HENRY AL VII-LEA (1485-1509) - Portretul unui supravieţuitor
În galeria dinastiei Tudor, Henry al VII-alea ocupă un loc aparte. Nu are nici carisma lui Henry al VIII-lea şi Elizabeth ,nici înclinaţia pentru tragedie a lui Edward şi Mary, transpusă în propriile vieţi. Însă el rămâne, indiscutabil, un Tudor.
Merită admirat în primul rând pentru tenacitate. S-a urcat pe tronul Angliei într-o perioadă agitată şi sângeroasă, în 1485, exact când Războiul Rozelor s-a sfârşit.
Henry era pe sfert francez, pe sfert galez, descendent al lui John Gaunt, cu sânge amestecat, nevând o obârşie nobilă care să-l califice pentru rolul de rege. Însă şi-a invins rival după rival, de la Lambert Simmel şi Perkin Warbeck până la Edmund de la Pole până a preluat puterea. Şi-a întârit puterea prin mariajul cu Elizabeth de York, iar fiul său Henry ,cunoscut ca Henry al VIII-lea, a devenit şi el rege- una din cele mai emblematice figuri din istoria Angliei.
Henry al VII-alea a fost nu doar un supravieţuitor, dar şi un catalizator al stabilităţii. Şi-a dorit ca în Anglia să existe pace şi stabiltate.
A fost mai puţin încrezător şi generos decât şi-ar fi dorit mulţi dintre contemporanii săi: a fost văzut răzând în public doar o singură dată.
A învăţat din greşelile predecesorilor săi, s-a înconjurat de oameni de încredere, precum avocaţi şi administratori competenţi, care l-au ajutat să-şi consolideze şi întărească puterea.
S-a folosit de amenzi şi alte măsuri pecuniare pentru a-i pedepsi pe supuşii neascultători, mai ales pe curtenii bogaţi, dar şi pentru a-şi consolida controlul politic.
Bunăstarea nu putea garanta securitatea unui rege incompetent, dar cu siguranţă putea facilita relaţiile unui rege compentent atât cu supuşii, cât şi cu aliaţii.
Henry a extins domeniile coroanei, în timpul lui comerţul a cunoscut o dezvoltare fără precedent, mai ales prin combaterea contrabandei şi reformarea taxelor parlamentare, fără a înceti creşterea economică. Talent pentru care ar fi invidiat de orice guvern actual
A înteles că justiţia este un factor esenţial pentru menţinerea stablităţii. Extinderea responsabilităţilor judiciare a Consiliului Regal a contribuit la eficientizarea procesului de justiţie,cererile aflate pe rol fiind mai rapid şi uşor de soluţionat.
A făcut acest lucru nu doar în Westmister, dar şi în Ţara Galilor şi în regiunile mai îndepărtate din nord. În comitate, judecătorii de pace erau mai numeroşi şi bine supravegheaţi.
În oraşe şi sate, unde populaţia era din ce în ce mai activă şi mobilă, regele a înţeles trebuie supravegheată, dar şi răsplătită pentru efort, căci clasa de mijloc şi cea jos, peste doar câteva sute de ani, va fi motorul revoluţiei industriale.
A fost un factor de echilibru şi în interiorul bisericii, întelegând rolul acestei în viaţa publică, iar reformatori precum episcopul John Fisher s-au aflat sub patronajul său.
Miniştrii săi, oameni simpli (nefiind de sorginte nobilă), dar talentaţi-Reynld Bray, Thomas Lovell, Richard Empson-au fost deschizători de drumuri pentru marii oameni politici care vor urma: Cromwell, Paget, Bacon, fiind doar câteva exemple.
A consolidat puterea familiei sale, membrii săi prin căsătorie ajungând să facă parte din marile case dinastice europene, dobândind alianţe benefice şi neceseare comerţului englez, în special pentru exportul cu stofe şi pânzeturi, de care depindea slujbele multor oameni.
Se spune că Evul Mediu s-a sfârşit o dată cu domnia lui Henry al VII-lea.
În timpul guvernului său tiparul a cunoscut o largă răspândire, artiştii italiani renascentişti au fost bine-veniţi în Regat, moştenitorii tronului au început să primească o educaţie clasică iar primele reprezentanţe diplomatice au fost trimise în mai multe ţări-s-a pus baza ambasadelor diplomatice de mai târziu.
În timpul administraţiei sale flota britanică a fost dotată cu nave mari de război ca parte a dotării de război iar Henry a fost primul sponsor a celor care mergeau în călătorii de descoperire, pentru a revendica noile teritorii în numele ţării-mamă, Anglia intrând în cursa pentru marile descoperiri geografice,alături de celelalte mari puteri europene.
A fost primul care a asigurat pacea cu Franţa după Războiul de 100 de ani, dar şi cu scoţienii după Războiul Scoţian de Independenţă.
Prin toate realizările sale, atât pe plan politic, cât şi economic şi diplomatic, se poate spune că Henry al VII-lea a fost un deschizător de drumuri, a pavat calea spre epoca elizabetană, epoca de aur a monarhiei britanice, când artele şi cultura au înflorit, economia a prosperat, iar Anglia a devenit o forţă de temut. În timpul domniei lui Henry s-a pus bazele imperiului naval şi colonial de mai târziu, lăsând în urma o moştenire de necontestat, o amprentă ce persistă până astăzi.
Uneori, istoria ne arătă şi ne demostrează prin exemple vii că este nevoie şi de perseverenţi , nu doar de cutezători, de oameni care influenţează prin puterea exemplului, prin fapte, şi nu doar prin vorbe.
Henry al VII-lea face parte din această categorie, reuşind să-şi câştige un loc în galeria marilor figuri ale monarhiei britanice.
