China necunoscută. Călătorie-revelaţie pe Muntele Baoding
„În timpul verii, se mănâncă şerpi aici şi se bea şi sângele de şarpe – localnicii îi prind exact cu acest scop”. Hotărât lucru: ghidul nostru vorbăreţ, care seamănă cu un Panda, e decis să ne şocheze – şi acum zâmbeşte, evaluând efectul vorbelor sale asupra noastră. Suntem într-un autocar care goneşte pe o autostradă din inima Chinei: călătorim din metropola Chongqing înspre oraşul-târg Dazu. Destinaţia nu vă spune nimic? Nici nouă nu ne spunea mare lucru în preziua aventurii. Important e că la capătul unui drum de două ore – care intersectează firul râului Jialing şi-apoi pătrunde în munţi, prin ceaţă – vom fi extaziaţi peste măsură. Iar ziua noastră va fi exact aşa cum a-nceput: plină de revelaţii, de uimiri, de nefamiliar. Şi va căpăta, pe alocuri, coordonatele unui pelerinaj, căci vizităm o aşezare budistă din timpul dinastiei Song: Baodingshan.
Ştim, în teorie, ce-ar trebui să găsim la destinaţie – nişte sculpturi în stâncă, mai multe, mai puţine, parte a ansamblului cu denumirea colectivă: „Sculpturile în piatră de la Dazu” (în chineză: 大足石刻; pinyin: Dàzú Shíkè), aflat din 1999 pe lista patrimoniului mondial UNESCO.
Nu e chiar aşa de simplu totuşi – căci în cei 1.400 km pătraţi pe care se întinde ţinutul Dazu se află nu mai puţin de 102 locuri cu sculpturi, iar 75 dintre ele sunt incluse într-o formă de protecţie culturală; în total, 50.000 de sculpturi şi peste 100.000 de inscripţii în piatră. Cinci situri, cele mai spectaculoase, fac parte din patrimoniul mondial: Beishan, Shizhuanshan, Shimenshan, Nanshan şi Baodingshan.
Sună impresionant? Aşa e. Şi aproape demoralizant – ne-ar trebui câteva săptămâni, luni poate, să vedem tot. Aşa că ghidul nostru alege pentru noi – vizităm doar Baodingshan (literal: Muntele Baoding), piesa de rezistenţă a ansamblului şi spaţiul unde arta budistă e la apogeu. Iar Boadingshan e numit chiar aşa, „muntele cu comori”, şi-o să vedeţi: îşi merită renumele cu prisosinţă.
Viaţă religioasă, viaţă cotidiană în China imperială
O scurtă incursiune în istoria sculpturilor în piatră din ţinutul Dazu e însă necesară. Întâi de toate, ansamblul e foarte generos – şi nu numai prin numărul lucrărilor şi-al spaţiului pe care acestea le ocupă, dar mai cu seamă prin întinderea istorică. E, dacă vreţi, o călătorie în timp: cele mai vechi sculpturi datează din anul 650, din timpul dinastiei Tang, iar cele mai noi (noi, cu ghilimelele de rigoare), de la începutul dinastiei Qing (1644) şi de mai târziu. Un mileniu de istorie, gravat în stâncă, în grote, peşteri, pe costişele stâncoase ale munţilor din ţinutul Dazu. Ilustrând credinţele religioase chinezeşti, eclectismul acestora în China imperială – căci sculpturile prezintă influenţe budiste, confucianiste, taoiste. Şi tocmai această „sinteză armonioasă de budism, taoism şi confucianism”, care trimite (şi) la viaţa cotidiană a Chinei în perioadele cu pricina, se află în inventarul de motive pentru care sculpturile fac parte astăzi din patrimoniul UNESCO.
Una dintre piesele de rezistenţă ale ansamblului, recent restaurată pentru a-i reda strălucirea: „Avalokitesvara cu 1000 de braţe şi 1000 de ochi”; spre deosebire de celelalte mii de sculpturi aflate la lumină, aceasta e ascunsă în întunericul unei peşteri, iar impactul asupra vizitatorilor e uriaş.
E o întreprindere curajoasă aceasta – să vâri aproape un ţinut cu totul în patrimoniul mondial – dar una care e perfect justificată de realitatea din teren. Iar termenul „ansamblu” e menit să ţină împreună componente care, altfel, prezintă diferenţe semnificative. Întâi de toate, în modul de realizare: la începuturi, în timpul dinastiei Tang, lucrările religioase erau create în întunericul peşterilor, al grotelor – spaţii sacre ascunse privirilor, care predispuneau la linişte şi meditaţie, pentru ca, mai târziu, ele să fie cioplite direct în pereţii exteriori ai munţilor, la lumină (lucrări de mari dimensiuni, cu totul impresionante, respectând şi evidenţiind caracteristicile reliefului-gazdă).
Cele mai multe dintre sculpturi au fost realizate între secolele IX şi XII – aceasta a fost perioada de apogeu – şi, foarte important, de realizarea lor nu s-au îngrijit numai reprezentanţi ai autorităţii, împăraţi şi figuri religioase, ci şi cetăţeni obişnuiţi, din toate clasele sociale. Condiţia principală părea să fie aceea de a şti să lucrezi piatra – sau să fii capabil să inspiri pe alţii să o facă. Cele aproximativ 50.000 de sculpturi răspândite pe teritoriul ţinutului Dazu reprezintă, aşadar, un efort popular larg, înfăţişând atât scene religioase, cât şi laice: pe lângă figuri de Buddha şi Bodhisattva, sunt sculptaţi monarhi, miniştri, oficiali şi militari, dar şi călugări, artişti, oameni din popor. Şi uneori chiar şi cei care au inspirat şi susţinut material anumite grupuri de lucrări.
Autocarul nostru opreşte în faţa sitului Baodingshan. Şi, cu toată pregătirea, vom înţelege imediat că nu ştim mai nimic.
Pe repede înainte, cu ochii cât cepele
Vizita începe: după câteva porţi înalte, cu motive tradiţionale, luăm maşinuţele electrice ca să scurtam drumul şi să ajungem direct în zona cu sculpturi. E o călătorie dătătoare de emoţii: traversăm în viteză drumuri înguste, fie ele şi asfaltate, şi poduri care, deşi nu par şubrede, îţi creează totuşi un oarecare disconfort.
În maşinuţe se chiuie, se comentează, se fac fotografii şi filmuleţe – turiştii sunt toţi la fel, rareori pătrunşi de importanţa locurilor pe care le vizitează – şi gata, suntem în faţa intrării efective în spaţiul sacru şi urmăm ghidul care ne-a făcut introducerea din autocar: „Sculpturile nu vorbesc, aşa că trebuie să staţi în jurul meu. Eu voi fi vocea lor”.
Vedere din ţinutul Dazu, cu lotuşi uscaţi şi porţi tradiţionale
Aşa o fi, numai că eu n-am răbdare să urmăresc ghidul vorbăreţ, cu steguleţ roşu. Şi e aşa o bogăţie de detalii în fiecare sculptură, mică, mare, mijlocie, că ţi-ai petrece minute întregi în faţa uneia sau alteia. Nu poţi, desigur – locul găzduieşte peste 6.000 de sculpturi atent migălite, cioplite în peretele stâncos al Muntelui Baoding. Poţi să-ţi propui însă să vezi cât mai multe dintre ele – şi, între privit sculpturile realizate minuţios, poţi să faci şi o pauză de verdeaţă: dintre bambuşii frumoşi, generoşi, din faţa pereţilor doldora de figuri te-aştepţi permanent să se ivească un bot drăgălaş de Panda. Dar nu, urşii sunt astăzi la Grădina Zoologică din Chongqing şi-ţi promiţi în gând că n-o să pleci până nu-i vezi.
Sculpturile, de la cele mici până la cele foarte mari, sunt cu totul impresionante. Şi sunt, în faţa ta, nenumărate reprezentări ale lui Buddha, dar şi scene de viaţă pur şi simplu, care pun mesajele religioase în context. Îngrijirea copiilor, respectul arătat părinţilor, situaţiile în care ajungi în iad (între exemplele minore, mănânci pui, vinzi pui crescuţi pentru sacrificare) – iar iadul e portretizat în cele mai mici şi mai terifiante detalii (iadul excrementelor, iadul în care eşti tras în ţeapă, iadul în care eşti tras pe roată). E o bogăţie de istorii aici, de tradiţii, superstiţii şi cutume – şi bărbaţi cu picioare retezate din vini diverse, şi bărbaţi care seduc şi care sunt înjunghiaţi – dar şi drumul către Nirvana, şi credinţa că te poţi, întotdeauna, salva. Şi e şi-un tigru care nu seamănă a tigru, dar care simbolizează pericolele pe care le întâlneşti în călătoria spirituală, şi gardieni ai legii şi ai regulilor, care păzesc intrarea în spaţiul sacru, şi Roata Reîncarnării, şi Peştera Iluminării, dar şi un Buddha sculptat atât de aplecat încât te temi c-o să se prăbuşească exact atunci când treci pe dedesubt. Dar nu, de o mie de ani stă locului – şi explicaţia ghidului pare simplă: elementele decorative, mantia, pagoda de 500kg, formează toate un element de suport, ca un triunghi.
Necunoscutul, nefamiliarul
Când se termină turul, eşti uimit, sfârşit, obosit. Şi nu ieşim din sit fără o trecere printr-un spaţiu budist de rugăciune. E un aer distinct aici, dulceag, ameţitor, şi, urcând treptele spre templul cu multe pernuţe galbene şi ceară roşie, topită, negustorii de pe margini te întâmpină cu diverse. Şi-apoi, încă o trecere prin ce-am putea numi o piaţă locală – unde eşti asediat la propriu de comercianţi care vor să-ţi vândă statuete minuscule ale lui Buddha – şi ciudata masă de prânz, specifică ţinutului Dazu (şi provinciei învecinate, Sichuan). Suntem într-un pavilion alcătuit din mai multe pagode-restaurant, construite pe stâlpi de susţinere direct în apă şi înconjurate de tulpini uscate de lotus. Vara probabil locul acesta e un mic rai.
Scenele de familie sunt atotprezente – o împletire de budism şi confucianism
Un lucru e cert însă: nu ştii ce mănânci – aici nişte rădăcini care seamănă a râturi de porc, dincolo nişte rădăcini subţiri, lemnoase, cu gust amărui. Recunoşti puiul – sub formă de bucăţi uscate, condimentate – şi te declari salvat de nişte bobiţe de năut, de legume cu înfăţişare necunoscută, de nelipsita ceaşcă cu ceai şi de nişte fâşii subţiri, rozalii. Şarpe cumva? Nu, nu e sezon de şarpe, ştim deja.
Documentare detaliată post-vizită
La sfârşitul zilei – şi acasă, evaluând călătoria – îţi dai seama că ai fost, pe alocuri, un turist nepregătit. Că te-ai uitat la sculpturi, cum s-ar zice, cam ca viţelul la poarta nouă. Aşa că recuperezi cu ochi curios istoriile locului şi-ţi promiţi că, la o eventuală vizită viitoare, vei fi mai documentat. Până una alta, ştii deja că eşti norocos că ai văzut Baodingshan cu ochii tăi. Căci, de la realizarea lor, întinsă pe un mileniu al Chinei imperiale, şi până în 1961, când au fost introduse în circuitul turistic naţional, şi în anii 1980, când au devenit accesibile şi vizitatorilor străini, siturile cu sculpturi din ţinutul Dazu au fost practic necunoscute pe scară largă; şi, deci, neatinse.
De altfel, până în 1975 nu exista decât un drum noroios între orăşelul Dazu şi grupul principal de sculpturi – şi izolarea a făcut ca ele să nu fie prinse nici în iureşul distrugerilor provocate de Revoluţia Culturală. Iar localnicii au ţinut şi ei cu dinţii de locurile lor sacre, ascunse în munţi.
În tot cazul, astăzi, accesul e facilitat de existenţa autostrăzii Chongqing-Dazu, de numeroasele trenuri de mare viteză dintre Chongqing şi Chengdu (Dazu e pe traseu) şi, în genere, de modernizarea rapidă din ultimii ani a infrastructurii chineze. Aşa se face că turiştii şi cercetătorii, chinezi şi occidentali deopotrivă, sunt acum o prezenţă constantă la siturile din ţinut şi mai cu seamă la Baodingshan [shan: munte]. De ce cu precădere la Baodingshan? Aflăm împreună.
Budismul indian devine chinezesc
În vremea dinastiei Song, zona aceasta anume, dintre metropolele de astăzi Chongqing şi Chengdu, era una dintre cele mai bogate regiuni ale Chinei imperiale. Şi tot atunci, ţinutul Dazu era vestit pentru siturile religioase care-l împânzeau. Aşa că nu e de mirare că, începând cu anul 1174, un călugăr budist, pe numele său Zhao Zhifeng, va alege tocmai zona natală Dazu – şi pereţii stâncoşi ai Muntelui Baoding – pentru crearea unui complex religios. Zhao devenise adeptul budismului tantric în timpul instruirii sale, iar situl de la Baodingshan se va transforma în proiectul său de viaţă. Literalmente. Călugărul şi-a petrecut aproape 70 de ani concepând, supervizând, adunând finanţe pentru facerea acestui proiect monumental menit să împrietenească locuitorii ţinutului cu budismul.
Marea Roată a Reîncarnării, cu multiplele ei posibilităţi, potrivit faptelor din viaţa anterioară
Căci la vremea respectivă, în China confucianistă, budismul era văzut drept o religie mai degrabă străină, neadaptată locului şi valorilor tradiţionale – printre altele, acuzată că e indiferentă faţă de valorile familiei. E motivul pentru care Zhao include la Baodingshan mai multe scene care aşază în centrul lor familia: părinţi şi copii în numeroase ipostaze, membrii familiei plasaţi în jurul lui Buddha. Iar tablourile intitulate chiar aşa, „dragostea părintească” şi „respectul arătat părinţilor”, dincolo de lecţiile de viaţă transmise, au avut în epocă un rol pur propagandistic. Iar în procesul de adaptare la mediu, budismul, acest import din India, a adoptat trăsături ale doctrinelor tradiţionale – între altele, importanţa valorilor familiei din confucianism – ca să devină chinezesc şi acceptat.
„Avalokitesvara cu 1000 de braţe şi 1000 de ochi”
Şi pentru că proiectul s-a născut în mintea unui singur om, situl religios de pe Muntele Baoding e, spre deosebire de multe altele din zonă, unul foarte omogen – un manual de practici şi ritualuri budiste şi, în acelaşi timp, o „extravaganţă vizuală”.
Asemenea unei cărţi ilustrate, 31 de scene cu sculpturi detaliate se arată, una după alta, ochilor vizitatorilor – un şir neîntrerupt de tablouri, foarte cursiv, ca o poveste cu mai multe capitole. Şi, foarte important, urmând conturul (ca o potcoavă) al muntelui, creat de albia firului de apă care curgea odinioară pe aici.
Şi mai e ceva: întinse pe aproximativ 500m, sculpturile sunt perfect adaptate mediului-gazdă, mai mici, mai mari, în funcţie de proporţiile peretelui stâncos; sunt sculpturi de 3 până la 15 metri înălţime, sunt scene de 8 metri înălţime şi 20 lăţime. Iar situl, în ansamblul lui, e faimos şi pentru că include unele dintre cele mai mari reprezentări ale unor lucrări budiste – a se vedea, de pildă, scena care înfăţişează în detaliu iadul sau piesa de rezistenţă, toată aurie, ascunsă într-o grotă, „Avalokitesvara cu 1000 de braţe şi 1000 de ochi”, recent restaurată. Legenda spune că Avalokitesvara a primit o mie de braţe (şi, în fiecare palmă, un ochi) ca să-şi exercite mai bine menirea de a salva oamenii de la dezastre. Un cercetător a avut răbdare să numere braţele – sunt, de fapt, 1007 şi înconjoară, ca o coadă de păun, figura sacră.
Muntele-parabolă
Şi ghidul va stărui mai multă vreme şi în faţa scenei care prezintă moartea lui Buddha şi drumul către iluminare (Parinirvana) – iar un vizitator curios va observa, în faţa chipului supradimensionat, un cap mic, cu păr scurt şi creţ: cercetătorii cred că acesta e chiar Zhao Zhifeng, creatorul aşezării. Iar creatorul a lăsat multe semne ale trecerii sale prin sit – a se vedea selecţia de citate din diverse sutra, încrustate în stâncă, printre sculpturi, şi mai ales citatul-semnătură: „Chiar dacă cineva trece o roată din oţel fierbinte deasupra capului meu, iar durerea e înfiorătoare, mintea mea nu va părăsi drumul iluminării” .
Nouă Dharmapalas (gardieni ai legii) protejează intrarea în spaţiul sacru de la Baodingshan
Iar atuul principal al locului – care a folosit atât călugărilor budişti care se instruiau în sit în urmă cu sute de ani, dar şi nouă, vizitatorilor de azi – e dat de accesibilitatea sa. Sculpturile de la Baodingshan „predau” budismul într-o formă simplă, la îndemână, prin exemple izbitor de sugestive, trimiţând la situaţii familiare şi, astfel, uşor de înţeles de pături cât mai largi.
Mesajele şi modul de realizare al sculpturilor au lucrat şi lucrează încă împreună. Iată: străinii – care, pentru locuitorii zonei, înseamnă oameni din India sau Asia Centrală – sunt redaţi rudimentar: guri căscate, maxilare pătrăţoase, trăsături exagerate, primitive. În scenele de la Baodingshan, străinii sunt gardieni, brahmani, demoni, neguţători, artişti ambulanţi. Chinezii get-beget, de cealaltă parte, au trăsături frumoase, delicate, cu guri mici şi maxilare înguste. Iar Buddha – Buddha nu seamănă cu nimeni decât cu sine însuşi: el are o fizionomie clară, care s-a impus în arta chineză încă din dinastia Tang. E un Buddha chinez(esc).
Şi nu, nu eşti în secolul al XIII-lea, în China imperială, deşi, pentru o vreme, chiar ai crezut c-ai fi: călugării budişti ai zilelor noastre, în haine lungi, portocalii, care-şi fac selfie cu sculpturile, te-aduc de-ndată în prezent. Şi le urmăm exemplul cât ai zice „China”.
