⬆

Eligius, un sfânt cu înclinații artistice

Spre sfârșitul secolului al XI-lea, ca urmare a faptului că din ce în ce mai mulți meșteșugari din mediul rural au început să se stabilească în orașe, unde exista o piață de desfacere mai dezvoltată decât cea de la sate, în Europa au apărut breslele. Dintr-o perspectivă contemporană (și, evident, anacronică), acestea pot fi considerate tipuri diverse de organizații ale patronatului și ale sindicatelor dintr-o anumită branșă. Existau bresle ale șelarilor, ale potcovarilor, ale scutarilor, ale săgetarilor, ale arbaletarilor, ale șlefuitorilor de săbii – şi aşa mai departe. Aurarii și argintarii şi l-au ales ca patron pe Sfântul Eligius, care, înainte de a fi episcop de Noyon și de Tournai, a fost şi el un talentat artizan.

Biografia unui sfânt cu înclinații artistice

Acest aurar devenit ecleziast și sanctificat după moarte s-a născut în preajma anului 590 al erei creștine, la Chaptelat, o localitate situată la 10 kilometri nord de orașul Limoges din Aquitania, într-o influentă familie de origine galo-romană.

Dintre minunile Sfântului Eligius: potcovind un cal nărăvaş în manieră proprie; miniatură italiană de secol XVI

3 Episcop MINUNI atribuite Calul Potcovit St Eligius shoeing a horse jpg jpeg

Remarcând aplecarea artistică a tânărului Eligius, tatăl său l-a trimis să-și facă ucenicia la un vestit aurar, Abbo, care era și șeful Monetăriei regale din Limoges. Mai târziu, Eligius (căruia francezii îi spun Eloi, iar germanii, Loy) s-a dus în Neustria, unde a fost luat în serviciul lui de către vistiernicul regal Babo [Neustria: stat care a apărut în anul 511, format din teritoriile din Aquitania până la Marea Mânecii, acoperind cea mai mare parte a nordului Franței de astăzi; s-a aflat sub stăpânirea dinastiei merovingiene din secolul al VI-lea până în secolul al VIII-lea – n.r.]. La recomandarea vistiernicului, regele Clotaire al II-lea, din dinastia merovingiană, i-a încredințat sarcina de a-i face un tron de aur încrustat cu pietre prețioase.

„Acolo unde alții izbuteau să facă un singur lucru din aur, el făcea două, fără să înșele la cântar, fără să strice calitatea aliajului de metal nobil și fără să dea vina pe cuptorul de topit, cum făceau alți meseriași”, stă scris în Vita Sancti Eligii, lucrare apologetică redactată de Sf. Ouen din Rouen. Nu este, deci, de mirare că, odată tronul regal terminat, i s-a încredințat și sarcina de a realiza (tot din metal prețios, evident!) basoreliefuri pentru mormântul lui Saint Germain, arhiepiscopul Parisului. Cum și această lucrare a fost executată cât se poate de bine, regele l-a numit pe Eligius șef al Monetăriei regale din Marsilia. Practic, i-a dat pe mână politica monetară a regatului.

Episcop de Noyon-Tournai

Regele Clotaire al II-lea a murit în anul 629, iar fiul și succesorul său, Dagobert, l-a numit pe Eligius consilier regal, funcție prestigioasă, de care acesta s-a folosit pentru a alina soarta celor săraci, dându-le pomeni, și pentru a răscumpăra sclavi din robie, ne informează același Sf. Ouen în lucrarea apologetică mai sus citată. Tot de aici aflăm că Eligius era plăcut la înfățișare, având un păr ondulat care îi încadra fața „ca de înger”, cu obraji roz, dar și o privire prudentă. La moartea regelui Dagobert, pe tron a urcat fiul minor al acestuia, Clovis al II-lea, puterea fiind astfel exercitată de regina-văduvă Nanthild.

Sf. Eligius, patron al aurarilor, argintarilor, fierarilor, potcovarilor – portretizat în atelierul său, într-un vitraliu al Catedralei Saint-André din Bordeaux

După ce episcopatul de Noyon-Tournai a devenit vacant odată cu moartea episcopului Acarius, la recomandarea reginei-mamă, aurarul devenit consilier de stat a fost promovat episcop cam împotriva voinței sale, primind tonsura pe data de 14 martie 642. În calitate de episcop, a început să poarte sub odăjdiile somptuoase un veşmânt aspru, din păr de capră, pentru a-și mortifica trupul. A înființat mănăstiri și a combătut corupția în Biserică – mai exact, păcatul simoniei, adică obținerea unor scaune episcopale nu prin merit, ci prin dare de mită. I-a convertit la creștinism pe flamanzi, pe frizieni și pe membrii altor triburi germanice de pe coasta Mării Nordului. Printre minunile care i se atribuie este și aceea că, văzând că nu poate potcovi un armăsar nărăvaș din cauză că animalul nu stătea locului, i-a tăiat piciorul și, după ce a bătut în cuie potcoava de copită, i l-a pus la loc. Se zice că rana s-a vindecat instantaneu și nici nu s-a cunoscut că armăsarul a avut piciorul amputat timp de câteva minute. Cel care va deveni Sfântul Eligius a murit în anul 660, pe data de 1 decembrie, când este prăznuit de către Biserica Catolică, și a fost înmormântat la Noyon.