Ion Minulescu și Claudia Millian - regii neîncoronați ai boemei bucureștene

Nu toate poveștile boemei bucureștene sunt triste... chiar dacă Mateiu Caragiale, vorbind despre acest mediu efervescent, emitea o idee, după părerea noastră preconcepută: „Bohema, cea mai veninoasă dintre ciupercile răsărite pe băligarul romantismului, ignobila, odioasa Bohemă ucide, și nu numai la figurat.”

Viitorul autor al „Crailor...” se referea la timpul pierdut, la lâncezeala la care îi condamnă boema pe artiști, în așteptarea succesului... a norocului, pe care unii dintre ei îl întâlnesc prea târziu. Claudia Millian, poetă și soție fidelă a poetului Ion Minulescu, l-ar fi contrazis. Atât ea cât și soțul ei au iubit boema bucureșteană, ai cărei cronicari entuziaști au devenit. Nicio întâmplare, oricât de tragică ar fi fost, nu le-ar fi putut schimba părerea. Nici morțile „Dioscurilor” Steo și Mitif, nici pierderea prematură a unui alt poet talentat ca Mihail Săulescu, nici dizolvarea acestei nobile adunări de aristocrați ai condeiului în flăcările Marelui Război, care din 1916 vor cuprinde și Bucureștii. Au fost o pereche fericită, unită și la bine și la rău. Dar, să începem cu începutul. Cum arăta capitala noastră, privită prin ochii Claudiei?

Bucureștii... „o grădină fără stăpân” și totuși...

Părerea Claudiei Millian despre București nu este deloc măgulitoare, și, cu riscul de a o lua puțin înaintea evenimentelor, trebuie spus că însemnările ei despre orașul dâmbovițean datează din perioada imediat următoare Primului Război Mondial: „Bucureștii mi-era străin, ca un tată vitreg. Parodia asta de oraș somptuos și ridicol, ca o baligă uscată de la Tei, Colentina, Floreasca și Herăstrău, nu hrănise ani la rândul decât pe agenții electorali ai diferitelor partide politice. Bucureștii n-au fost, nu sunt și probabil nu vor fi niciodată un oraș adevărat. Ca să poată trăi, orașele, ca și oamenii, au nevoie de un anume organism: inimă, plămâni, aparat digestiv, căi respiratorii, sistem nervos, creieri și tot ceea ce un doctor ar putea spune mai complet decât mine. Bucureștii n-au nimic din toate acestea.”

Ion Minulescu (centru), alături de câțiva prieteni 

Au, în schimb, după părerea autoarei, primari sau edili interesați mai mult de propriile averi și de succesul politic decât de aspectul urbei, lăsând asupra orașului impresia unei „imense grădini fără stăpân”, în care bântuie pungașii și vagabonzii. „Nu-mi plac Bucureștii”, conchide ea. „Dar despărțirea mă înduioșează. Calea Victoriei mai ales o să-mi aducă aminte de fosforescența unică a femeilor ei!”

Să nu uităm că aceste impresii veneau după o perioadă de exil moldovenesc, când Claudia și Minulescu părăsiseră Bucureștii amenințați cu ocupația militară germană al cărei diriguitor va fi autoritarul feldmareșal Mackensen. Într-un altfel de București îl cunoscuse poeta pe Minu al ei, un București feeric și poetic, în decor de bal mascat.

Primul logodnic al Claudiei, și el un individ cu veleități poetice, ar fi sfătuit-o într-una din serile de lectură în doi consumate în apartamentul lor din strada Numa-Pompiliu să-i prezinte poeziile lui Ion Minulescu. Despre acesta, Claudia nu știa mare lucru, cunoscându-l doar prin versurile lui, dar află tot de la soțul ei că este secretarul de redacție al ziarului „Viitorul”.

În această calitate, mergând pe urmele lui Duiliu Zamfirescu, Ion Minulescu a scris o serie de reportaje privind viața cotidiană bucureșteană, care dezvăluie o urbe la polul opus (până într-un anumit punct) imaginii pe care și-o făurise Claudia despre aceasta: un oraș plin de viață, ai cărui oameni nu observă sau se prefac a nu observa inconvenientele urbanistice de care se plângea autoarea rândurilor de mai sus.

Calea Victoriei reprezintă, de exemplu, o sursă inepuizabilă de subiecte, prin tipologia pietonilor care o populează, prin tumultul ei zilnic, locul unde „cei aduși de afaceri se amestecă cu cei aduși de plictiseală.”

Pentru Minulescu, Bucureștiul este în primul rând orașul ai cărui cetățeni, tineri și bătrâni, se îngrămădesc, în special toamna, pe Calea Victoriei, între orele 11.00 – 12.00, pentru a admira, de la colțul hotelului Continental, toaletele doamnelor... și nu numai:

„De la Capșa și până în Piața Palatului, mai ales trotuarul, este o adevărată expoziție ambulantă de... tot ce vreți. Toaletele doamnelor în primul rând. Vin apoi cravatele, ghetele americane... și pe ici, pe colo, chiar coatele roase și tocurile scâlciate ale cetățeanului de la marginea Capitalei sau ale funcționarului cu 90 de lei pe lună, care nu s-a putut abține de a nu gusta și dânsul din farmecul banalității unei frumoase zile de toamnă pe Calea Victoriei.”

Potrivit poetului – reporter, condus în demersul său de o fină ironie gazetărească, acest obicei banal, de a privi femeile pe cea mai circulată arteră a orașului, ar fi rezultatul rarității monumentelor de artă autentică, astfel încât, bucureșteanului de la începutul secolului al XX-lea nu-i mai rămâne decât să repete această scenă „cu o adorabilă precizie de cinematograf”, admirând „arta vie ce palpită în fiecare duminică de-a lungul trotuarelor ce încadrează Calea Victoriei.”

Adesea, monotonia orașului este spartă de câte un eveniment de rezonanță cum ar fi aducerea în anul 1909, de către Clubul automobiliștilor a unui aviator celebru ca Louis Blériot, pentru un zbor demonstrativ pe câmpul hipodromului de la Băneasa.

Din reportajul lui Minulescu aflăm că populația Bucureștiului la acea dată era de 300 000 de cetățeni, dintre care aproximativ 80 000 populau hipodromul pentru a asista la mult așteptata demonstrație aviatică... amânată însă pentru ziua de duminică, din cauza defectării aparatului de zbor al lui Blériot, taman înaintea decolării.

Urmează descrierea unor scene de un pitoresc aparte: întoarcerea majorității spectatorilor acasă... pe jos... deoarece nu erau disponibile decât 700 de trăsuri de piață sau fixarea de către poliție, cu prilejul acelui eveniment, a unei taxe speciale pentru trăsuri, „deoarece birjarii erau în stare să-și jefuiască clienții ca-n codrul Herței (expresie mult mai veche decât începutul aviațiunei în România).”

În ciuda nemulțumirii provincialilor, convinși că totul a fost o farsă pusă la cale de bucureșteni, pentru a-i ridiculiza, spectacolul aviatic în cauză a dat naștere unei adevărate psihoze, publicul așteptând cu sufletul la gură primăvara următoare când se anunțau cinci aviatori dispuși să impresioneze Bucureștii cu tonourile și picajele lor periculoase: Tămărășescu cu aeroplanul lui Blériot, prințul Bibescu cu aeroplanul lui Voisin, Robert Catargiu cu aeroplanul Antoinette, locotenentul Goliescu cu al lui și Aurel Vlaicu, „un inginer tânăr venit din Transilvania” al cărui aeroplan urma a fi construit de arsenalul nostru.

De remarcat aici figura pitorească a prințului G. V. Bibescu a cărui pretenție aristocratică de a se făli cu un blazon vechi de la 1400 îl indigna pe Mateiu Caragiale. Iată-l în postura de aviator pe cel care, în 1900, parcursese între Geneva și București 4425 de minute cu un Mercedes de 20 de cai putere. Instantaneele reportericești ale lui Minulescu mai surprind monumentalitatea Arenelor Romane, prilej pentru gazetar de a sugera, plecând de la o răsunătoare premieră cu Electra de Sofocle, la Teatrul Național, în anul 1910, organizarea unor spectacole în aer liber cu tragediile grecești, după modelul francez lansat la cumpăna secolelor XIX - XX de un actor ca Monnet - Sully sau de dramaturgi ca Jean Moréas sau Alfred Poizat.

Și plecând de aici, de la admirația lui Minulescu pentru apusele timpuri antice și medievale, să ne întoarcem acolo de unde am plecat, evocând împrejurările în care Claudia și Minu s-au întâlnit pentru prima dată, sau cel puțin prima dată când ea l-a văzut pe el în carne și oase... cu ocazia unui bal-mascat. Din nou carnavalul! Același decor bucureștean cu care ne-a deprins literatura de evocare a capitalei (romanele lui Bolintineanu „Manoil” și „Elena”, „Mistere din București” de I. M. Bujoreanu, „Sfârșit de veac în București” de I. M. Sadoveanu și, în sfârșit „D’ale carnavalului” de I. L. Caragiale).

Intrarea cavalerului

Era prin anul 1910. Societatea „Tinerimea artistică” organizase un bal-mascat la Teatrul Național, unde Claudia venise însoțită de primul ei soț, iar sala feeric luminată și populată de „costume din toate epocile timpului”, de „figuri din legende și din istorie” i-a lăsat o puternică impresie tinerei. Zaharia Bârsan și Cincinat Pavelescu, primul costumat în tribun roman (același costum purtat pe scenă în Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri), celălalt în patrician, au transportat-o rapid în altă dimensiune (pentru a folosi un termen împrumutat din registrul S. F.) în care antichitatea romană se întâlnea cu lumea Renașterii și a Barocului, ultima ilustrată de etalarea unor costume á la Van Dyck și Rembrandt.

Dar apariția care avea să-i schimbe viața pentru totdeauna a fost un misterios cavaler medieval în armură, purtând „zaua împletită în fire metalice, brasarde și genunchiere” și ținând în mână coiful cu panaș, în timp ce pe umeri îi flutura „mantia de pelerinaj a cavalerilor”. Acest personaj impresiona mai ales prin statura lui impunătoare „mare cât un exemplar de muzeu” și numele lui, trecând din gură în gură, ajunse și la urechile Claudiei Millian: Ion Minulescu.

Terasa Oteteleșanu în curs de dărâmare. În locul ei va “răsări” Palatul Telefoanelor

Claudia îi citise o parte din Romanțe, iar „acel cavaler masiv, dinamic, întreprinzător”, aflat în fața ei, într-o sală zgomotoasă de bal, nu avea nimic din portretul fictiv de tânăr „subțire, palid și cu ochi albaștri” pe care și-l conturase ea, sub imperiul versurilor lui: „Aș vrea să dorm, aș vrea să mor. / O! de-aș putea muri curând și mai ușor!”

Și totuși, așa cum mărturisește chiar ea, într-o zi de februarie anului 1910, la doi ani de la apariția volumului de versuri al lui Minulescu Romanțe pentru mai târziu, Claudia a știut încă de atunci că erau sortiți unul altuia: „Era poate o zi ca oricare alta, dar pentru mine semăna cu una din acele zile unice în care parcă auzi vocea zeilor dincolo de ființa ta șoptindu-ți: «Zarurile sunt aruncate! » În ziua aceea două ființe se găsiră ca după o căutare îndelungată și aveau să-și aparțină, una alteia, până la sfârșitul vieții.”

Din acel moment sau, mai bine zis, după căsătoria celor doi, oficiată la 11 aprilie 1914, Claudia (avidă de a se familiariza cu lirica simbolistă) a devenit una din prezențele obișnuite ale boemei artistice bucureștene pe care și-a propus s-o zugrăvească în pagini memorialistice de o mare bogăție picturală. 

Nutrea poate ambiția de a-l egala pe Henri Murger, cronicarul boemei pariziene care l-a inspirat și pe compozitorul Puccini: „Voi vorbi despre «boema literară» – nu aceea a mizeriei și a lenii, cum a fost adjectivată orice boemă, ci despre boema inteligenței novatoare, a revoluției beletristice, a energiilor care dau viață nouă cuvântului vechi. (...) Henri Murger, emoționantul exponent al acestui fenomen socialafectiv, a scris: «Boema este stagiul vieții artistice, este prefața Academiei, a spitalului sau a morgei.»” Murger a avut dreptate și cu ultima caracterizare, valabilă în cazul unor poeți nefericiți ca Iosif, Anghel sau Săulescu.

Figuri ale „Boemei”

Apariția lui Minulescu la mesele Cafenelei sau Terasei Oteteleșanu (situată pe locul unde mai târziu se va ridica Palatul Telefoanelor) era menită să producă un efect egal cu acela al apariției surprinzătoare a acestuia în armura de cavaler, la balul despre care a fost deja vorba. Da... lui Ion Minulescu îi plăcea să surprindă... dar într-un mod mai pașnic, am putea spune deloc agresiv, în comparație cu maniera care-l caracteriza pe Anghel. De exemplu, nu știm cum ar fi reacționat Mitif, dacă s-ar fi aflat în locul lui Minu, într-o împrejurare care i-a pus greu la încercare reputația.

Se spune că, fiind auzit cum se laudă cu anul în care s-a născut (anul morții lui Eminescu), poate gândindu-se, automăgulitor (în sensul „a murit un geniu, s-a născut altul”), la anul morții lui Michelangelo (1564 – anul nașterii lui Shakespeare și al lui Galilei), Minulescu ar fi primit din partea lui Al. Cazaban următoarea replică usturătoare: „Două mari nenorociri în același an!”

Noroc că Minu avea simțul umorului, ușor de ghicit pe figura lui blajină, împodobită de „o mustață roșiatică tunsă” și încadrată de un „obraz rotund, rumen, ca obrazul unei femei”, în spatele ochelarilor „subțiri în cadru vermeil” pe care îi purta cu aceeași distincție ca și lavaliera, batista de linon, mănușile de piele și pălăria „de sub care scăpa șuvița groasă de păr, învelindu-i statornic o tâmplă”, așa cum își amintește Claudia.

Dacă Mitif ar fi primit o replică asemănătoare, cu siguranță ar fi scos pistolul sau ar fi aruncat mănușa. Mai echilibrat, Minulescu știa să se poarte ca un cavaler numai într-un cadru ludic, de bal-mascat și, cu siguranță, dacă cineva ar fi atentat la cinstea și onoarea Claudiei. Noroc că frumoasa lui soție nu a dat prilej la astfel de incidente... precum Natalia Negru, muza lui Dimitrie Anghel. Există unii oameni care caută situații de criză, situații-limită. Un asemenea cuplu a fost Anghel - Natalia Negru.

În ce-i privește pe Minu și Claudia, nimic și nimeni nu a tulburat dulcea lor conviețuire în mijlocul boemei bucureștene, nici femeile care roiau în jurul artiștilor, ispititoarele „muze”, „necredincioasele boeme”, „iubitoare de aer liber și de literatură”, cum le numește Claudia, nici chiar frumoasa Violeta, „vivandieră a clanului, muză și prietenă”. Boema număra la acea dată nume de rezonanță ca Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu, Mihail Sorbul, Ioan Slavici, Ilarie Chendi, dar și poeți mai puțin cunoscuți ca Alexandru Stamatiad (mândru de a face parte din „Splendida generație”), Corneliu Moldovanu, Dimitrie Nanu sau George Stratulat.

O figură aparte a Terasei era și tânărul poet Mihail Săulescu, cel care, în versurile sale, anunța cu glas profetic viitoarea renaștere urbană a Bucureștiului din perioada interbelică:

„Iar mâine Bucureștiul cel plin de noapte-acuma,
De praf și de noroaie, în orice parte, ieri,
Cuprins va fi deodată de un singur suflet numa
Ieșit din nențelesul atâtora tăceri...
Pe străzi și bulevarde, prin parcuri și prin piețe,
Tăcut și plin de umbră sau grav și-asurzitor,
Cu noi puteri de hrană multiplelor lui fețe,
Cu nezărite brațe, prinzându-le din zbor,
Din aer, de pe stradă, din pomi sau de pe case, -
O! mâine, Bucureștiul acesta nezărit,
Oraș cu străzi înguste și cu femei frumoase,
Îl va simți cum crește din sânu-i răscolit...”

Epilog belicos

Bietul Săulescu nu va mai avea timp să asiste la timpurile profețite atât de plastic. Așa cum presimțea Claudia, la moartea lui Anghel, „Europa se mișca seismic”. Marile imperii și state se pregăteau pentru suprema înfruntare. În perioada neutralității României (1914 – 1916), tot mai multe glasuri cer intrarea țării în război, alături de Antantă (Marea Britanie – Franța – Rusia) împotriva Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria). Străzile bucureștene se transformă într-un cazan încins, manifestațiile proantantiste, animate de un conservator ca Nicolae Filipescu devin din ce în ce mai violente.

Într-o zi de octombrie a anului 1915, colonelul Boboc comandantul garnizoanei Bucureștiului și prefectul poliției Corbescu ordonă șarje de cavalerie și foc trupelor de jandarmi. În rândurile manifestanților se înregistrează răniți și chiar un mort. Minu și Claudia vor fi fost și ei martori la asemenea scene, din moment ce Claudia, deja șocată de sinuciderea lui Dimitrie Anghel cu revolverul soțului ei, consemnează: „În aer mirosea a praf de pușcă.”

Urmează intrarea României în război, sub domnia Întregitorului rege Ferdinand și pe cerul Bucureștilor apar amenințătoarele dirijabile germane Zeppelin și avioanele, celebrele „Taube” care își scuipă bombele asupra cetățenilor curioși și inconștienți. Una dintre acestea cade în vecinătatea casei lui Minu și a Claudiei din Calea Dorobanților, unde se mutaseră reuniunile boemei, odată cu debutul războiului. Iar printre victimele nevinovate ale bombardamentelor se numără și fiica lui Iosif și a Nataliei Negru, Corina. Cine spunea că păcatele părinților le ispășesc copiii?

Minu și Claudia erau prea preocupați de propria lor soartă, pentru a-și mai pierde timpul cu reflecții filosofice. Împreună au înfruntat spaima și au supraviețuit focului exploziilor. Și tot împreună au primit și au plâns moartea, în bătălia de la Turtucaia, a fratelui lui Minu, căpitanul Emanuel Constantinescu, alintat „Nolică”. Nu a fost singurul apropiat al celor doi regi neîncoronați ai boemei care a plecat pe front. Înșiși artiștii părăseau Terasa, înainte de război, pentru a lua parte la manevre. Cu „o neîntrecută superbie cereau scutul, să se întoarcă «cu el», sau «pe el»”, scria Claudia.

Mihail Săulescu, tânărul profet al Bucureștilor, se întorsese „pe scut”, după ce trecuse Carpații, căzând în luptele din Ardeal, la doar 28 de ani. În curând orașul urma să fie ocupat de trupele germane și bulgare. Odată cu oficialitățile (Curtea și guvernul), Ion Minulescu și Claudia Millian se pregăteau să abandoneze Capitala în 1916 pentru un exil ieșean de doi ani.

La puțin timp după aceea, feldmareșalul german von Mackensen primea „defilarea căștilor cu moț de pe terasa Cercului Militar, sub rafalele unui crivăț neîndurător” (Alexandru Predescu, Vremuri vechi bucureștene). După moartea eroică a Lancelot-ului (nu și adulterin precum cel din legendele celtice și anglo-saxone), Mihail Săulescu, Arthur-ul și Ginevra acestei Mese Rotunde a cavalerilor boemei părăseau Camelotul lor idilic, purtând în suflete speranța reîntoarcerii și... o tristă certitudine: timpurile de aur ale boemei bucureștene apuseseră pentru totdeauna.