Fulvia – Femei vestite din lumea antică
Marea criză provocată în sânul societăţii romane republicane de războaiele civile s-a răsfrânt şi asupra situaţiei femeii nobile romane care, până atunci, trăise mai mult în umbra căminului conjugal. Dezagregarea familiei, provocată de proscripţiile lui Sulla şi ale triumviratelor, de confiscările averilor şi de nesiguranţa vieţii, a creat pentru femeia din înalta societate momente favorabile pentru a aspira la o oarecare “independenţă feminină“. Căsătoriile cu caracter politic, divorţurile frecvente, aventurile amonoase şi chiar depravarea tineretului au adus pe arena politică a Romei o serie de figuri feminine energice, egoiste şi cu veleităţi de emancipare. Unele dintre acestea s-au amestecat în certurile politice ale soţilor şi partizanilor lor.
În galeria matroanelor de seamă ale secolului I î.e.n., cel mai important loc l-a deţinut celebra Fulvia, care între anii 58-40 î.e.n. a fost părtaşă la multe evenimente politice zgomotoase. Era fiica unui Marcus Fulvius Bambaius (“Bâlbâitul“) şi despre copilăria ei nu se ştie nimic. Din spusele lui Suetonius rezultă că poseda, încă de copilă, o mare putere de atracţie, deşi „avea un obraz puţin mai umflat decât celălalt“. Toţi istoricii antici îi atribuie o inteligenţă limitată, un caracter excesiv de orgolios, impetuos şi violent.
Începuturile
Pe scena istorieia intrat o dată cu prima sa căsătorie, încheiată cu tribunul Publius Clodius Pulcher(“Frumosul“), în anul 58 î.e.n. Nu-i cunoaştem anul naşterii, care trebuie fixat prin 76-74 î.e.n. Căsnicia sa cu acest faimos depravat, numit de către Plutarh:„cel mai îndrăzneţ şi mai netrebnic dintre demagogi“, a contribuit la creşterea viciilor ei, pe care le avea de la natură.
Clodius se afişase în societatea romană ca o creatură afemeiată, cu apucături imorale, venal şi gata oricând a provoca scandaluri publice. Necinstise casa lui Cezar, patronul său politic, batjocorise pe Pompei, alungase pe Cicero din Roma şi teroriza viaţa politică a forului ou bandele sale de bătăuşi. În cârdăşia lui Clodius puteau fi văzuţi Caius Scribonius Curio şi Marcus Antonius, doi tineri imorali, participanţi atât la maşinaţiile politice, cât şi la dezmăţurile demagogului. Dacă ar fi să dăm crezare invectivelor răutăcioase ale lui Cicero, aceşti doi viitori soţi ai Fulviei îi deveniseră amanţi încă de pe timpul căsniciei ei cu Clodius, de la care avea doi copii.
Istoricul Valerius Maximus ne informează despre influenţa ce o avea Fulvia asupra primului său soţ:“Clodius Pulcher, bucurându-se de popularitate printre plebei şi lăsându-şi sabia sa atârnată totdeauna de rochia Fulviei, şi-a subordonat onoarea sa de soldat voinţelor unei femei“.Fiul lor cel mare apărea ca o creatură degenerată a părinţilor, prin lenevie, lăcomie şi depravare în tovărăşia curtezanelor.
În anul 52 î.e.n., Clodius a fost asasinat pe Via Appia de către partizanii rivalului său electoral Milo. Uciderea demagogului a provocat serioase tulburări în sânul plebei romane, pe care neastâmpărata Fulvie a ştiut să le aţâţe şi mai mult prin plânsetele ei la funeraliile soţului, apoi la faimosul proces intentat lui Milo, apărat de Cicero.
Dar în scurt timp, Fulvia se căsători cu Curio, ales tribun al poporului în anul 50 î.e.n. şi apărător al intereselor politioe ale lui Cezar în locul defunctului Clodius. Fulvia, femeie ambiţioasă, dură şi turbulentă, se amesteca acum direct în treburile politice ale soţului. Dar şi de astă dată, cea de-a doua căsătorie a ei, din care a rezultat un alt copil, a fost scurtă şi s-a încheiat în mod tragic. Trimis cu trupe de către Cezar, în Africa, ca să alunge de acolo pe Cato cel Tânăr, Curio şi-a pierdut armata şi viaţa (49 î.e.n.). Acest dezastru l-a determinat pe Cicero să spună mai târziu că Fulvia a fost „femeia fatală“ pentru căsniciile lui Clodius şi Curio.
Dar o fiinţă orgolioasă şi în continuă agitaţie ca Fulvia, nu putea rămâne mult timp departe de frământările politice ale Romei. Ea puse ochii pe Marcus Antonius, mâna dreaptă a lui Cezar. În anul 46-45 î.e.n. realiză cu acesta cea de-a treia căsătorie, ceea ce îi oferă lui Plutarh ocazia de a nota următoarele considerente:“În adevăr, Antonius renunţând la viaţa de petreceri, s-a căsătorit cu Fulvia…, femeie care nu se gândea la torsul lânii, nici la grija gospodăriei şi care nu era mulţumită să domine un soţ oarecare, ci voia să conducă pe un conducător şi săcomande un comandant. În acest fel, Cleopatra îi datoreşte Fulviei docilitatea cu care Antonius se învăţase să suporte dominaţia femeilor, căci îl acaparase după ce fusese obişnuit şi supus să asculte de poruncile lor. Totuşi, Antonius încercase să-i intre în voie şi Fulviei glumind şi spunând vorbe de duh“.
Perechea se instalase în somptuoasa casă a lui Pompei din Roma, unde o femeie de 30 de ani şi un bărbat de 37 ani, după acuzaţiile avocăţeşti ale lui Cicero, risipeau o mare avere, se lăfăiau în încăperi luxos mobilate şi la mese strălucind de veselă scumpă.
Nimeni ca Fulvia nu cunoştea mai bine firea lui Cezar, în serviciul căruia acţionaseră primii săi soţi, Clodius şi Curio. Ea ştia că arareori dictatorul refuza cererile femeilor insistente, de aceea căuta să câştige cât mai mult loc pe lângă stăpân, pentru cel de-al treilea soţ al său. După victoria de la Ilerda din Spania (45 î.e.n.), Cezar se îndrepta victorios spre Italia. Calculata Fulvia căută să profite de acest moment favorabil şi degrabă îşi expedie soţul înaintea dictatorului, ca să-i prezinte felicitări pentru izbândă. Întâlnirea dintre cei doi a avut loc la Narbo (Narbonne) în sudul Galiei, unde Antonius a fost primit cu braţele deschise de către dictator. Spre deosebire de alţi comandanţi de seamă, până în apropiere de Roma, Antonius a călătorit în car alături de Cezar. Antonius era mândru de iniţiativa fericită a Fulviei, femeie mult stimată de dictator. Atât de bucuros a fost Antonius de această primire, încât îi ceru îngăduinţa să plece mai înainte la Roma, împins de dorinţa firească de a comunica soţiei succesul avut pe lângă Cezar.
-“Îmbrăcându-se cu hainele unui sclav – povesteşte Plutarh – Antonius s-a dus noaptea acasă şi, zicând că aduce Fulviei o scrisoare de la soţul ei, a fost introdus în camera ei cu capul acoperit. Fulvia plină de spaimă, mai înainte de a citi scrisoarea, l-a întrebat dacă Antonius trăieşte, iar el i-a întins scrisoarea în linişte;când ea începuse s-o citească, după ce o deschisese, a îmbrăţişat-o şi a sărutat-o“.Scrisoarea fusese compusă de Antonius, într-0 tavernă, şi el îi declara că o iubeşte mult pe Fulvia şi că niciodată nu-i va fi necredincios. Până unde mergea fidelitatea conjugală a lui Antonius se vede dintr-o epigramă a poetului Marţial, în care se arată cum acela îşi împărţea amorurile între metresa Glaphyra şi Fulvia.
Fericirea celor doi se mări în urma naşterii unui copil care primi numele de Antonillus (“micul Antonius“). Singura lor nemulţumire venea din partea Calpurniei, soţia legitimă a lui Cezar. În calitatea sa de consul, Antonius, împreună cu Fulvia, vizita des pe Cleopatra, găzduită oficial în grădinile lui Cezar din Roma, vizite ce supărau pe virtuoasa Calpurnie.
Lupta pentru putere
Au urmat idele lunii martie (44 î.e.n.), când Cezar s-a prăbuşit asasinat. Acum, pe capul lui Antonius, în calitatea sa de consul, s-au abătut numeroase necazuri. În senat, Cicero deschidea seria celor patrusprezece Filipice, discursuri violente şi denigratoare, îndreptate împotriva lui Antonius. Bineînţeles, nici Fulvia nu era cnuţată de limba veninoasă a temutului orator. Cicero acuza pe această femeie de venalitate:şi anume că vindea – datorită influenţei sale – posturile de guvernatori ai provinciilor, că, în schimbul unor mari sume de bani, asigurase tronul regelui Dejotarus în Galatia, că rechema condamnaţii din exil după bunul ei plac ş.a.
Nori din ce în ce mai întunecoşi se adunau deasupra lui Antonius şi Fulviei. Tânărul Octavian, în calitate de moştenitor legal al lui Cezar, strângea în jurul său pe veteranii fostului dictator. La instigaţiile lui Cicero, senatul recrută şi el o armată. Cu toţii erau porniţi împotriva lui Antonius, retras în Campania, apoi la Brundisium, ca să-şi adune şi el forţele militare.
În octombrie 44 î.e.n., Antonius şi Fulvia se găseau în portul Brundisium, cartierul general al legiunilor lor, proaspăt aduse din Macedonia. Acolo doreau să se încredinţeze de fidelitatea soldaţilor, căci mulţi căutau să dezerteze în lagărul lui Qctavian. În tabără, ei fură primiţi cu manifestări de nemulţumire:banii şi promisiunile rivalului lor câştigaseră simpatia unei legiuni. Dar alături de Antonius stătea o femeie energică, care vocifera şi blestema pe ofiţerii trădători, într-o stare apropiată de demenţă. Ea îl sili pe soţ să treacă la acte de cruzime. Din ondinul ei, centurionii infideli au fost executaţi, ceea ce a intimidat pe soldaţi.
Călătorind alături de Fulvia, Antonius îşi duse legiunile la Tibur (Tivoli), în vecinătatea Romei, şi sili senatul să-i acorde mandatul de guvernator al Galiei Cisalpine (nordul Italiei):Dar ocuparea acestui post trebuia făcută manu militari, căci i se împotriveau armatele fostului guvernator al provinciei, aliate cu ale lui Octavian şi cu cele ale noilor consuli Hirtius şi Pansa. Astfel s-a ajuns la bătălia de la Mutina (Modena);Antonius pierde lupta şi este silit să fugă la prietenul său, Lepidus, care conducea Galia Narbonensis (43 î.e.n.).
În acest timp, Fulvia trăia zile amare la Roma împreună cu cei cinci copii ai săi, moşteniţi de la cei trei soţi. Spre norocul familiei, ea a găsit un adăpost tainic în casa bogătaşului Atticus, prieten cu toţi oamenii politici de seamă ai timpului. Ne putem închipui prin ce griji a trecut prolifica matroană, ştiind că peste tot, în Roma, agenţii lui Cicero căutau să-i descopere cuibul.
Dar în curând veniră şi zilele senine pentru impetuoasa fugară. Sătui de atâtea vărsări de sânge, soldaţii şi veteranii din diferitele tabere siliră pe Octavian, Antonius şi Lepidus să încheie, la sfârşitul lunii octombrie 43 î.e.n., cel de-al doilea triumvirat – o cârdăşie poltică pactizată atât în detrimentul Senatului, cât şi al ideologului său, Cicero. „Monstrul cu trei capete“, cum numea Varro triumviratul, îşi împărţi conducerea provinciilor şi a armatelor, în scopul de a porni împotriva lui Brutus şi Cassius, asasinii lui Cezar care se întăriseră în Orient, dispunând acolo de numeroase legiuni.
La apogeu
Fulvia părăsea casa ospitalieră a bunului Atticus şi, împreună cu odraslele sale, se reinstală în confortabila casă care aparţinuse marelui Pompei. O dată cu aceasta, avea satisfacţia să devină şi soacră… La cererea soldaţilor din ambele partide, împăcarea Antonius-Octavianus se cimentă prin căsătoria celui din urmă cu micuţa Clodia, în vârstă de 12 ani, fiică a Fulviei din căsătoria sa anterioară cu demagogul Clodius. Se realiza o legătură de rudenie de caracter politic. Peste doi ani, scrie Suetonius, „certându-se cu soacra sa Fulvia, Octavianus îi trimise fata acasă, fecioară, aşa cum o luase“(41 î.e.n.).
Firea ticăloasă a Fulviei s-a arătat mai ales pe timpul sângeroaselor proscripţii, ordonate de triumviri împotriva rivalilor politici. Dezlănţuindu-şi duşmăniile personale şi în goană avidă după bani, ea a pricinuit moartea a mulţime de cetăţeni; unii dintre cei vânaţi nu erau inamici politici – îşi atrăseseră trăsnetele Fulviei numai din pricina bogăţiilor lor, care stârniseră poftele primejdioasei femei. Un nevinovat ca senatorul independent Cesetius Rufus a fost una dintre victimele Fulviei, numai pentru că poseda o casă magnifică, dorită de nesăţioasa matroană.
Multe femei romane căutau zadarnic sprijinul ei, ca să-şi salveze soţii şi averile. Istoricul Appian ne spune despre 1400 de femei bogate că fuseseră obligate, de cei trei stăpâni ai republicii, să contribuie, din averile lor, cu mari sume de bani pentru susţinerea războiului împotriva lui Brutus şi Cassius. Dacă ele au găsit înţelegere pe lângă Octavia, sora lui Octavian şi pe lângă mama lui Antonius, „în schimb, Fulvia… le goni de la uşile ei“. Femeile se simţiră adânc iignite, se adunară în for şi acolo Hortensia, conducătoarea grupului, ţinu un discurs, spunând: „Fiindcă am fost respinse în mod nedemn de Fulvia, ne-am adunat aici în for spre a cere dreptate“.În adevăr, multe dintre ele au beneficiat de dreptate, dar nu Fulvia a fost aceea care le-a protejat, ci Ootavia şi mama lui Antonius.
Setea de răzbunare a Fulviei n-a cunoscut nici o limită în cazul nefericitului Cicero, la cererea ei, trecut în fruntea listei proscrişilor. Neîmpăcatul duşman al lui Antonius a căutat să fugă în Qrient, la republicani, dar a fost prins şi decapitat de un centurion. Cînd i-au fost aduse lui Antonius capul şi mâna dreaptă a oratorului, le-a privit cu satisfacţie şi dispreţ, apoi a ordonat să fie expuse în punctul cel mai înalt de pe Rostra (tribuna oratorilor), chiar în acel loc, de unde poporul îl ascultase vorbind împotriva lui.
Istoricul Dio Cassius ne relatează însă fapte înfiorătoare în ceea ce priveste comportarea soţiei lui Antonius: „Fulvia apucă capul (lui Cicero) în mâinile sale, mai înainte de a fi transportat (pe Rostra), şi după ce l-a insultat prin cuvinte triviale şi l-a scuipat pe frunte, l-a aşezat pe genunchii ei. Apoi, deschizîndu-i gura, i-a tras limba afară şi a înţepat-o cu acele pe care le purta ca podoabe în păr, continuân-d al batjocori“.
În anul 42 î.e.n., Antonius şi Octavianus şi-au îndreptat armatele lor împotriva lui Brutus şi Cassius, fortificaţi în Macedonia. La Roma, interesele politice ale soţului urmau a fi asigurate de Fulvia, „femeie neastâmpărată şi violentă, care avea feminin în ea doar corpul şi care aducea peste tot numai război şi dezordine“(Velleius Paterculus). Într-adevăr, în absenţa lui Antonius, ea nu a stat inactivă. Trecând peste indolentul Lepidus, triumvirul lăsat să asigure liniştea Italiei, în calitate de soţie şi soacră a doi triumviri, ea conducea treburile, în aşa fel, încât nici poporul, nici senatul nu îndrăzneau să facă nimic împotriva dorinţei sale.
În anul 42 î.e.n. s-a ales consul, numai cu concursul ei, Lucius Antonius, fratele lui Marcus Antonius. Cumnatul ei, om mediocru, obţinuse câteva succese asupra unor neînsemnate populaţii alpine şi pretindea pentru aceasta onorurile triumfului. Atât timp cât Fulvia s-a opus acordării acestor distincţii, nimeni nu a îndrăznit să se împotrivească voinţei ei de fier. Numai în urma unor îndelungate insistenţe ale lui Lucius, Fulvia consimţi să i se acorde triumful cumnatului său. “În realitate– notează Dio Cassius – Fulvia a fost aceea care a primit onorurile triumfului“.
Festivităţile s-au programat pentru prima zi a anului 41 î.e.n., au fost prezidate de ea şi organizate în aşa fel, încât toate atenţiile erau îndreptate spre ea. Lucius, îmbrăcat în toga albă cerută de ceremonial, a trecut aproape neobservat în carul său de triumf, în timp ce Fulvia aşezată pe scaunul prezidenţial primea defilarea cortegiului şi toate onorurile din partea poporului şi a senatului.
La Philippi, în Macedonia, oştile celor doi triumviri au înfrânt pe ale republicanilor, Brutus şi Cassius. După victorie, s-a hotărât ca Octavianus să revină în Italia, pentru a împroprietări pe veterani, iar Antonius să plece în Orient, ca să strângă banii necesari plăţii armatei cu care obţinuseră victoria. În răsărit, scăpând de sub controlul Fulviei, Antonius a alunecat în braţele Cleopatrei, pe când în Italia, Octavianus, căutînd să-şi exercite autoritatea sa de triumvir, s-a ciocnit de pretentiile soacrei şi ale unchiului, consulul Lucius Antonius.
La început conlucraseră în armonie, dar, cînd Fulvia şi-a dat seama de popularitatea pe care, în detrimentul lui Antonius, şi-o câştigase ginerele printre ostaşi, datorită împroprietăririi veteranilor, ei s-au certat. La îndemnul lui Manius, care comanda oştile lui M. Antonius din Italia, Fulvia încercase să amâne împroprietăririle până la înapoierea celui din Orient. De aceea, câţiva soldaţi plătiţi:“aducând pe Fulvia şi pe copiii lui Antonius în faţa armatei implorau, într-un chip respingător, să nu îngăduie ca Antonius să fie lipsit de gloria şi recunoştinţa pe care o merită, în urma serviciilor aduse de el armatei“ (Appian). Veteranii care serviseră în armatele celor doi triumviri erau însă alături de Octavianus, ca viitori beneficiari ai împroprietăririlor. Ei detestau pe Lucius şi pe Fulvia, fiindcă se opuneau intereselor lor. Cei doi căutau să facă şi ei colonii militare, dar fără succes.
Pe de altă parte, Octavianus era şi el supărat:triumvirul nu primise de la soacră şi unchi legiunile italice promise lui de către colegul său, Antonius. În urma acestor diferende, Octavian hotărî să nu mai aibă legături de rudenie cu o soacră atât de trufaşă, mai ales că, deocamdată, el nu era în dezacord cu Marcus Antonius, socrul său vitreg. Micuţa Clodia îi fu expediată mamei. Octavianus „întări prin jurămînt că ea era încă fecioară, deşi nu-i păsa câtuşi de puţin, dacă repudiata, după ce stătuse atât timp în casa sa, mai era sau nu virgină“(Dio Cassius).
După această umilinţă, sub pretext că apără interesele lui Antonius, Lucius şi Fulvia încercară să pună mâna pe frânele guvernării. Cu multă abilitate, Octavianus, ca să nu-şi ridice şi pe Antonius împotrivă-i, acuză pe cei doi că acţionează contrar dorinţei celui plecat în Orient şi că tulbură pacea. Pentru a găsi pământ, Octavianus expropiase multe teritorii urbane şi particulare şi-şi crease antipatia a numeroşi foşti proprietari care se agitau. Fulvia şi Lucius îşi schimbară tactica de luptă împotriva lui Octavianus, căutând să se folosească de această masă de nemulţumiţi. Îi luară pe expropriaţi sub protecţia lor, alcătuiră un fel de „ligă“ şi îi amăgeau că vor fi sprijiniti de Antonius.
Populaţia Romei mai era nemulţumită şi din cauza foametei. Transporturile de cereale erau interceptate de flota lui Sextus Pompeius, fiul lui Pompeius Magnus, ajuns stăpânul Siciliei şi al mărilor. Foametea sili pe soldaţii lui Octavian din Placentia să se revolte. Aceasta îi încurajă pe Lucius Antonius, pe Fulvia şi pe Manius să cheme la arme pe expropriaţi şi pe soldaţii din garnizoanele italice rămase credincioase lui Marcus Antonius. Şi astfel s-a ajuns la “războiul perugin“, denumit aşa după localitatea Perusia (Peruggia), teatrul principal al acestor lupte.
Appian arată că Fulvia îl acuza, la început, pe Lucius Antonius “de a fi pnovocat un război într-un-moment cu totul nepotrivit. Manius însă i-a schimbat într-un mod abil părerile în această privinţă, arătându-i că atât timp cât Italia va fi liniştită, Antonius va rămâne lângă Cleopatra, iar dacă ţara va fi tulburată de război, el se va întoarce în grabă. Atunci Fulvia a început să-l încurajeze pe Lucius în neînţelegerea cu Octavianus. Plecând acesta din urmă pentru a stabili alte colonii, ea trimite pe urmele lui pe fiii lui Antonius însoţiţi de Lucius, ca nu cumva Octavianus, prin apariţia sa în faţa armatei, să câştige mai multă simpatie decât Antonius“.
Ostilităţile le-a deschis chiar Fulvia, prin ocuparea oraşului Praeneste (Palestrina), sub motiv că aici îşi poate pune copiii în siguranţă. Acolo delibera cu grupul de senatori şi cavaleri din suita sa, punând la cale toate treburile publice şi trimiţând ordine peste tot, Lucius fiind doar auxiliarul ei.. Despre marile ei veleităţi de comandant, la Praeneste, ne vorbesc mulţi istorici antici. “Să nu ne mirăm de aceasta– notează Dio Cassius – căci atunci ea se încinsese cu sabia, dădea cuvântul de ordine soldaţilor şi adesea le ţinea discursuri, în aşa fel, încât în această privinţă se lua la întrecere cu Octavianus“. Comportarea de comandant la Fulviei l-a determinat pe cumnatul său, Lucius, să afirme:“am ştiut că Fulvia nutreşte sentimente monarhice“(Appian).
Sfârşitul
Dar majoritatea veteranilor italici, interesaţi în realizarea şi consolidarea împroprietăririlor, nu au urmat-o pe Fulvia, care împreună cu Lucius, s-a întărit în cetatea Perusia. Asediul Perusiei s-a încheiat în februarie 40 î.e.n., când răzvrătiţii au capitulat. Ura asediatorilor conduşi de Octavianus se constată şi din insultele scrise pe proiectilele lor de plumb aruncate în cetate, prin care Fulvia este batjocorită într-un mod trivial.
Căderea cetăţii a micşorat marile ambiţii ale Fulviei. Octavianus s-a arătat mărinimos numai faţă de ea şi de Lucius, lăsându-i să plece nestingheriţi spre Orient, la Marcus Antonius. Comportarea triumvirului se explică prin dorinţa sa de a nu ajunge la un conflict direct cu colegul său din răsărit. Învingătorul a lăsat-o să plece împreună cu suita sa din Perusia, pentru ca, de la Puteoli, Fulvia şi copiii săi să ajungă la Brundisium, matroana fiind condusă de o gardă de onoare formată din 3 000 de călăreţi. Din port ea porni cu cinci corăbii pentru a-şi întâlni soţul în Asia Mică.
Pe cînd se afla în Fenicia, Antonius a primit o scrisoare de la Fulvia, „plină de jale“, ceea ce l-a determinat să plece spre Italia cu 200 de corăbii. Voia astfel “să se trezească din somnul plăcerilor şi al inactivităţii şi să-şi alunge din cap aburii vinului“(Plutarh). De la fugarii întâlniţi în Grecia, el a aflat că pricina războiului perugin fusese Fulvia, “care din fire, neastâpărată şi îndrăzneaţă, nădăjduia să-l smulgă pe Antonius de la Cleopatra, dacă se va produce o schimbare în Italia”(Plutarh). El îşi mai dădu seama că autorul moral al războiului fusese intrigantul Manius şi că în Italia scăzuse prestigiul de care se bucura printre veterani. (Mai târziu, Antonius îl va pedepsi cu moartea pe Manius pentru faptul de a o fi întărâtat pe Fulvia). Dimpotrivă, Octavianus se arătase mărinimos şi conciliant.
În loc să pornească un război împotriva colegului său, Antonius trimise scrisori plin de de reproşuri celor trei vinovaţi, apoi sosi şi el la Atena pentru a-i întâlni. Revederea dintre cei doi soţi nu a fost de loc plăcută. Ea s-a încheiat repede cu învinuiri reciproce şi certuri violente, din cauza Cleopatrei şi a războiului perugin. Mânioasă, Fulvia s-a retras la Sicyone, unde, “supărată din pricina urii pe care i-o arătase Antonius, s-a îmbolnăvit şi şi-a agravat boala din cauza relei dispoziţii, căci Antonius n-a vizitat-o deloc în timpul bolii, aşa încât el este oauza morţii sale“(Appian).
În timp ce Fulvia îşi dădea obştescul sfârşit pe ţărmurile golfului Corint (la mijlocul anului 40 î.e.n.), în Italia se profila un nou război între Octavianus şi Antonius, pe care, de fapt, nimeni nu-l dorea. “Orice s-ar spune– afirmă Dio Cassius-la vestea morţii ei, armele au fost depuse de ambele părţi, fie că realmente Fulvia fusese cauza principală a războiului dintre ei, fie că aceştia au găsit în moartea ei un pretext de a-şi ascunde teama ce şi-o inspirau reciproc, în ceea ce priveşte egalitatea forţelor şi speranţelor lor“.
Se ajunse astfel la acordu-l de la Brundisium, înlesnit de faptul că, pentru triumviri, Fulvia murise la timpul potrivit.“Această moarte părea că va avea în alte privinţe urmări avantajoase pentru ambele părţi, căci scăpau de o femeie care niciodată nu putea sta liniştită şi care din gelozie faţă de Cleopatra provocase un război atât de greu. Cu toate acestea, Antonius a suportat cu greu întâmplarea, pentru că se socotea şi el vinovat într-o oarecare măsură“(Appian).
Dispariţia „femeii fatale“ l-a determinat pe Cocceius Nerva, în timpul tratativelor de la Brundisium, să găsească ţapul ispăşitor al tuturor relelor în defuncta Fulvia. „Acum când Fulvia nu mai există – spunea el – nu vă mai rămâne vouă (triumvirilor), nimic altceva, decât să vă comunicaţi în mod deschis chestiunile asupra cărora vă bănuiţi unul pe altul“(Appian).
Toţi condamnau amestecul nefericit al Fulviei în viaţa politică a republicii şi, în scurt timp, fu detestată, apoi dată uitării. Doar Shakespeare, în vremurile mai noi, în marea sa tragedie Antonius şi Cleopatra, i-a acordat Fulviei mai multă simpatie decât paginile istoricilor moderni. Doliul lui Antonius pentru o soţie ce ştiuse “să-i bată din picior“ n-a ţinut mai mult de trei luni. Din motive politice, el se căsători cu Octavia, sora lui Octavianus, uitând provizoriu pe Cleopatra, dar definitiv pe Fulvia.
Portretul fizic al Fulviei ne este imperfect cunoscut din monedele vremii. Imediat după căsătoria sa cu Marcus Antonius, autoritara matroană dispunea ca monetăriile din Roma şi din provincii să-i reproducă portretul pe reversul pieselor de argint, de aur şi de bronz. Pe baza acestor modeste efigii monetare, specialiştii au încercat să-i identifice chipul în unele capete de marmură rămase anonime şi păstrate la Roma sau Copenhaga. Pe monede, Fulvia prezintă o faţă plină, frunte joasă şi bombată, nas acvilin, maxilare dezvoltate, o pieptănătură specifică epocii sale:cu cărare şi cosiţă, moţ pe creştet şi cu un coc la ceafă.
Numele Fulviei este cunoscut azi doar prin nesăbuita sa faptă de a fi înţepat limba lui Cicero. Amestecul în viaţa politică şi energia ei tiranică faţă de cei trei soţi şi faţă de alţi comandanţi de seamă ai vremii sale sunt lăsate în umbră. De la moartea ei vor trece două secole şi jumătate, până ce Roma va mai vedea femei aidoma Fulviei:acestea au fost împărătesele siriene.
D. Tudor, Femei vestite din lumea antică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972
sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/08/27/fulvia-femei-vestite-din-lumea-antica/
