Cetatea Devei, fortul necucerit al Transilvaniei. Zece lucruri mai puţin ştiute despre fortăreaţă

Timp de mai multe secole, Cetatea Devei a fost una dintre aşezările militare strategice ale Transilvaniei. Fortăreaţa ridicată pe un deal al munţilor Poiana Ruscăi datează din secolul al XIII-lea, iar în istoria ei a fost considerată unul din locurile de necucerit.

Cetatea Devei a fost înălţată pe un con vulcanic, în partea de nord a Devei, pe urmele unor fortificaţii ce datează din Antichitate. Povestea şi înfăţişarea fortăreţei ridicate „la porţile Transilvaniei”, i-a fascinat de-a lungul secolelor pe istorici. Iată zece lucruri mai puţin cunoscute publicului despre cetatea Devei.

1. Dealul Cetăţii, locuit din Neolitic

Primele urme de locuire a Dealului Cetăţii datează de la sfârşitul epocii neolitice, cu peste 2.000 de ani înainte de Hristos, aparţinând culturii Coţofeni.

„Înălţimi ca dealul cetăţii Deva erau locuri preferate de către triburile de păstori, purtători ai acestei culturi”, scria istoricul Octavian Floca, în lucrarea „Harta arheologică a municipiului Deva”, publicată în 1969, în anuarul Sargeţia. Pe dealul cetăţii au fost descoperite vase şi coliere din bronz şi bucăţi de cupru brut datând din epoca primitivă. În aceeaşi zonă au fost descoperite vase dacice. După cucerirea Daciei de către romani, pe dealul cetăţii a continuat să existe o fortificaţie.

„În timpul stăpânirii romane, pe culmea acestui deal se înălţa o mică fortificaţie – castellum. Era un post de semnalizare şi control, reclamat atât de asigurarea drumului pe uscat şi pe apă de pe Valea Mureşului, cât şi de cerinţele de observaţie şi de semnalizare, solicitate de castrul învecinat de la Micia. Un rol excepţional, poate principal, a avut fără îndoială şi în paza şi observarea teritoriului aurifel de pe versantul sudic al Munţilor Apuseni. Din construcţia propriu-zisă a acestei fortificaţii romane, în urma suprapunerii cetăţii medievale, nu se mai vede nimic. Mărturie a existenţei ei au rămas resturi de dărâmături, ţigle şi cărămizi, obiecte ceramice şi metalice”, relata Octavian Floca.

2. Cetatea regală, atestată în 1269

Prima menţiune documentară a cetăţii Devei datează din secolul XIII, mai exact din 1269.

„În acel an Ştefan, regele cel tânăr al Ungariei şi duce al Transilvaniei, fiul lui Bela al IV-lea, aminteşte cetatea regală Deva cu prilejul unui act de danie către comitele Chyl din Cîlnic, care în luptele purtate „ni s-a alăturat nouă şi a rămas cu noi sub cetatea Deva, iar sub cetatea Codlea a luptat cu bărbăţie cu duşmanii noştri”. De aici înainte, viaţa cetăţii va fi strâns legată de cea a Transilvaniei, iar istoria ei bogat documentată”, arătau Ioan Andriţoiu şi Ioan Petru Alb, în cercetarea „Deva şi împrejurimile ei în secolele IV – XIV”, publicată în anuarul Sargeţia, din 1969. Potrivit cercetătorilor, la patru ani de la atestarea ei documentară, sub cetatea Devei aveau loc lupte înverşunate, împotriva tătarilor. În secolul XIV, potrivit celor doi istorici, Deva şi satele înconjurătoare sunt amintite ca „district militar valah”, iar cetatea avea în jurisdicţie patru scaune (Deva, Ilia, Şoimuş, moşiile crişene şi împrejurimile Bradului), care făceau parte din domeniul regal şi erau conduse de cnezi. Localnicii aveau îndatoriri militare şi obligaţii privind întreţinerea, reparaţiile şi construcţiile din cetate.

3. Cât de importantă era cetatea 

Cetatea Devei a fost un obiectiv strategic pentru apărarea Transilvaniei, începând cu secolul XIII. Fusese ridicată pe dealul ultimei ramificaţiii a Munţilor Poiana Ruscăi, iar în faţa ei se întindeau Valea Mureşului şi munţii Apuseni.

„În mijlocul văii către Lipova pe un munte înalt şi liber din toate părţile, se află foarte întărita Deva, socotită una din cele mai importante fortăreţe din acest regat, deoarece este cea mai periculoasă strâmtoare din toate, unindu-se la ea toate cele trei căi prin care turcul are imediat acces la intrare. O dată ea fiind cucerită, se deschide drum liber pentru întreaga provincie, iar aceasta rezistând va distruge orice armată mare care ar îndrăzni să treacă. Cetatea este de neînvins, fiind stăpână pe un râu aşa important, care este apropiat, deoarece pe nicio altă cale nu se poate ajunge pe munte. Este aprovizionată întotdeauna cu tot ce este nevoie ca să susţină orice asediu puternic pentru trei sau mai mulţi ani şi are avantajele râului şi a pădurilor învecinate şi a munţilor, pentru a fi ajutată şi a se salva”, relata, în secolul XVI, Giovanandrea Gromo, sfetnic şi expert militar al regelui Sigismund. Două secole mai târziu, cetatea era considerată de Nicolae Bethlen cea mai reuşită fortificaţie din Transilvania şi una dintre cele mai rezistente din Europa, înaintea descoperirii armelor de foc, potrivit istoricul Ioan Andriţoiu, autor al cercetării, „Deva şi împrejurimile ei în secolele IV – XIV”, publicată în revista Sargeţia, din 1969.

4. Cronicarii turci fascinaţi de cetate

Istoricul Evilya Celebi, unul dintre celebrii cronicari din istoria Imperiului Otoman, descria cetatea Devei ca pe un fort fără puncte de slăbiciune.

„O solidă fortăreaţă dificilă şi tare pe o stâncă abruptă, care îşi înalţă capul până la creştetul cerului, pe marginea fluviului Mureş, căreia din nicio parte neputându-i-se pregăti minarea, nu este cu putinţă de a fi cucerită în niciun fel. Numai dacă va fi luată prin asediu, din cauza foamei, prin predare. Cu toate că fluviul Mureş are un debit îmbelşugat, nici din partea aceea nu există nicio teamă. Forma o are în cinci colţuri cu donjon, turnuri şi creneluri, iar pe bastioanele sale stau tunuri bombardiere, împodobindu-le ca acele de arici.

În Ţara Ardealului nu există o altfel de cetate înaltă, o cetate de fortăreaţă întărită, ca şi când cetatea ar fi fost creată de însăşi mâna forţei. Toate casele sale sunt palate ca nişte cetăţii, decorate cu sticlă şi cărămidă multicoloră. Ferestrele dau înspre fluviul murş şi se apără reciproc. Oraşul de jos de pe malul Mureşului de asemenea este foarte împodobit şi înfloritor, plăcut încheiat, fiind înfrumuseţat cu mai multe biserci magnifice. Cuprinde 1.000 de case împodobite”, relata Evilya Celebi, în Cartea Călătorilor. Scrierile cronicarului otoman au fost traduse de istoricul Aurel Decei şi publicate de acesta în anul 1970, în Sargeţia, sub titlul „Extrase din istoricii turci privind judeţul Hunedoara în anii 1659, 1660 şi 1661”. Autorul turc din secolul XVII mai relata că petrecerile care aveau loc în cetate erau acompaniate cu salve de tun. 

5. Ioan de Hunedoara a stăpânit cetatea

Potrivit istoricilor, cetatea regală a Devei care cuprindea un domeniu întins a intrat în 1444 în posesia lui Ioan de Hunedoara, voievodul Transilvaniei. Alături de ea au fost preluate şi 56 de sate, precum şi minele de aur din Munţii Apuseni, care aparţineau domeniului cetăţii.

„Ca oraş cu privilegii Deva se aminteşte documentar în 1449. În acest an Ioan de Hunedoara, ţinând seama de sărăcia locuitorilor oraşului Deva, îi scuteşte de trei feluri de dări ce i se cuveneau”, scriau Ion Frăţilă şi Iosif Jivan, în articolul „Deva în preajma răscoalei de sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan”, publicat în Sargeţia, în 1969. Deva s-a transformat într-o cetate de graniţă menită să supravegheze calea posibilelor atacuri turceşti către interiorul Transilvaniei. Cetatea a reprezentat un obstacol şi pentru oştile lui Mihai Viteazul, domnitor al Ţării Româneşti. În toamna anului 1600, potrivit istoricului Octavian Floca, din cetatea Devei Mihai Viteazul a fost atacat în drumul său spre curtea împăratului Rudolf, la Praga.

„În multe locuri săriră pe oamenii mei şi-i uciseră fără nicio consideraţie. Din cetatea Devei îndreptară tunurile asupra mea şi înecară în Mureş mai mulţi dintre ai mei”, scria Octavian Floca, prezentând un fragment al unei relatări atribuită lui Mihai Viteazul.

6. Cum a fost asediată cetatea în timpul răscoalei

În vremea răscoalei din 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, cetatea a fost loc de refugiu pentru nobilime. Un episod important al răscoalei are loc în zilele de 6 şi 7 noiembrie 1784, când circa 2.000 de oameni, strânşi din satele apropiate orăşelului se pregăteau să asedieze cetatea, relata cronicarul Vitan Şandor. Autorul susţinea că oastea nobililor şi a grănicerilor, dotată cu arme de foc, a reuşit să alunge cetele de răsculaţi şi să provoace o mulţime de victime. O altă mărturie, publicată de Barbara Gotffy în 1800, scăpată de la moarte în vremea răscoalei, prezenta planurile iobagilor de asediere a Devei, la care aceasta fusese martor.

„Autoarea aminteşte despre cuvintele spuse de un ţăran: „să ardem Deva până o facem cenuşă, căci dacă punem stăpânire pe ea, apoi supunerea Ardealului nu mai înseamnă mare lucru”. Alţi răsculaţi spuneau că trebuie luat oraşul şi cei din cetate înfometaţi, la care se obiecta că exista atunci pericolul de a fi împuşcaţi de nobilii din cetate”, relatau Ion Frăţilă şi Iosif Jivan, în articolul „Deva în preajma răscoalei de sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan”, publicat în Sargeţia, în 1969.

7. Cum arăta cetatea, înainte de distrugere

Conform documentelor din secolele trecute, cetatea Devei era compusă din trei incinte succesive, legate în spirală. Prima şi cea de-a doua incintă aveau forme ovoidale, iar cea de-a treia era era reprezentată de un traseu semicircular. Pe latura sudică exista un palat datând, potrivit istoricilor, din secolul XIII, iar pe latura nordică o altă clădire supraetajată.

„Pe vârful dealului ne conducea o cale în serpentină, pe care la anumite distanţe se aflau trei porţi. Sosind la zidul cetăţii, în partea de către apus, cale trecea peste un pod care putea fi ridicat cu lanţuri. Intrând pe poartă ne aflam într-o curte mai mică, unde veghea garnizoana. Mai încolo era curtea cetăţii, de formă pătrată şi cu ziduri de jur împrejur, iar pământul pe care călcam era stâncă. Construcţiile dinspre miazăzi erau renovate, precum şi o parte dintre cele din miazănoapte, iar cele din celălalte părţi erau în ruină. Latura de către miazăzi răsărit şi miazănoapte a cetăţii era pusă sub acoperiş, iar apa de ploaie de pe ele curgea în cetate şi era condusă într-o fântână. De dinafară nu se vedea altceva din toată cetatea decât un zid în înălţime de zece stânjeni. Împrejurul acestui zid se întindea un spaţiu în lăţime de 3 – 4 stânjeni şi care la margine era împrejmuit cu un alt zid, mai mic, având o formă ovală. Şi calea în serpentină era apărată de un zid. Întorcându-ne în cetate, în colţul de miazănoapte-răsărit, se vedeau odăile care au fost zidite în neregulă, toate ruinate. Între ele am văzut şi încăperea în care se păstrau banii publici. În partea de miazăzi, adânc în pământ, era capela, apoi închisoarea statului”, informa un istoric de la începutul secolului XIX, a cărei cronică a fost publicată de Octavian Floca, în „Ghidul judeţului Hunedoara”, din 1969.

8. Cum a fost distrusă cetatea

Cetatea Devei a fost distrusă de în urma unei explozii petrecute în 13 august 1849, în depozitul de muniţii. În explozie au pierit soldaţii din garnizoana cetăţii.

„O legendă atribuie un caracter romantic distrugerii cetăţii. Povestea spune că, deoarece soţia prea frumoasă a soldatului şef al depozitului de muniţii l-a înşelat pe acesta cu un ofiţer din cetate, soţul gelos şi înşelat, pentru a-şi pedepsi soţia necredincioasă, provoacă explozia magaziei, iar cetatea a fost aruncată în aer, prinzând în dărâmăturile ruinei pe cei doi vinovaţi”, scria Octavian Floca, în Ghidul judeţului Hunedoara, publicat în 1969.

9. Temniţa cetăţii, locul în care a murit fondatorul Bisericii Unitariene

În 1579, în cetatea Devei a fost întemniţat episcopul Francisc Dávid (1520 – 1579), predicatorul protestant şi episcopul întemeietor al Bisericii Unitariene din Transilvania. David Francis  a murit la Deva în acelaşi an, în închisoarea în care fusese întemniţat pentru erezie. Pe ruinele locului în care episcopul şi-a petrecut ultimele zile din viaţă există o placă memorială, iar ca omagiu adus lui, în fiecare an, cetatea devine locul unei procesiuni religioase la care participă reprezentanţii bisericii unitariene.

10. Cele trei legende ale cetăţii

Una dintre legende atribuie ridicarea cetăţii Devei, a cetăţii Uroi şi a cetăţii Colţ unor zîne, fete de uriaş, cu părul de aur.

„Potrivit legendei, cetăţile erau legate între ele printr-un pod şi surorile zâne trăiau în cea mai bună armonie una cu alta. Dar zâna de la poalele muntelui Retezat, care îşi avea reşedinţa la cetatea Colţ, intră în duşmănie cu celelalte surori. Zâna Uroiului, mai invidioasă, dorind să distrugă cetatea Colţ, a aruncat mistria uriaşă cu care îşi clădise cetatea spre cetatea rivalei sale. Ura înverşunată a făcut-o să arunce mistria cu o putere mai mare decât era nevoie, astfel a retezat muntele din partea opusă a cetăţii. De aici ar proveni, potrivit legendei, numele muntelui Retezat”, scria istoricul Octavian Floca.

După o altă legendă, cetatea Devei este opera unor pitici harnici. Ei locuiau pe alte meleaguri, dar din şapte în şapte ani veneau să cerceteze dacă mai există cetatea. În lipsa lor, cetatea Devei a fost ocupată de un balaur cu şapte capete, pe care piticii nu l-au mai putut izgoni din cetate, decât cu ajutorul puternicului Iorgovan. Balaurul s-a refugiat în peştera de la Porţile de fier, de pe Dunăre, dar Iorgovan l-a urmărit acolo şi l-a ucis. O altă legendă pune zidirea cetăţii pe seama „Meşterului Manole”, potrivit istoricului Octavian Floca.