Heraclit și focul devenirii

Creaţie a geniului grec, filosofia s-a nãscut pe la sfârşitul secolului al VII-lea a.Hr., marcã a unei culturi în mare mãsurã raţionalã, ştiinţificã şi mai variatã decât culturile religioase şi tehnice orientale. Cele dintâi preocupãri filosofice apar în coloniile ioniene, care beneficiau de libertate politicã, avânt economic, impuls oriental şi deschidere mentalã, ceea ce a permis o dezvoltare organicã  a filosofiei, realizatã prin fixarea concepţiilor odatã cu Tales, unificarea reflecţiilor prin spiritul critic ale lui Platon şi Aristotel şi aplicarea concepţiilor pentru întemeierea vieţii morale.

Primii filosofi greci (Tales, Anaximandru, Anaxagora) înfloresc aşadar în colonia ionianã a Miletului, care se îndepãrteazã de la gândirea mitologicã şi sunt preocupaţi de universul material (lucrãrile rãmase au titlul ‘peri physeos’-despre naturã), care rãmâne însã însufleţit, de aceea concepţia lor a fost botezatã hilozoism (hyle=materie, zoe=viaţã). Pentru ei totul se aflã în continuã transformare, dar existã un principiu/substanţã care constituie baza cosmologicã, principiu a cãrui determinare constituie un motiv perpetuu al reflecţiilor filosofice din toate timpurile. Pentru Tales de pildã, cauza tuturor lucrurilor este apa (hydor) primordialã cu forţã creatoare, care se înfãţişeazã ca lucrul cel mai mobil, capabilã de transformare calitativã. Anaximandru merge puţin mai departe decât Tales pentru cã nu mai determinã calitativ natura substratului unic al universului, ci îl considerã un principiu infinit în care totul preexistã (apeiron). Acest nedeterminat este o materie subtilã care se manifestã în diversitatea lumii vizibile. Pe scurt, gândirea milezianã se reduce la douã caracteristici:monism (existã un singur principiu al lumii) şi hilozoism (acest principiu este însufleţit de o putere divinã şi creatoare).

Ce gandea filosoful?

Pe aceeaşi linie de gândire se înscrie şi unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai filosofiei presocratice, un gânditor orginal cu fire de aristocrat şi mizantrop, care a trãit cam între 540 şi 480 a.Hr. Este vorba despre Heraclit din Efes, cosmolog în felul milezienilor, adept al monismului şi hilozoismului, dar care îşi pune problem care nu intrau în sfera preocupãrilor predecesorilor sãi. El se întreabã în ce relaţie se aflã schimbãrile lumii cu substanţa care stã la baza lor. Cum apare o substanţã din nimic? Cum se schimbã şi totuşi rãmâne aceeaşi? Care este legãtura dintre schimbarea perceptibilã şi permanenţa mai puţin perceptibilã a substanţei? Fondatorul şcolii ioniene, adept al devenirii, se va confrunta cu şcoala eleatã a lui Parmenide, care promova imobilismul. Ce înseamnã adept al devenirii? În mare, Heraclit face din schimbare chiar substanţa lucrurilor, în vreme ce Parmenide socoteşte schimbarea iluzorie şi face din realitate o substanţã unicã infinitã şi neschimbãtoare.

Heraclit este un om ales ca origine şi caracter. Respinge democraţia, preferând sã se îndeletniceascã cu zarurile decât cu problemele politice ale statului democratic. Se pare cã la un moment dat se retrage în munţi unde se va hrãni doar cu buruieni, ceea ce îl va îmbolnãvi de hidropizie. Încearcã sã scape singur de surplusul de apã din tesut, aşezându-se la soare şi cerând sã fie acoperit cu bãlegar, murind în cele din urmã. Din cele 130 de fragmente în stil aforistic se observã cã Heraclit utilizeazã un limbaj poetic paradoxal, ceea ce îi face gândirea destul de greu accesibilã, de aceea îl şi numesc contemporanii ‘obscurul’. Socrate, citat de Diogene Laertios, afirmã despre cartea sa “Cufundãtorul”:“Parte ape care am înţeles-o e minunata şi îndrãznesc sã cred cã la fel e şi cea pe care n-am înţeles-o, dar e nevoie de un cufundãtor din Delos spre a înţelege totul”.

Sã vedem cam ce ne propune gândirea heracliteanã. Existã un singur principiu al lumii, într-adevãr, dar acesta se aflã în continua prefacere, sub oblãduirea unei legi raţionale. Devenirea este determinatã de coexistenţa contrariilor, care se luptã. Heraclit observã cã natura şi societatea sunt în mişcare permanent, cã “totul curge” (panta rhei), dar contemporanii sãi se întreabã:‘dacã totul curge, mai rãmâne ceva?’. Oamenii greşesc, crede Heraclit, când îşi închipuie cã poate exista ceva nesupus schimbãrii. Ne autoamãgim dacã susţinem cã ar scãpa ceva legii schimbãrii. Totul este în scurgere, doar cã existã unele mişcãri care ne scapã percepţiei. Heraclit intuieşte acum douã mii de ani ceea ce ştiinţa confirmã acum:structura corpuscularã a materiei care este în eternã mişcare, imperceptibilã direct. “Nu ne putem scufunda de douã ori în acelaşi râu”, pentru cã se schimbã atât râul, cât şi noi înşine. Lucrurile nu sunt, ele devin, pentru cã îndatã ce ele sunt ceva, li se opune altceva.  “Soarele nu numai cã este în fiecare zi nou, dar este mereu nou”.

În ceea ce priveşte substanţa lumii, Heraclit propune focul drept materie primordialã, unicã, cu toate cã se aflã în permanentã devenire. El prin transformare dã naştere celorlalte elemente. Focul nu este un proces chimic, ci un fundament al materiei. Dar de ce foc şi nu altceva? Pentru cã natura sa este una mobilã, focul “nu stã niciodatã pe loc” şi “este veşnic viu”. El se transformã în toate celelalte substanţe printr-un proces dublu de devenire provocat de contradicţia internã:de sus în jos (foc, apã, pãmânt) şi de jos în sus (pãmânt, apã, foc). Din foc se creeazã lumea şi prin arderea universal se va întoarce în foc. Prin foc Heraclit înţelege caldul în general, material caloric ce reprezintã şi esenţa sufletului, idee inspiratã şi de suflul cald al fiinţelor şi confirmatã de fiziologia care întãreşte concepţia cã viaţa e o ardere, o combustie. Dar tot procesul schimbãrii este supus unei legi menite sã asigure armonia din devenire.

Focul nu înseamnã doar combustie, ci este şi Logos, raţiune, logicã, limbaj, lege. Ca scânteie divinã, acesta menţine echilibrul, asigurându-se cã niciunul din contrarii nu biruie definitive, pentru cã fãrã lupta contrariilor viaţa nu ar fi posibilã. Condiţia esenţialã a devenirii este tocmai aceastã coexistenţã a contrariilor care se întâlnesc în orice formã de existenţã. Procesul focului cuprinde viaţa şi moarte în egalã mãsurã. Binele şi rãul sut acelaşi process. Totul face parte din focul creator, ceea ce înseamnã cã gândirea lui Heraclit este în bunã mãsurã panteistã, adicã pentru el divinitatea (exprimatã prin foc) se confundã cu lucrurile.

În acest caz, care ar trebui sã fie scopul cugetãrii şi existenţei? Luând aminte de legile care guverneazã fenomenele, relevarea ordinii universale, a adevãrului. “Inţelepciunea înseamnã în vorbã şi în faptã sã te conformezi adevãrului”. Aşadar, esenţa gândirii lui Heraclit poate fi redusã la legea devenirii dominatã de lupta contrariilor şi de principiul Logos-ului, al raţiunii. El a influenţat teoria scepticã a sofiştilor, care vor nega posibilitatea oricãrei cunoaşteri pentru cã totul este schimbãtor, i-a influenţat şi pe stoici, alexandrini şi creştini prin teoria raţiunii, Logosul fiind identificat cu Iisus. Un discipol al sãu, Cratylos, învãţãtorul lui Platon la Atena între 415 şi 410 a.Hr., susţine şi el cã trebuie sã ne abţinem de la orice afirmaţie din cauza acestei curgeri care împiedicã acceptarea a ceva ce existã într-adevãr. Cel care îl apreciazã cel mai mult pe filosoful grec este poate Georg Friedrich Hegel, care ne spune:“Aici ne aflãm pe pãmânt ferm;nu existã nicio tezã a lui Heraclit pe care sã n-o fi încorporat în ‘Logica’ mea”.

Bibliografie:

Mircea Florian, “Indrumare în filosofie”, Bucureşti, 1992;

Grigore Spermezan, “Introducere în gândirea unor mari filosofi”, Bucureşti, 2006.