialiştilor din Serbia, stau de vorbă în ParculYuyuantan din Beijing. O întâlnire s-a încheiat ceva mai repede – şi rămânem aici până la următoarea, admirând dexteritatea bărbatului care exersează caligrafia cu apă pe pavaj („Scrie un vechi poem chinezesc”, ne lămureşte un voluntar);sau pe doamnele numeroase, pensionare probabil, care învaţă dansuri de societate sub îndrumarea unor instructori cu microfoane. „Cha-cha-cha!”, ţine ritmul o profesoară, şi vocea călătoreşte, cu ecou, printre copacii din parc.
Boškoe dintr-o familie de socialişti – bunicul socialist, tatăl socialist – şi crede că un anumit tip de socialism e cel mai potrivit Serbiei. El s-a alăturat acum câţiva ani unei aripi radicale socialiste – dar n-a fost activ în timpul facultăţii;de-abia acum, de 6-9 luni, a devenit activ. Şi se prezintă pe-ndelete pe sine, ca şi pe ceilalţi membri ai delegaţiei sârbe în China:„Suntem toţi de la partide. Gruparea din care fac eu parte – Mişcarea Socialiştilor – a părăsit partidul [socialist], pentru că partidul susţine integrarea în Uniunea Europeană. Dar acum mişcarea radicală socialistă a devenit la rândul ei parte a unei coaliţii care susţine integrarea”. Zâmbeşte resemnat şi continuă:el personal nu o susţine – ar vrea să meargă până în pragul integrării, cu avantajele care decurg de aici, dar să nu intre efectiv în UE. Pentru că... ce pot reprezenta ei pentru Uniunea Europeană? „Nu aducem nimic pe piaţa UE, dar suntem noi înşine pentru UE o piaţă. Şi asta ar însemna ca piaţa noastră să fie invadată de produse ale Uniunii Europene, falimentând afacerile locale”.
Un alt delegat e deputatul Vladimir, de la Partidul Progresist, Nikola e de la Partidul Socialist, iar Aleksandar e „fiul unui sârb faimos, liderul Partidului Radical Sârb, Vojislav Šešelj, care a fost judecat la Haga şi a rămas închis timp de zece ani. Şi când a revenit în ţară, toată lumea, indiferent de apartenenţa politică, l-a primit ca un erou”. Va fi tratat cu deferenţă şi în China AleksandarŠešelj:diverşi oficiali vor transmite, prin el, salutări tatălui – iar delegaţii sârbi vor mulţumi pentru nerecunoaşterea Kosovo. Şi pentru că numele „Šešelj” se pronunţă aproximativ la fel cu „mulţumesc” în chineză (Xièxiè– Şie, şie), se vor face multe glume în autocar pe seama asta;iar Aleksandar va zâmbi cu toleranţă şi va continua să fie parte a unor scene amuzante:cu cei aproape doi metri ai săi, va fi atracţia principală a metroului din Chongqing, încadrat de două localnice frumoase, care se vor fotografia cu el.
1999, NATO, bombardamentele
Boškoe absolvent de Ştiinţe Politice şi crede că asta îl ajută să evalueze, cu instrumente obiective, peisajul politic actual al Serbiei. Şi după ce trecem prin „cum e la noi, cum e la voi – peste tot e la fel”, tânărul ajunge la liberalii sârbi. Cărora le înţelege agenda politică, planurile – cu excepţia unui singur lucru:integrarea în Alianţa Nord-Atlantică. „Cum să vrei asta?”, întreabă retoricBoško. „Când NATO ne-a bombardat, chiar fără să aibă mandat din partea Naţiunilor Unite, când a fost ce a fost, tu să vrei să te alături NATO?”. El era copil, avea 7 ani în 1999, trăia într-un oraş mai departe de Belgrad, dar îşi aminteşte panica, atmosfera, teama generală. „Dar tu de ce crezi c-a fost bombardat Belgradul până la urmă?”, arunc întrebarea în aer, jumătate naiv, jumătate curios;vreau să ştiu ce gândeşte un tânăr socialist sârb. Ridică din umeri şi zice că nu a existat un motiv viabil pentru asta. Bănuieşte doar că socialismul autohton devenise prea puternic – sau era pe cale de-a deveni aşa. Şi mai spune că economia ţării avea mai multă forţă – chiar şi în timpul embargoului – decât acum:„Părinţii mei aveau bani să meargă în concedii, asta îmi amintesc bine”.
La un moment dat în autocar, ca de mai multe ori pe parcursul călătoriei noastre, sârbii încep să fredoneze melodii de-ale lor. „Ştiu şi eu un cântăreţ din zonă”, intervin. „Goran... dar nu-i mai ştiu numele de familie”. Vladimir, deputatul, sare-n ajutor:„Bregović?”, „Nu, nu aşa faimos”. Aleksandar:„Karan?”, „Da, da, Goran Karan. A participat la Eurovision cu nişte ani în urmă”. Vladimir face un gest a lehamite:„E din Croaţia. Noi şi croaţii nu suntem în relaţii cordiale”. Spun c-am vizitat Zagrebul la un moment dat şi că-i un oraş cu arhitectură frumoasă, iar deputatul răspunde rapid:„Nu ştiu cum se face că Zagrebul a scăpat neatins de bombardamente, iar Belgradul a fost bombardat masiv”. Prin câte bombardamente să fi trecut Belgradul în ultima sută de ani? „Cine să le mai numere?”, tot Vladimir. „Războiul cu turcii, cu austro-ungarii, nemţii care ne-au bombardat Biblioteca Naţională, distrugând atâtea cărţi, Aliaţii care ne-au bombardat şi mai rău, şi-apoi bombardamentul NATO...” Şi ne oprim aici:unul dintre personajele cele mai interesante ale delegaţiei noastre în China va părăsi călătoria înainte de final – „pentru că în Parlamentul sârb se discută bugetul şi trebuie să fiu acasă”. Completează râzând:„Şi s-ar putea să ne şi batem...”.
Până la plecare mai sunt însă câteva ore, iar prezenţa Mirei din Muntenegru în mijlocul lor mai pune câteva paie pe focul discuţiei. „E un spion printre noi”, râde vesel Aleksandar, iar Vladimir ne spune nouă, celorlalţi, ca un narator care oferă informaţii preţioase:„Se spune despre Serbia că e mama a doi fraţi, dar fraţii nu vorbesc unul cu celălalt...”. Şi-apoi către Mira:„Dacă liderul vostru vă spune mâine că sunteţi sârbi, o să ziceţi că sunteţi sârbi din nou”. Şi către noi:„Sunt mai mulţi muntenegreni în Serbia decât în Muntenegru, care are în total 700.000 de locuitori”. Mira nu se lasă:„Dar tu ai rădăcini în Muntenegru! Şi familia ta! Şi familia ta!”, îi ia pe toţi la rând, cu un zâmbet. Deputatul sare:„Şi tu eşti sârboaică, de fapt!”. Ea:„Da, dar m-am născut în Muntenegru”.Sunt toţi tineri politicieni din Serbia şi Muntenegru – râd, vorbesc mult, se tachinează – şi se mai văd, probabil, la reuniuni politice şi la întâlniri de felul acesta.
Facem apoi o paralelă România-Moldova atunci când vine vorba de limba pe care-o vorbesc. Deputatul:„E aceeaşi, evident, deşi ei, muntenegrenii, pretind că n-ar fi. Dar până acum nişte ani eram aceeaşi ţară, aveam aceeaşi istorie – şi, evident, aceeaşi limbă”. E evident şi pentru noi:îşi înţeleg cuvintele, glumele, cântecele. După cum e evident totuşi că-n autocarul nostru cel de toate zilele sunt şi distanţe care se păstrează:între sârbi, macedoneni, muntenegreni nu toată lumea interacţionează cu toată lumea.
Avertismentul lui Tongyi
La cina din ultima seară la Beijing, înţelegem însă toţi c-avem mai multe lucruri în comun decât credeam. Şi-n primul rând cuvinte, multe cuvinte:„slănină”, „par/nepar” (cu varianta românească „impar”) cu sârbii şi muntenegrenii, „susan”, „gard”, „trandafir”, „arte marţiale”, „castraveţi” cu albanezii. Şi pofta de mâncare, mai ales când cel mai vocal om de la masa noastră e Burim, oficial în cadrul Ministerului Afacerilor Externe din Macedonia. Familia lui are un restaurant încă din anii 1970 – iar Burim zice că nu trebuie să laşi nimic în farfurie, în timp ce plasează, ca un amfitrion, bucăţele de peşte în farfuriile tuturor. „Nu mai pot săCumpără acummănânc nimic”, mă apăr, iar Tongyi mă învaţă să spun asta şi-n chineză:„Bǎo–astaînseamnă că eşti sătul”.
Banchetul acesta e şi prilejul în care-o cunosc mai bine pe Tongyi, una dintre voluntarele care-au însoţit delegaţia noastră până la Beijing. Desigur, la cină, Tongyi e mai mult la muncă decât la recepţie:pentru că avem la masă un oficial chinez, o doamnă, tânăra intermediază dialogurile chinezo-engleze şi viceversa. Zice că e obişnuită cu asta:la fostul ei loc de muncă îl însoţea pe şeful ei la prânzuri de afaceri şi traducea discuţiile. Şi engleza ei, ca a mai tuturor tinerilor cu care intrăm în contact, e sclipitoare. Există o explicaţie, recunoaşte Tongyi. Are mulţi prieteni americani. Şi mai e ceva, chiar mai important decât atât:părinţii ei sunt profesori de engleză – iar ea învaţă limba de când avea 6 ani. Acum să tot aibă vreo 20 şi un pic:e studentă în ultimul an la Beijing şi trimite deja aplicaţii pentru continuarea studiilor în Statele Unite. Prenumele ei e alcătuit din două ideograme, „roşu” şi „confortabil”, şi tânăra explică râzând alegerea:„Părinţii mei şi-au dorit ca eu să am o viaţă confortabilă”.
Zâmbeşte mult Tongyi – şi mai cu seamă când observă strădaniile noastre de-a folosi beţişoarele. Şi dacă un coleg o întreabă cum de se descurcă ea aşa bine, răspunde dezarmant:„Nu exersez decât de 20 de ani”. Şi, câteva ore mai târziu, în autocarul care ne duce înapoi la hotel, tot Tongyi ne va pregăti, în acelaşi stil de glumă, pentru următoarea etapă a călătoriei noastre, oraşul Chongqing:„O să aveţi nevoie de multă apă... ca să spălaţi mâncarea de condimente, să devină comestibilă”.
Gata de Chongqing?O vizită matinală la Silk Road Fund– fondul de investiţii de 40 de miliarde de dolari instaurat în 2014, pentru a finanţa activităţile ce ţin de Belt and Road Initiative, noile Drumuri ale Mătăsii – şi gata, plecăm spre aeroport. Iar în autocar miroase familiar. Câţiva delegaţi sunt răciţi, iar Brian vine repede în ajutor cu-o cutiuţă mică, roşie, cu alifie. O ştiţi şi voi cu siguranţă:alifia cu miros tare, înţepător, a copilăriilor noastre.
Esenţa noilor Drumuri ale Mătăsii, într-un logo.„Elementele principale ale logo-ului Silk Road Fundsunt liniile şerpuitoare, cele de sus reprezentând valurile de nisip din deşert şi cele de jos, valurile oceanului. Cele două tipuri de linii se întrepătrund la mijloc, semnificând misiunea Fondului de a servi Iniţiativa Belt and Roadşi a promova conectivitatea. Grupurile de linii alcătuiesc un cerc deschis la exterior, cu o gaură pătrată în mijloc, creând imaginea unei vechi monede chinezeşti” (extras din broşura de prezentare a Silk Road Fund)
Chongqing:călătorie în viitor
Pentru Chongqing – pronunţie:Cioncing – nimeni nu e pregătit. Eu ştiu că n-am fost. Drumul până în inima Chinei, cu China Southern Airlines, şi-apoi luminile strălucitoare ale oraşului, pe geamurile aburite ale autocarului, provoacă o forfotă teribilă. Se şterg geamurile înfrigurat, cu mânecile, se filmează, se fac fotografii. Chongqing e pentru toţi o revelaţie – chiar şi pentru tinerii noştri voluntari chinezi. Niciunul n-a fost înainte la Chongqing.
Dar nu e revelaţie mai mare decât promenada nocturnă de-a lungul râului Jialing, cu luminile colorate care împodobesc clădirile înalte, fie ele şi în aburul ceţos care a apărat oraşul în atâtea împrejurări. E o călătorie care se face cu ochi mari şi cu multe semne de exclamare:vegetaţia bogată care se ghiceşte în întuneric, palmierii, aerul cald, de staţiune mediteraneeană, locuitorii care vând mandarine, chiar şi-aşa, la 10 noaptea;şi muncitorii şi utilajele grele care lucrează la aceeaşi oră – pe alocuri Chongqing e un şantier. Batem bucăţi din oraş la picior, vedem podurile, numeroasele poduri, vedem metroul suprateran, mult deasupra noastră, nişte mogâldeţe care urmează cursul Jialingului, urcăm, coborâm, dar mai ales urcăm:suntem în vale, lângă râu, hotelul e pe o colină, iar harta de pe telefon nu ne arată şi scurtăturile.
Lupta cu ardeiul iute – şi victimele sale
Trecem, cum vom face şi-n celelalte seri, pe lângă restaurante mici, la parterul clădirilor, unde sunt oameni adunaţi în jurul unor mese rotunde, şi-n mijlocul mesei, câte un vas ca un lighean din tablă. Observăm pe îndelete găselniţa, mai ales acolo unde restaurantele sunt goale, şi vom înţelege, în zilele următoare, că aceasta e vestita „má là huǒ guō” din Chongqing („hot pot” în engleză, „oala fierbinte şi picantă”, în traducere liberă), o caracteristică a bucătăriei locale. Vom vizita şi noi către finalul călătoriei la Chongqing un asemenea stabiliment, Xianlongjing – Hot Pot Park, şi ni se vor înroşi obrajii şi urechile de la atâta iuţeală.
În vasele astea mari pluteşte o zeamă cărămizie – şi în zeamă, ardei mici, mulţi şi iuţi. E însă şi o scăpare pentru cei ca mine, care nu mănâncă aşa iute:vasul mai mic, din interiorul vasului mare, care găzduieşte o supă albicioasă, fără condimente. Într-unul dintre cele două vase, pe plita din mijlocul mesei, a cărei temperatură se reglează de dedesubt, ne vom strădui să introducem, cu beţişoarele proprii, fâşii subţiri de vită şi de porc, dar şi bucăţi dreptunghiulare de burtă, intestine de gâscă, peşti mici, însângeraţi, pătrăţele de tofu şi alte vegetale. Iar aceasta va fi o adevărată încercare, mai ales dacă beţişoarele n-au devenit încă prelungirea mâinii – e o luptă continuă aici, şi mai ales o luptă să-ţi identifici propria bucată, dac-ai scăpat-o în zeama care fierbe. Desigur, unii vor dori să ştie dacă mănâncă şarpe – intestinele de gâscă, bată-le vina – dar nu, iarna nu e sezon de şarpe la Chongqing.
Un tânăr antreprenor din oraş, Cuncheng, zis şi Benny, ne va explica mai târziu că „oala picantă” a fost inventată în vechime de muncitorii săraci din port, care n-aveau bani decât pentru resturi – iar resturile deveneau comestibile prin fierberea alături de condimente. Aşa s-a născut felul acesta de mâncare, şi a mers prin istorie până la noi, un grup de tineri din România, Serbia, Albania, Macedonia, Muntenegru, care ne-am amuzat teribil fierbându-ne bucăţile de carne şi încercând pe pielea (şi stomacurile noastre) gusturile atât de neobişnuite ale bucătăriei din Chongqing. Şi se poate să fi fost şi victime ale abuzului de ardei iute, care-au căzut la datorie a doua zi:tinerii din Serbia – nu înainte de-a primi, ca la Eurovision, într-un cor de urale, 12 puncte de la Muntenegrul vecin, pentru performanţade-a înghiţi ardei, cât mai mulţi ardei.
La una dintre mesele noastre în Chongqing – mâncarea variată, condimentată, e şi ea o instituţieîn oraş, ca şi ceaiul – discut cu Qiansheng şi despre fetele care ne servesc. Sunt tinere, observ. Foarte tinere, încuviinţează. 20 de ani, poate chiar 18-19. „Dar situaţia s-a mai schimbat în ultima vreme – spune tot ea. Generaţia asta vrea să facă şi alte lucruri, spre deosebire de generaţia părinţilor, iar slujbele din sectorul servicii nu mai sunt aşa de atractive, cel puţin pentru tinerele fete. Aşa că e mai dificil să găseşti acum oameni dispuşi să lucreze în această zonă – şi salariile în sectorul acesta au crescut exact din acest motiv”.
Oraşul de pe râuri:Yangtze şi Jialing se întâlnesc în Chongqing
Cu peste 3.000 de ani de istorie documentată, Chongqing e un oraş, fireşte, dar şi una dintre cele patru municipalităţi ale Chinei aflate sub control guvernamental direct (alături de Beijing, Shanghai, Tianjin). Având acelaşi rang/putere administrativă ca o provincie, municipalitatea Chongqing circumscrie un teritoriu de 82.400 kilometri pătraţi, în care trăiesc peste 30 de milioane de locuitori:12 milioane în zona rurală, iar restul, 18 milioane, în oraşul propriu-zis, Chongqing, şi în numeroase oraşe mai mici.
Cu munţi care se întind pe unde vezi cu ochii – Daba în nord, Wu în est, Wuling în sud-est şi Dalou în sud – e evident de ce Chongqing, în ansamblul său, a primit denumirea „oraşul din munţi”. I se mai spune însă şi „oraşul de pe râuri”, de vreme ce se află chiar la confluenţa fluviilor Yangtze şi Jialing;şi municipalitatea în sine e considerată un „muzeu al podurilor” – sunt în total câteva mii, iar cele mai impresionante se află chiar în oraşul propriu-zis. Fluviul Yangtze traversează, de altfel, întreaga municipalitate, de la vest la est, un curs de 679 de kilometri, şi străpunge munţii Wu în trei zone, alcătuind faimoasele de-acum trei canioane, Qutang, Wuxia şi Xiling, punctul de maximă atracţie în timpul sezonului turistic. Şi i se mai spune cumva Chongqingului:Yu– de la vechiul nume al acelei părţi a râului Jialing care străbate oraşul şi se varsă în Yangtze. Şi „Micul Hong Kong”, datorită exploziei nocturne de lumini. Dar şi „oraşul ceţii”, de vreme ce un strat generos de ceaţă acoperă oraşul mai bine de o sută de zile pe an. Un ghid local ne va explica mai târziu că oraşul e ca într-o căldare în care nu pătrunde vântul, nestingherind astfel ceaţa care se formează deasupra apei;aceeaşi ceaţă care se poate să fi protejat aşezarea de la a fi distrusă cu totul de bombele japoneze în timpul celui de-al Doilea Război Chinezo-Japonez (1937-1945).
Planificare până la virgulă – până la codiţa de la virgulă
Dar dincolo de aşezarea naturală spectaculoasă, e spectaculoasă însăşi evoluţia oraşului de la mijlocul anilor ’90 încoace. Înţelegem asta într-o dimineaţă, când nici nu ne-am dezmeticit:Chongqing e viitorul. Iar în China viitorul e deja azi. Nu se poate să ai altă senzaţie după ce vizitezi impresionantul centru de planificare de deasupra docurilor Chaotianmen, chiar la confluenţa Jialingului cu Yangtze. Suntem, la propriu, în inima oraşului – o fostă aşezare de pescari şi primul port din China continentală care, în 1891, s-a deschis exteriorului – şi, timp de o oră, cât durează vizita, îţi cade faţa. Iertaţi colocvialismul exprimării, dar aşa e.
Turul ghidat în acest spaţiu alb, luminos – în care cordoane de beculeţe recreează traseul celor două râuri şi în care piesa de rezistenţă e o machetă foarte detaliată a oraşului – oferă certitudini:China se ia foarte în serios. Şi nu vrei să faci comparaţii, dar nu te poţi abţine:în timpul acesta, în care noi nu construim nici câteva zeci de kilometri de autostradă, Chongqing devine rapid un oraş din „Al cincilea element”. Am zis „rapid”? Da, până în... 2020. Autostrăzi, căi ferate de mare viteză, noi terminale, dezvoltare portuară, dezvoltare urbană, protecţia mediului, chiar şi ideea de a avea un spaţiu verde la maximum 5 minute distanţă de locuinţă/loc de muncă – totul e aici, între pereţii acestui centru de planificare în care simţi că ai păşit în viitor. O comparaţie mai potrivită? Iată:să vii din România la Chongqing e ca şi cum ai călători printr-una dintre faimoasele „găuri negre” din „Star Trek”. La capăt, e o cu totul altă lume. Doar atât:până în 2020, toate aşezările acestei municipalităţi vor fi accesibile de pe autostradă. Şi în oraşul acesta până şi Opera arată ca o navă spaţială.
Miezul noilor Drumuri ale Mătăsii e aici, la Chongqing
„Dacă vrei să dezvolţi, construieşte un drum”, spune un vechi proverb chinezesc. Iar calea ferată de marfă care pleacă din Chongqing şi sfârşeşte în Germania, la Duisburg, la capătul unui drum de 11.179 kilometri, e chiar întruchiparea acestei zicale. Vizităm acest punct de plecare într-o zi rece de decembrie. – „Yuxinou starts from here” (Yuxinou porneşte de aici) scrie pe un perete al Chongqing Western Logistics Park.
Denumită oficial „Chongqing-Xianjing-Europa” – şi alintată YuXinOu, un acronim pentru denumirile în chineză ale celor trei componente:Yu (Chongqing), Xin (Xinjiang), Ou (Europa) – această cale ferată e, dacă vreţi, chiar chintesenţa noilor Drumuri ale Mătăsii, poarta Chinei către lume, dar şi coridorul prin care lumea intră în China. E metaforică exprimarea – dar putem fi şi concreţi:vagoanele cu mărfuri produse în mijlocul Chinei traversează şase ţări şi ajung în Europa în 13 zile. Aţi citit bine, 13. Până la inaugurarea acestei căi ferate, mărfurile produse în zona Chongqing cu direcţia Europa erau mai întâi trimise la Shanghai, pe fluviul Yangtze, şi de-acolo, în vase de mari dimensiuni, spre Europa;o călătorie care dura 45-60 de zile. Reducerea semnificativă a timpului de transport face ca această cale ferată de marfă să fie o legătură economică esenţială a Chinei cu Eurasia în ansamblu – şi evidenţiază rolul strategic al Chongqingului în ecuaţia noilor Drumuri ale Mătăsii. Ţineţi doar cont că pilonii industriei locale sunt producţia de electronice şi de automobile – şi că unul din trei laptopuri comercializate astăzi în lume e produs la Chongqing.
Shanghai, acoperişul lumii
Călătoria noastră se sfârşeşte la înălţime. La propriu. Suntem în Turnul „Perla Orientului” din Shanghai şi mie-mi tremură picioarele – tot la propriu. Şi cum să nu tremure, când singurul lucru care le desparte de-a pluti în aer, la 259 de metri distanţă de pământ, e o podea (care pare subţire) din sticlă. Aţi citit bine:din sticlă. Dar nu, podeaua nu e subţire, poţi chiar să ţopăi, iar copiii se tăvălesc de-a dreptul pe ea, de parc-ar vrea să ştie cum e să pluteşti pe un nor. Şi înţelegi îndată că sloganul turistic pe care l-ai văzut la baza turnului, înainte de-a urca, e cât se poate de veridic:„Orice vizită a Shanghaiului trebuie să înceapă de aici”.
O să ai nevoie de doar câteva minute să realizezi că oraşul acesta se vede cel mai bine de la înălţime, într-una dintre cele trei sfere-puncte de observaţie ale Turnului „Perla Orientului” – sub picioarele tale, milioane de luminiţe alcătuiesc acest Shanghai viu, vesel, cosmopolit – sau, câteva ore mai târziu, aproape de miezul nopţii, de pe terasa de la etajul 7 al unei clădiri de pe Bund. Unde „Bund” e termenul anglo-indian care desemna în vechime debarcaderul nămolos al Shanghaiului. Acum e faimoasa promenadă a oraşului, pe malul râului Huangpu, în realitate un muzeu în aer liber al vechiului Shanghai.
Sunt aici, pe Bund – sau pe Wàitān, dacă preferaţi termenul chinezesc – numeroase clădiri cu arhitectură impresionantă, hoteluri, foste sedii de bănci şi companii, care dau seama de câte puteri au dorit să se înfrupte la un moment dat din comorile Chinei, bumbac, opiu, porţelan, mătăsuri. Britanicii şi-au înfiinţat prima colonie aici după Tratatul de la Nanking, care a pus capăt primului Război al Opiului (1842), urmaţi de japonezi, francezi, americani, iar fiecare a luat câte o felie din oraş.
La pas, pe Bund, în Vechiul (şi spectaculosul) Shanghai
Arhitectura specifică a Bundului – Shanghai are una dintre cele mai bogate colecţii de clădiri Art Décodin lume – spune cum nu se poate mai bine istoria acestor influenţe străine în oraş. Putere, spionaj, averi spectaculoase – urmele unui Shanghai glorios sunt toate aici, de-a lungul promenadei care atrage sumedenie de turişti;enumerăm doar câteva.
Pe Bund, la numărul 2, e fosta adresă a Clubului Shanghai, construit în 1910, cel mai lung bar din lume la vremea respectivă şi locul de întâlnire al celui mai exclusivist grup din oraş, englezii. La numărul 6 e una dintre cele mai vechi construcţii de pe Bund (1897), în stil gotic, care a găzduit Banca Imperială a Chinei, iar la numărul 7, într-o clădire în stil renascentist, deschisă în ianuarie 1908, s-a aflat mai întâi sediul unor companii de telegrafie americane şi britanice, pentru ca apoi să fie ocupată de The Great Northern Telegraphy Company, un concern danez.
La numărul 12 se află extravagantul fost sediu al Băncii din Hong Kong şi Shanghai, probabil cea mai cunoscută clădire de pe Bund, alături de Hotelul Păcii. Inaugurată la 23 iunie 1923 de Sir Ronald Macleay, era a doua cea mai întinsă clădire din lume în epocă, după cea a Băncii Scoţiei, în Marea Britanie. Cu mozaicurile sale şi coloanele sculptate din blocuri întregi de marmură, o noutate pentru Asia acelor ani, era numită pe bună dreptate „cea mai luxoasă clădire dintre Canalul Suez şi Strâmtoarea Bering”. La numărul 13 e încă o construcţie iconică:Shanghai Customs House– fosta Casă a Vămilor, construită în 1927, încoronată de un orologiu realizat în Anglia, după modelul Big Ben, care bătea la fiecare sfert de oră. La numărul 15 e fosta adresă a Băncii Ruso-Chineze, la numărul 16, fosta Bancă a Taiwanului, iar la numărul 17, într-o clădire construită în 1921, îşi avea sediul cel mai influent ziar în limba engleză, „North China Daily News”.
Cu o latură pe Bund, la numărul 20, şi cu cealaltă, semnificativă ca dimensiuni, pe strada Nanjing, e una dintre cele mai cunoscute clădiri din întreg Shanghaiul, chiar şi azi, la ani distanţă de la perioada sa de glorie:Hotelul Păcii– la origini, Casa Sassoon:avanpostul chinezesc al imperiului bogatului om de afaceri Victor Sassoon. La numărul 24 a fost Banca Yokohama, clădirea de la numărul 27 a fost deţinută de compania de comerţ Jardine Matheson, care şi-a construit averea din afacerile cu opiu, iar la numărul 29 e vechea adresă a Băncii Indochinei.
La înălţime, cu privirea înspre Noul Shanghai
Unde suntem noi în acest amalgam de istorii cu parfum de opiu şi extravaganţă? Tot pe Bund, fireşte. Dar la numărul 18, în fosta clădire a Băncii Privilegiate a Indiei, Australiei şi Chinei, acum o constelaţie de baruri şi magazine şic. Experimentăm pe propria piele viaţa de noapte a Shanghaiului, căci delegaţia de tineri europeni a hotărât că nu va părăsi oraşul, şi nici China, până nu va cunoaşte tot ce e de cunoscut, până nu va vedea tot ce e de văzut.
Aşa că ne aflăm deasupra lumii, la etajul 7, în „Bar Rouge”, iar priveliştea cartierului Pudong, de peste râu – inima financiară a noului Shanghai, cu clădirile subţiri, înalte, licărind – e cu adevărat spectaculoasă. După cum spectaculoasă e şi lumea care ne-nconjoară:domni la costum (şi unul chiar în kilt) şi doamne atât de elegante de parc-ar fi petrecerea de Revelion;şi încă nu-i decât debut de decembrie. Rochii cu paiete, cu spatele gol, cu imprimeuri şi broderii – şi noi, cu gura până la urechi, în pulovere, geci, cămăşi şi tricouri cu emoticoni zâmbăreţi. Suntem nişte intruşi, e adevărat, în această lume occidentală, elita străinilor din Shanghai, desprinsă parcă dintr-un film cu James Bond, dar e o intruziune legală, permisă:ne-am plătit-o cu 100 de yuani, aşa că participăm cu voioşie la gălăgia generală. Şi, din când în când, dăm fuga pe terasă:dependenţa de luminile colorate de pe malul celălalt al râului Huangpu nu se tratează aşa uşor. Nu se tratează deloc – în mintea mea, nici n-am plecat din Shanghai.
