Apostolii Epocii de Aur, episodul #6. Suzana Gâdea, mama vitregă a culturii române
Suzana Gâdea a fost satrapul culturii române din ultimii 10 ani de comunism. A suprimat programat orice iniţiativă liberă şi a prefăcut-o în propagandă ieftină, agasantă, fatală. În vreme ce intelectualii români autentici rezistau absurdului comunist prin cultură, Suzana Gâdea se obişnuia cu rezistenţa la cultură.
22 decembrie 1989, ora 13.00, Bucureşti, Casa Scînteii. Un oarecare director al Editurii Tehnice, cunoscut de publicul neangajat politic mai degrabă drept un fost politruc de duzină, trecut pe linia a II-a de cuplul Ceauşescu, pune mâna pe telefon:„E adevărat că a căzut Ceauşescu?“, întreabă. Discuţia nu durează mult. După ce închide telefonul, directorul conchide, mai mult pentru sine:„A dracului şmecheră!“. Directorul Editurii Tehnice e Ion Iliescu. La capătul celălalt al firului – Suzana Gâdea (născută Suzănica Irina Stănescu), preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (CCES). Acesta e primul telefon pe care Iliescu îl dă la Revoluţie. Va suna apoi la Televiziune, la Comitetul Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR), acasă şi la Ministerul Apărării.
Florin Velicu, angajat al CCES şi viitor politician român, ajuns, din cine ştie ce motive, în biroul lui Iliescu, a fost martor al tuturor scenelor. Bărbatul povesteşte că, înainte de frenezia cvasirevoluţionară, Iliescu discuta relaxat în biroul său cu Tudor Păcurariu, fiul scriitorului Francisc Păcurariu. Vorbeau despre literatură. La câteva străzi distanţă, întregul castel de nisip construit de Nicolae şi Elena Ceauşescu se prăbuşea odată cu fluxul de neoprit al revoluţionarilor din stradă.
„Du-te la CC, Ioane!“
Ion Iliescu nu a vorbit niciodată despre subiectul discuţiei cu Suzana Gâdea, oricât de direct sau eufemistic ar fi fost întrebat. Istoricul Alex Mihai Stoenescu susţine însă că femeia i-ar fi spus:„Du-te la CC, Ioane, ieşi acum, e momentul tău!“. Nu ştim.
Oricum, Suzana Gâdea cunoaşte perfect care e situaţia atât pe stradă, cât şi în Olimpul comunist. Participase la ultima şedinţă a Comitetului Politic Executiv (CPEx), de la ora 10.00, şi chiar avusese o iniţiativă bizar de precaută:îi propusese lui Ceauşescu să-şi doteze demnitarii, în acele momente tensionate, cu „bâte de apărare“. În caz de orice, să fie pregătiţi. Femeia are toate motivele să fie precaută. Este cunoscută în toată ţara drept cel mai longeviv preşedinte al CCES, funcţie pe care o ocupase în ultimii 10 ani, dar, mai ales, este cunoscută pentru supuşenia sa univocă, pentru intoleranţa şi arbitrariul deciziilor sale, pentru clipele de absurd care însoţeau apariţiile sale, pentru consecvenţa şi îndârjirea cu care a reuşit să rămână fidelă stăpânilor săi politici:Nicolae şi, mai ales, Elena Ceauşescu. Să nu-şi permită public niciun moment de libertate a gândirii, să se complacă, vanitos şi autosuficient, în postura de îngrijitor al capriciilor megalomanice ale celor doi despoţi. Suzana Gâdea fusese unul dintre satrapii culturii româneşti, pe care o transformase, după indicaţii, în propagandă comunistă ieftină.
„Autor al masacrelor culturale“
Suzana Gâdea n-are nevoie de nicio bâtă. Reuşeşte să se facă dispărută în momentele tensionate ale Revoluţiei. Influenţa sa nefastă va fi resimţită dureros mult timp. Poetul Gheorghe Grigurcu îşi aminteşte, în „Dreptatea“ din 12 aprilie 1990 (n.r. – înainte ca „Adevărul“ să fuzioneze cu „Dreptatea“), despre „autorii masacrelor culturale, Suzana Gâdea, Mihai Dulea, Eugen Florescu şi alţii, care ne-au batjocorit cu vorba mincinoasă şi agresivă, [...] cu restricţiile de tot felul şi nu în ultimul rând cu măsurile administrative luate împotriva intelectualilor pentru singura vină că nu au pupat papucul dictatorului“.
Prozatorul şi disidentul Dan Petrescu vorbea în numărul 18 al revistei „Contrapunct“, despre „călăii culturii române“, iar Darie Novăceanu, fost redactor-şef al ziarului „Adevărul“, scria, la 18 aprilie 1990:„Ne mai rămâne doar să-i arătăm cu degetul şi să înfiinţăm un «tribunal» unde pedepsele să nu fie decât morale, dar publice. [...] Pregătiţi-vă apărarea!“. Suzana Gâdea a schimbat destinele multor români. Oamenii aceştia care au încondeiat-o nervos şi revanşard sunt doar cei care s-au preocupat, din fitece motive, ca influenţa ei să rămână consemnată pentru istorie, dar e mai mult de atât. Suzana Gâdea a avut, oricât de ridicolă ar putea părea această formulare, monopolul culturii în România. Cicatricile pe care le-a lăsat în vieţile oamenilor s-au vindecat târziu sau nu s-au vindecat niciodată.
Cele 248 de zile
E clar:Suzana Gâdea nu poate să rămână o anonimă a României postrevoluţionare. Să scape definitiv nu poate. La 25 martie 1991, judecătorii liberi pronunţă sentinţa în procesul membrilor CPEx al fostului CC al PCR. Procesul durase 248 de zile, cu 30 mai mult decât cel de la Nürnberg. Celor 24 de inculpaţi li se reproşa că „au subordonat ţara intereselor străine, comunismului impus de sovietici, au contribuit prin lipsa de personalitate şi slugărnicie la evoluţia monstruoasă a cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, au dispreţuit poporul pe care l-au condamnat la mizerie, lipsă de libertate, de demnitate şi de drepturi elementare“, potrivit celor mai multe argumente vehiculate în spaţiul public şi antologate de Domniţa Ştefănescu în „Cinci ani din istoria României. O cronologie a evenimentelor decembrie 1989-decembrie 1994“.
E graţiată de Iliescu!
Suzana Gâdea e condamnată la doi ani de închisoare. Potrivit unui sondaj realizat de ziarul „Adevărul“ în aprilie ’91, 76% din români considerau că, pentru reprimarea revoluţionarilor, erau vinovaţi şi foştii membri CPEx şi 58% credeau că pedepsele acestora au fost, totuşi, prea uşoare. La 20 aprilie 1992, însă, Tribunalul Suprem acceptă cererea procuraturii şi înăspreşte pedepsele, arată istoricul Adam Burakowski în volumul „Dictatura lui Nicolae Ceauşescu“. Suzana Gâdea primeşte – sentinţă definitivă şi irevocabilă – 8 ani de închisoare. A doua zi, fostul vicepremier Ioan Totu se sinucide. În mai puţin de o lună, pe 13 mai, Academia Română hotărăşte excluderea femeii dintre membrii corespondenţi, arată Dorina N. Rusu în „Istoria Academiei Române în date (1866-1996)“. E o regulă în Academie – una dintre puţinele instituţii ale statului unde există această regulă –, că membrii săi pot fi îndepăraţi dacă au o condamnare penală.
