Niccolo Machiavelli - 4 scrieri de o importantă majoră

„Toate mijloacele sunt bune, necesare şi morale pentru a guverna. În politică primează interesele şi forta şi nu considerentele morale.”

 Niccolo Machiaveli se naşte la 3 mai 1469 în apropiere de Florenţa, avandu-i ca parinţi pe Bernando Machiavelli si Bartolomea de Stefano Nelli. Îşi incepe serviciul in slujba guvernului in 1434 detinând funcţia de contabil. Dupa ce are loc proclamarea Republicii Florentine in 1498, acesta va obţine funcţia de secretar al „Comitetului celor zece”, ocupându-se de relaţiile de factură diplomatică ale republicii. Timp de trei ani, intre 1503 şi 1506 s-a ocupat de restructurarea domeniului militar prin înclinarea balanţei către recrutarea localnicilor ca soldaţi, organizând astfel o armată permanentă menita să fie la datorie indiferent de restul atribuţiilor deţinute în sfera personală.

Greul întâpinat de Machiavelli în timpul vieţii sale politice apare odată cu venirea la putere a familiei Medici, fiind demis din funcţie şi închis pentru o perioada de timp. După eliberare este exilat în San Casciano, unde începe să scrie opere de factură politică, rămase în istorie ca repere ale perioadei renascentiste.

„Il Principe”-„Mitul” unui principe ideal

Scrisă la 1536, lucrarea sa a luat naştere din dorinţa de a explia cum se poate crea şi consolida un stat centralizat şi unitar, avâd ca principal exemplu Italia. Cum putea Italia să devină o mare forţă prin eliminarea fragmentări politice.

Pentru Machiavelli scopul esenţial era patriotismul fundamental. Deci, doctrina sa ca om politic si de stat modern,  nu era pentru cei din jur, nu era un lucru livresc si nici nu era o doctrină secreta care circula numai printre cei iniţiati care aveau o bază solidă în ceea ce însemna noua viziune politica. Acest tratat era  o totalitate a regulilor şi normelor de renaştere naţională.

Cartea debutează in primele pagini cu modelele ilustre ale unor mari oameni ai Antichităţii, ce în viziunea lui, erou este acela care înţelegea sistemul de funcţionare a vieţii şi a societăţii. Însă dincolo de această imagine dupa care s-ar ghida un principe este aceea că ţinta principală era  menţinerea statului învingând cu orice mijloc viclenia.Un principe trebuie să fie si iubit si temut de către supuşii săi. Trebuia să fie mereu pregătit pentru a întâmpina orice problemă.

Pe langă aceasta, trebui să ţină seama şi de morala umana, cât si de religie, acestea fiind foarte reale in menţinerea unităţii unui stat. Cu toate acestea, despre religie nu se prea pune accentul în operă, aceasta fiind echivalentă cu morala. Religia este vazută ca o metoda folosită pentru manipularea popoarelor şi chiar pentru înşelare. Autorul „Principelui” nu poate accepta convingerile unei credinţe ce tinde spre idei precum „a ajunge in paradis  inseamna a nu riposta impotriva loviturilor.”

„Istorie Fiorentine”-o educaţie patriotică

Una dintre cele mai cunoscute şi valoroase opere a lui Machiavelli sunt „Istoriile florentine” scrisă între 1520 şi 1525. Această scriere a fost construită în jurul multor polemici politice, in jurul multor discuţii aprinse în urma unor vaste experienţe ale oamenilor, având ca rezultat judecăţi  asupra a ceea ce au fost  personalităţile istorice. Cartea este una a educaţiei patriotice, dedicată cu precădere tinerilor aflaţi la început de drum. Niccolo Machiavelli îndeamnă la o întoarcere şi o reflectare  asupra regimurilor republicane în guvernarea cetăţilor şi ţărilor. Este un adevarat cod al înţelepciunii cetăţeneşti si al meditaţiei asupra mersului istoriei.

Cu toate că scrierea conţine nenumarate pagini şi relatări de eveimente istorice contestate de cititori, există totuşi pasaje cu o relatare extraordinară.Un exemplu foarte cunoscut este cel în care este descrisă puterea nemarginită a multimii-dărăcitorii de lână ai Florenţei se vor ridica împotriva privilegiilor feudale, iar Machiavelli va distruge din punct de vedere narativ instituţia feudala a aristocraţiei.

Miccolo Machiavelli urmareste un fir narativ subiectiv. Paginile sale sunt dominate de obiectivitatea aflată sub emblema voinţei autorului, ce tinde spre interpretare. Succesor al autorilor de anale si cronici, el apare ca un reformator în arta naraţiunii istorice şi a interpretării faptelor.

Vita di Catruccio Castracani de Luca-figura ideala a conducătorului

La 1520 Niccolo Machiavelli scrie o biografie a lui Catruccio Castracani un concodier  din Trecento ce a fost şi conducatorul cetăţii Lucca. Această biografie scrisa în 30 de pagini prezintă imaginea unei persoane care din punct de vedere al idealurilor lui Niccolo se încadrează perfect în imaginea „principelui”. Mulţi critici văd această operă în oglindă cu „Vieţile paralele” a lui Plutarh. Născut la Lucca în 1281 Catruccio şi-a obţnut faima de conducator  în slujba ghibelinilor din Lombardia. Cu ajutorul lui Uguccione della Faggiola a devenit seniorul cetăţii Lucca, având autoritate în Toscana.

„Viaţa lui Castruccio Castracani„ este citită şi astăzi de publicul larg prin limbajul accesibil. Talentul lui Machiavelli de a portretiza personaje este unul incontestabil cu toate că modelarea pe care acesta o face „personajelor” este usor de observat.

 Discorsi sopra la prima deca di Tito Livio-o continuitate a istoriei

Una dintre cele mai importante opere ale lui Niccolo, rămâne cea care cuprinde discursurile asupra primei decade a lui Titus Liviu.Unii critici consideră că este o lucrare fundamentală a autorului, uneori trecând mai departe de limitele primelor zece cărţi ale istoriei scrise de Titus Livius. Lucrarea este  în genere un comentariu asupra istoriei ce constă intr-o sumedenie de observaţii coerente şi adevărate, plus meditaţii profunde asupra a ceea ce învaţă istoria pe oameni. La o analiza mai atentă asupra cărţilor, Machiavelli identfică şi evidenţiază o linie subţire asupra cailor de dezvoltare ale societăţii din Antichitate, dar şi a celei actuale.

Punctele marcate de Niccolo vizează întemeierea statelor, cuceririle militare, extinderea statelor sau pierderile teritoriale. Prin punctarea acestor subiecte, el aduce la cunsotiinţă modelul antic ca un exemplu pentru sistemul politic şi pentru consolidarea statului şi libertăţilor.