Mehmed Saïd Effendi, ambasador, pașă, Mare Vizir

La sfârșitul anului 1741, sultanul Mahmud I – care avea destule probleme în Est, Imperiul Otoman fiind angrenat într-un război de durată (și de uzură) contra Imperiului Persan – s-a gândit că n-ar fi rău să cultive prietenia Franței, pentru că exista același dușman comun: Austria Casei de Habsburg. Iar cum Franța lui Ludovic al XV- lea era angrenată în Războiul pentru Succesiunea la Tronul Austriei, Mahmud I și-a amintit de proverbul „dușmanul dușmanului meu este prietenul meu”. Pentru reușita misiunii trebuia însă găsit un ambasador care să fie bine primit la Versailles.

Alegerea cea mai firească a fost fiul precedentului ambasador, adică Yirmisekizzade Mehmed Saïd Effendi († octombrie 1761), care, așa cum am arătat mai sus, își însoțise tatăl în calitate de secretar în anii 1721-1722 în Franța și era, deci, familiarizat cu eticheta și cu protocolul Curții de la Versailles.

Vorbitor fluent al limbii franceze, Mehmed Saïd Effendi era un bun cunoscător al realităților din ceea ce numim azi Hexagon și din alte țări europene. În anul 1731 fusese trimis în misiune diplomatică în Polonia (evenimentul a fost imortalizat de pictorul german Joachim Daniel von Jauch într-o acuarelă), iar în anul 1733 în Suedia, unde pictorul Georg Engelhard Schröder (1684-1750) i-a făcut un portret în care apare însoțit de un câine de vânătoare (foto jos).

Un alt portret în ulei, aflat la Musée National des Châteaux de Versailles et de Trianon, realizat în anul 1742 de Jacques André Joseph Aved (1702-1766), ne înfățișează un personaj distins, cu privire prietenosă și, nu în ultimul rând, cultivat. Yirmisekizzade Mehmed Saïd Effendi apare înconjurat de cărți, printre care se numără și o carte a juristului, filosofului și politologului olandez Hugo Grotius.

Primire cu pompă în Sala Oglinzilor

Tot așa cum Mahmud I și-a ales cu grijă ambasadorul, Ludovic al XV-lea și-a făcut cu multă grijă „temele de casă”. Pentru că nu-și mai amintea prea bine detaliile privind protocolul specific unor asemenea situații, întrucât în timpul audienței lui Yirmisekiz Çelebi Mehmed Effendi era doar un copil în vârstă de 11 ani, regele Franței a studiat rapoartele și dările de seamă redactate în timpul acestei ambasade, ba chiar și cele redactate la sfârșitul domniei străbunicului său. Pe data de 19 februarie 1715, la ora 11 dimineața, Ludovic al XIV- lea îl primise cu mare pompă în Sala Oglinzilor din Versailles pe ambasadorul extraordinar al Imperiului Persan, Mohammed Reza Beg. Documentele întocmite cu acea ocazie i-au furnizat lui Ludovic al XV-lea soluția pe care o căuta.

11 ianuarie 1742: Ludovic al XV-lea îl primește pe ambasador otoman la Versailles.

Yirmisekizzade Mehmed Saïd Effendi a fost deci primit și el în Sala Oglinzilor din Versailles. Ludovic al XV-lea stătea pe tron, flancat de Delfin (titlu purtat de prinții moștenitori) și de prinții de sânge, în timp ce regina Maria Leszczynska (o descendentă a lui Ștefan cel Mare) stătea pe o platformă în dreapta tronului. Ambasadorul otoman s-a apropiat de tron, s-a plecat în fața regelui cu care a schimbat complimente, iar după ce secretarul său i-a dat scrisoarea Marelui Vizir, i-a înmânat-o lui Ludovic al XV-lea, după care s-a retras – tot cu plecăciuni.

Scrisoarea conținea exact ceea ce regele Franței dorea să obțină de la aliatul său otoman: un ajutor împotriva Austriei, pentru că războiul mergea prost de tot pentru Ludovic al XV-lea. Pacea a venit însă doar șase ani mai târziu, în 1748. Pentru cariera diplomatului otoman, misiunea de ambasador extraordinar la Versailles a constituit o adevărată trambulină. A fost ridicat la rangul de pașă, a devenit beglerbeg al Rumeliei (partea europeană a Imperiului Otoman) și, în final, Mare Vizir.