Top 5 președinți francezi ai celei de-a Cincea Republici
Pe 19 iunie 2018, când Emmanuel Macron a întâlnit niște adolescenți cu ocazia unei băi de mulțime la o ceremonie în Paris, un băiat a strigat: „Ça va, Manu?”.
„Nu”, a răspuns președintele francez în vârstă de 40 de ani, întorcându‑se spre ștrengarul cu pricina în timp ce camerele filmau, iar urechile băiatului se înroșeau. „Poartă‑te frumos. Spune‑mi domnule președinte sau domnule.”
Această întâlnire a surprins ceva din demnitatea trufașă a președinției franceze; în Marea Britanie, politicienii iau în râs astfel de afronturi – sau se reped în mulțime agitându‑și pumnii.
Totuși, nu toți președinții francezi au reușit să se ridice la înălțimea venerabilului exemplu dat de Charles de Gaulle, primul președinte al celei de‑a Cincea Republici. Nicolas Sarkozy, președinte între anii 2007 și 2012, poartă în prezent o brățară electronică pe lângă pantofii săi cu platformă în timp ce ispășește o pedeapsă de un an de detenție la domiciliu pentru mită. Totodată, François Hollande nu și‑a mai recuperat niciodată demnitatea după ce fotografiile l‑au arătat gonind prin Paris pe motoretă ca să întrețină relații extraconjugale cu o jurnalistă, ceea ce l-a făcut să scadă în sondaje la doar 4%.
Unii dintre predecesorii lor au scăpat cu altele și mai rele.
Charles de Gaulle, 1959‑1969
Premiul Sosia lui Winston Churchill: Ca și Churchill, care i‑a spus unui prieten din școală când avea 16 ani că într‑o zi va comanda apărarea unei Londre sfâșiate de război, la 15 ani Charles de Gaulle a scris un eseu despre un personaj numit generalul de Gaulle, care conduce Franța la victorie împotriva germanilor. Spre deosebire de Churchill, de Gaulle nu și‑a condus țara la victorie împotriva germanilor, deși a devenit emblema Rezistenței franceze – din Hampstead, în nordul Londrei.
Când Aliații au eliberat Parisul, în august 1944, l‑a convins pe generalul Eisenhower că ar trebui să fie primul care intră în oraș.
Poreclă: Un bărbat înalt, cu nas proeminent, de Gaulle a primit o poreclă faimoasă, la grande asperge („marele sparanghel”). Ținând cont că avea un puternic sentiment al măreției Franței, precum și al propriei măreții, probabil prefera cealaltă poreclă, le Général. De Gaulle i‑a spus odată lui Churchill că se considera reincarnarea Ioanei d’Arc, la care Churchill i‑a răspuns că englezii arseseră deja pe rug o Ioana d’Arc.
Premiul Sosia lui Iulius Caesar: De Gaulle semăna mai bine cu Iulius Caesar din cărțile cu Astérix decât cu un sparanghel. Ca și Caesar, vorbea despre sine la persoana a treia și exista o puternică amprentă romană la generalul francez care a abandonat vijelios politica în 1946 fiindcă președinția celei de‑a Patra Republici nu avea suficientă autoritate. De Gaulle s‑a retras un deceniu la Colombey‑les‑Deux‑Eglises, până când criza din Algeria, pe atunci considerată parte din Franța, a făcut să fie chemat înapoi în arena politică în 1958, cum s‑a întâmplat și cu fermierul – om de stat roman Cincinnatus1. Confruntându‑se cu criticile unora care spuneau că voia să fie dictator, de Gaulle a ripostat că, la 67 de ani, era prea bătrân ca să fie dictator și că, dacă și‑ar fi dorit într‑adevăr slujba respectivă, ar fi devenit deja unul. Jean‑Paul Sartre, ateul existențialist, a spus că ar vota mai curând pentru Dumnezeu decât pentru de Gaulle – fiindcă Dumnezeu era mai modest.
Vive le roi: De Gaulle a insistat să fie rescrisă Constituția franceză pentru a fi instituită a Cincea Republică, în care președinția avea un control aproape total asupra politicii externe și fiecare mandat dura șapte ani (a fost redus la cinci în 2000). În mod ironic, după ce scăpase de regele ei cu un secol și jumătate în urmă, Franța avea acum un executiv care era mai monarhic decât sistemul britanic. De Gaulle a folosit aceste puteri în principal pentru a afirma autoritatea Franței și a irita restul lumii: a cerut un Québec independent, a retras trupele franceze din structurile de comandă ale NATO și a respins de două ori prin veto încercările Marii Britanii de a se alătura Comunității Economice Europene (CEE) în semn de mulțumire pentru ospitalitatea ei din al Doilea Război Mondial.
Au revoir: Ca și Ludovic al XVI‑lea, de Gaulle aproape că a fost răsturnat de la putere printr‑o revoluție, imitând fuga regelui la Varennes în iunie 1791 prin fuga sa în Germania de Vest din mai 1968, când studenții francezi s‑au revoltat mai mult ca de obicei. Deși situația s‑a rezolvat, de Gaulle a părăsit țanțoș funcția în aprilie 1969, după o înfrângere relativ minoră într‑un referendum cu privire la descentralizare. A murit de infarct în noiembrie anul următor.
Valori de familie: De Gaulle a fost îngropat alături de iubita sa fiică Anne, care s‑a născut cu sindromul Down și a murit în 1948, la vârsta de 20 de ani. Singurul cuvânt pe care îl putea pronunța clar era „papa”. Neobișnuit pentru președinții francezi, de Gaulle a fost un soț fidel, a cărui soție, Yvonne, l‑a convins să‑i alunge pe membrii adulteri cunoscuți din guvernul său. Madame de Gaulle a provocat însă rumoare la un prânz cu ambasadorul american atunci când a fost întrebată ce aștepta cel mai mult de la pensie. „Un penis”, a replicat ea, cu un puternic accent francez. Le‑a luat ceva vreme să înțeleagă la ce se referea*.
Georges Pompidou, 1969‑1974
Premiul Sosia lui Rishi Sunak: Ca și Rishi Sunak, Pompidou a fost bancher. A lucrat pentru Rothschild – ca și Emmanuel Macron – înainte să intre în politică.
O là là: După ce a ocupat șase ani funcția de prim‑ministru al lui de Gaulle începând cu 1962, Pompidou a devenit președinte în 1969, după un scandal sexual care‑i implica pe faimosul actor Alain Delon, pe bodyguardul lui Delon, Stevan Marković, care îi filma orgiile, și pe o femeie despre care se credea că este Claude, soția de 57 de ani a lui Pompidou. După ce a încercat să vândă ziarelor fotografii compromițătoare, Marković a fost găsit mort într‑o groapă de gunoi în octombrie 1968. Pompidou a supraviețuit scandalului și a câștigat alegerile în iunie anul următor, pretinzând că fotografiile înfățișau o prostituată care semăna cu soția sa. Asasinatul lui Marković nu a fost niciodată rezolvat.
Deși arăta ca o combinație între Denis Healey, un ministru de Finanțe laburist din anii 1970, și Ray Reardon, jucătorul galez de snooker, Pompidou a fost un afemeiat legendar, cu un copil nelegitim.
Entente cordiale: Conform proverbului a treia oară e cu (ne)noroc, în 1973 Pompidou a fost de acord cu intrarea Marii Britanii în CEE. E posibil ca decizia să‑i fi fost influențată de faptul că Franța se simțea tot mai încrezătoare în privința locului ei în lume, întrecând Marea Britanie la PIB, ceea ce nu era greu în anii 1970, având trenuri de mare viteză mult mai bune – din nou, nu era ceva greu în nicio epocă – și colaborând la Concorde. Un tip pragmatic, tehnocrat de centru‑dreapta, Pompidou a remarcat o dată că oamenii fericiți nu sunt consemnați de istorie, de aceea spera că istoricii nu vor avea multe de zis despre mandatul său. N‑au avut.
Moștenire: Deloc neobișnuit pentru un politician francez, Pompidou a fost profesor de literatură și a îngrijit o antologie a poeziei franceze folosită și azi în școli. Bineînțeles, muzeul de artă modernă din Paris este de asemenea numit după el. Echivalentul britanic? Pentru așa ceva mai lăsați‑ne să ne gândim.
Non merci pour la musique: Pompidou a murit pe neașteptate în funcție, în aprilie 1974, după ce și‑a ținut secret tipul rar de cancer de sânge atât față de majoritatea colegilor, cât și față de public. În semn de respect, francezii s‑au retras de la concursul Eurovision, desfășurat patru zile mai târziu la Brighton și câștigat de ABBA cu minunat de ireverențiosul lor cântec „Waterloo”.
Valéry Giscard d’Estaing, 1974‑1981
Premiul Sosia lui Jimmy Carter: În ciuda unor legături șubrede cu o distinsă familie medievală – bunicul său adăugase d’Estaing la numele de familie ca să pară mai aristocratic – și cu toate că arăta din cap pană‑n picioare precum cel mai trufaș francez din lume, Valéry Giscard d’Estaing și‑a început președinția ca populist modernizator, numind femei în cabinetul său, legalizând avortul, promovând Mintel, echivalentul francez al Ceefax, un serviciu de informații prin teletext, deplasându‑se cu metroul și invitând gunoieri de Crăciun la Palatul Élysée.
Publicul francez a detestat toate astea, așteptându‑se ca președintele său să aibă purtări mai regești, așa că Giscard d’Estaing a marșat pe rădăcinile sale „aristocratice”, ordonând Forțelor Aeriene Franceze să‑i transporte carabinele cu avionul când mergea la vânătoare în Polonia. La dineurile oficiale la care nu participau alți șefi de stat, muta scaunul din fața lui ca să nu fie nevoit să se uite în ochii nimănui. Margaret Thatcher a fost așezată lângă el, ca un simplu șef de guvern. S‑a răzbunat așezându‑l față în față cu portretele lui Nelson și Wellington.
Au revoir: Unul dintre motivele pentru care Giscard d’Estaing a pierdut în favoarea lui François Mitterrand în 1981 e acuzația care i‑a fost adusă că a acceptat diamante de la împăratul Bokassa, dictatorul Republicii Centrafricane, care a cheltuit 90% din PIB‑ul țării sale pe o încoronare leită cu cea a lui Napoleon.
O là là: La pensie, Giscard d’Estaing a scris un roman semipornografic despre prințesa Diana, mascată viclean drept Patricia, prințesă de Cardiff, și el, la fel de șiret deghizat în președintele Jacques‑Henri Lambertye. În acest bizar roman‑à‑clef, prințesa de Cardiff este sedusă de președintele Lambertye în tren, la întoarcerea de la o ceremonie pentru comemorarea debarcării din Ziua Z.
Nimeni nu a fost deosebit de surprins de gestul său, ținând cont că Giscard d’Estaing dispărea în mod regulat în timpul președinției pentru scurte aventuri la un hotel numit Le Petit Coq aux Champs, lăsându‑le consilierilor lui bilete sigilate pentru a ști unde să‑l contacteze în caz de urgență. Sylvia Kristel, vedeta filmelor soft‑porn Emmanuelle din anii 1970, l‑a însoțit în câteva delegații.
În memoriile sale, prim‑ministrul danez Helle Thorning‑Schmidt l‑a acuzat pe Giscard d’Estaing că a pipăit‑o pe sub masă când el avea în jur de 75 de ani. Cu doi ani înainte să moară la vârsta de 95 de ani, în 2020, a mai fost acuzat de o jurnalistă germană că o pipăise.
François Mitterrand, 1981‑1995
Nu menționați la guerre: Primul președinte de stânga al celei de‑a Cincea Republici, Mitterrand și‑a început viața politică ca un catolic naționalist de dreapta, în anii 1930. Și în al Doilea Război Mondial a existat bănuiala că stă cu fundul în două luntri. Ba prizonier de război, ba funcționar civil sub Regimul de la Vichy, în 1943 era în tabăra adversă, ca membru al Rezistenței din Londra.
Premiul Sosia lui Tony Benn: În 1981, când a devenit președinte, Mitterrand era categoric de stânga, dornic să introducă o taxă pe avere și să naționalizeze tot ce mișca. A abandonat acest program à la Benn după vreo doi ani și s‑a întors la centrul pragmatic, tehnocrat, unde sfârșesc mai toți președinții francezi.
Spre deosebire de Tony Benn, Mitterrand era în relații bune cu Margaret Thatcher, susținând‑o în timpul Războiului din insulele Falkland, deși era o victimă obișnuită a tacticilor ei agresive la summiturile europene. Se știe că a remarcat despre ea că are „ochii lui Caligula și buzele lui Marilyn Monroe”.
O là là: Margaret Thatcher nu a fost singura persoană ale cărei buze le‑a admirat Mitterrand. Deși era însurat de peste jumătate de secol, a întreținut vreme de 33 de ani o relație concurentă secretă cu Anne Pingeot, istoric de artă, cu care a avut o fiică. A cunoscut‑o pe Anne în 1963, când avea 46 de ani – iar ea avea 19. Ca adultă, a devenit curatoare la Luvru, a cărui extindere a comandat‑o Mitterrand în 1981, și la Musée d’Orsay, pe care Mitterrand l‑a deschis în 1986.
Au revoir: Medicul lui Mitterrand a publicat rapoarte anuale false mai bine de un deceniu, ascunzând cancerul de prostată al președintelui. Sănătatea lui Mitterrand l‑a ajuns în cele din urmă și el a murit în ianuarie 1996 – după o ultimă masă cu stridii, foie gras și ortolan, o pasăre pe cale de dispariție înecată în armagnac, friptă și mâncată în mod tradițional întreagă sub un prosop, pentru a intensifica aroma și/sau a ascunde gustarea păcătoasă de Dumnezeu, care, pasămite, nu vede prin prosoape.
Jacques Chirac, 1995‑2007
Premiul Sosia lui Boris Johnson: Jacques Chirac, care a fost comunist înainte de a fi de centru‑dreapta, s‑a folosit de lungul său mandat la primăria Parisului, din 1977 până în 1995, ca să‑și lanseze ambițiile politice naționale. Ca și Boris Johnson, Chirac făcea mai multe lucruri deodată, servind simultan ca primar și ca prim‑ministru între anii 1986 și 1988; mai fusese prim‑ministru și între anii 1974 și 1976.
Spre deosebire de Boris Johnson (salutări, avocaților), Chirac a fost un primar fantastic de corupt, măsluind voturi, luând mită, inventând posturi fictive, cheltuind 15 milioane de euro pe an pe mâncare și sute de mii de euro pe grădina proprie.
Unul dintre motivele pentru care a candidat pentru un al doilea mandat prezidențial în 2002, învingându‑l pe Jean‑Marie Le Pen („Votați un escroc, nu un fascist”, spuneau adversarii de stânga ai lui Le Pen), este că era disperat să se agațe de imunitatea oferită de Palatul Élysée.
Entente culinaire: Neștiind că microfoanele rămăseseră deschise în timpul unei discuții amicale din 2005 cu Vladimir Putin și Gerhard Schröder, pe atunci cancelar al Germaniei, Chirac a făcut o remarcă despre britanici: „Nu poți să ai încredere în niște oameni care gătesc atât de prost”.
O là là: Se știe că, toată viața, Monsieur și Madame Chirac s‑au adresat unul altuia cu vous în loc de mai informalul tu. E posibil ca motivul să fie faptul că șoferul președintelui îl ducea în mod regulat la întâlniri cu diverse femei, inclusiv actrița italiană Claudia Cardinale. Există două versiuni diferite despre poreclele date de șofer președintelui, niciuna deosebit de flatantă. Una era „Dl Douăzeci de Minute, cu tot cu duș”. Cealaltă era „Dl Trei Minute, cu tot cu duș”.
Note:
1 Boris Johnson s‑a referit la Cincinnatus în ultimul său discurs din fața reședinței din Downing Street, în septembrie 2022. Până azi, poporul britanic nu i‑a cerut să se întoarcă de la coarnele plugului (și de la discursurile sale remunerate cu 267.130 ₤) pentru o funcție importantă.
* Răspunsul doamnei de Gaulle fusese de fapt happiness (n.tr.).
„Restul e istorie. Răspunsuri la cele mai ciudate întrebări ale istoriei”
Textul de mai sus este un fragment din volumul „Restul e istorie. Răspunsuri la cele mai ciudate întrebări ale istoriei”, de Tom Holland și Dominic Sandbrook, în curs de apariție la Editura Polirom. Cartea va fi disponibilă începând cu 25 septembrie 2026.
Bazat pe podcastul omonim realizat de cei doi autori, volumul Restul e istorie este o călătorie cu totul neconvențională pe traseul pitoresc al istoriei – de la Alexandru cel Mare la Tolkien și de la Războiul celor Două Roze la Watergate. Istoricii Tom Holland și Dominic Sandbrook fac popas în cele mai bizare momente din istorie, oferindu-ne informații, anecdote și paralele surprinzătoare. Cine a inventat istoria? Ce s-ar fi întâmplat dacă Hannibal ar fi cucerit Roma? Care a fost cea mai dezastruoasă petrecere din istorie? Monstrul din Loch Ness există cu adevărat? De ce credeau naziștii că sunt urmașii atlanților? Iată doar câteva întrebări care nouă nici măcar nu ne-au trecut prin cap, dar care își găsesc răspunsuri în această carte de istorie cu totul inedită și nu lipsită de umor.
TOM HOLLAND este autorul mai multor cărți de istorie antică și de istoria Evului Mediu timpuriu, cum ar fi Rubicon: The Last Years of the Roman Republic (2003), In the Shadow of the Sword: The Battle for Global Empire and The End of the Ancient World (2012) și Dominion: The Making of the Western Mind (2019). A tradus din Herodot și Suetoniu, a prezentat documentare TV pe diverse teme, de la dinozauri la Stat Islamic, și a fost numit de The Times „un important jucător de crichet”. Împreună cu Dominic Sandbrook, prezintă din 2020 podcastul The Rest Is History, ajuns la peste 800 de episoade.
DOMINIC SANDBROOK a studiat la Oxford, St Andrews și Cambridge și a predat la Sheffield înainte de a se dedica scrisului. Este cunoscut mai ales pentru seria de volume despre istoria Marii Britanii din anii 1950 până la sfârșitul anilor 1990. Ultimul volum din serie, Who Dares Wins (2019), a fost declarat cartea anului de The Times. A prezentat multe documentare la BBC Two și Radio 4, este editorialist la The Times și scrie cronică de carte la The Sunday Times. La Editura Polirom au apărut șapte volume din seria sa de cărți de istorie pentru copii Aventuri în timp: Alexandru cel Mare (2022), Al Doilea Război Mondial (2022), Cleopatra (2022), Primul Război Mondial (2022), Vikingii (2022), Cucerirea Americii (2023) și Nelson. Eroul mărilor (2025).
Foto sus: Coloana președintelui francez Charles de Gaulle trece prin comuna franceză Isles-sur-Suippe (Marne), la 22 aprilie 1963 (© Gnotype / Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
