Elena Cuza, dincolo de legendă

Judecând după portretul oficial realizat de Szathmary, când avea 38 ani, Elena Cuza putea fi socotită cu greu o femeie frumoasă. Era foarte mică şi subţire, cu o expresie severă, cu ochi negri şi duşi în fundul capului. Era foarte timidă, lipsită de farmec şi feminitate.

În 1844, ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. Dacă pe atunci ar fi existat cabinete de consultanţă maritală, probabil că ar fi fost sfătuiţi să nu o facă. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simţea bine printre oameni, foarte galant cu femeile. Ea era o introvertită, cu o mulţime de inhibiţii drapate în convenţionalitatea tipică societăţii burgheze victoriene, pe care i le inculcase o mamă dominatoare. Slabele şanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaş soţului ei şi de faptul că a pus datoriile faţă de mamă înaintea celor faţă de soţ. La 30 aprilie 1844 scria:“Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am faţă de soţul meu nu mă vor împiedica să te iubesc”. Atunci când, tremurând, i-a mărturisit mamei ei dragostea pentru Cuza, aceasta a întrebat-o cine era.“Cel care i-a bătut pe evrei la Iaşi”, i-a răspuns ea. “Atunci înseamnă că se teme de Dumnezeu”, a replicat mama şi i-a dat consimţământul.

Cred că şi într-o căsnicie nereuşită există totuşi câţiva ani de fericire şi dragoste adevărată. Se pare că acesta a fost şi cazul tinerei perechi. Ei s-au stabilit în modesta casă a părinţilor lui Cuza, Ion şi Sultana, din Galaţi.

După înăbuşirea revoluţiei de la 1848, Elena Cuza a dovedit o altă trăsătură de caracter. Pusă în faţa unei situaţii periculoase, ” revoluţionarii fugeau din Iaşi spre Galaţi, urmăriţi de oamenii domnitorului Mihail Sturdza “, ce ameninţa siguranţa soţului ei, această tânără femeie timidă şi lipsită de încredere în sine, a dovedit o energie extraordinară, iniţiativă şi hotărâre. A pornit singură de la Soleşti spre Galaţi, unde a mers să îl vadă pe consulul britanic Cuninghan. Împreună au pus la punct evadarea lui Cuza la Brăila. De acolo, au fugit la Cernăuţi şi mai departe la Viena şi Paris. S-au reîntors în Moldova peste un an, când venise domn Grigore Ghica.

Neînţelegeri şi infidelităţi

La scurtă vreme după ce Cuza a fost numit pârcălab la Galaţi (1852) au apărut primele neînţelegeri în căsnicia lor. Farmecul şi veselia naturală ale lui Cuza atrăgeau femeile din societatea gălăţeană şi cea ieşeană, faţă de care el nu rămânea indiferent. Numeroasele sale infidelităţi au devenit subiect de bârfe, ajunse şi la urechile mamei Elenei.  În acea societate dominată de bărbaţi, infidelitatea, în special cea a soţului, era acceptată ca un lucru comun, ba chiar, în anumite cercuri boiereşti, era socotită drept ceva absolut necesar. De regulă, ea nu ducea la divorţ şi nici nu marca o carieră politică, cu condiţia să fie făcută cu un dram de tact şi cu discreţie pentru a proteja victima. În cazul Elenei, asemenea precauţii nu au fost luate şi ea a suferit o umilinţă personală, considerând viaţa socială, în prezenţa soţului, de nesuportat. În faza de început rana a provocat mai curând melancolie decât note amare. Sănătatea i-a fost afectată şi Cuza i-a sugerat să plece la Paris  – “a fost primul dintr-un şir de asemenea exiluri ”-, în primul rând pentru că îşi dorea să fie liber. La insistenţele Catincăi Rosetti, pe care Cuza avea să o deteste, Elena a revenit în ţară în 1853. Dar a continuat să petreacă mai multă vreme la Soleşti decât cu soţul ei la Galaţi.

Dubla alegere a lui Cuza în ianuarie 1859 a venit ca o surpriză pentru ambii soţi. Deşi şi-a controlat bine emoţiile faţă de cei din jur, angoasa Elenei a sporit. Era foarte tânără şi lipsită de experienţă, complet nepregătită pentru noua situaţie. Iată ce îi scria mamei ei:“Mâine voi merge la o recepţie şi mărturisesc starea de confuzie. Am trăit întotdeauna departe de societate şi nu cunosc nici eticheta, nici obligaţiile pe care trebuie să mi le asum. Sper în generozitatea compatrioţilor mei, care-mi vor ierta naivitatea şi simplitatea”.

Amanta – Maria Obrenovici

Elena Cuza avea de înfruntat o nouă ameninţare, în persoana Mariei Obrenovici, fiica lui Costin Catargi, văduva lui Efrem Obrenovici şi mama lui Milan, viitorul rege al Serbiei. Mai tânără cu 10 ani decât soţia principelui Cuza, atractivă, cochetă, inteligentă, calculată şi ambiţioasă, dispunând de experienţa puterii politice, a reuşit să-l seducă pe Alexandru Ioan Cuza. Elena a pierdut confruntarea din start. A preferat să-şi găsească liniştea interioară într un nou exil la Paris. A ratat astfel prezenţa alături de soţul ei la câteva evenimente majore:învestirea formală de către sultan, la Istanbul, inaugurarea oficială a domniei la Bucureşti. A aflat detaliile din ziarele frantuzeşti şi din scrisorile pline de reproşuri ale mamei sale.

Cuza nu i-a răspuns la numeroasele misive pe care i le-a adresat şi nici nu i-a asigurat sumele de bani necesare pentru a putea duce un trai decent la Paris. Omul Cuza este mult diminuat printr-un asemenea comportament, mai mult chiar decât prin infidelităţile sale. La insistenţele mamei sale, care îi cerea să revină şi să reclame locul ce i se cuvenea, Elena răspundea:“prinţul nu doreşte să mă întorc şi trebuie să mă supun voinţei lui”.

Ce anume a determinat-o pe Elena Cuza să accepte îndemnurile lui Vasile Alecsandri şi să revină, incognito, în primăvara lui 1862, după trei ani de absenţă? Pot fi mai multe explicaţii. Or fi înduplecat-o argumentele mamei şi prietenilor care îi explicau că lipsa ei provoca un scandal şi îl lipsea pe Cuza de sprijin, mai ales în rândul aristocraţiei moldoveneşti. Totodată, făcea astfel jocul inamicilor soţului ei, expunându-l influenţei camarilei condusă de directorul Poştei, Liebrecht. Poate că şi-a închipuit că era misiunea ei să îl facă un om mai bun. În final, explicaţia care le depăşeşte pe toate celelalte este că Elena îl iubea încă pe Cuza, în ciuda infidelităţilor lui, nu cu dragostea pasională, carnală, pe care i-o dovedea Maria, ci într-un sens spiritual mai adânc, aproape matern:trebuia să-i poarte de grijă. Bineînţeles, condiţia era ca ea să îşi recapete locul la Palat şi să obţină plecarea Mariei.

Personalitatea Elenei Cuza

La această atitudine mai combativă a contribuit şi schimbarea survenită în personalitatea Elenei. La Paris a acordat o mai mare atenţie aspectului ei exterior, s-a îmbrăcat cu mai multă grijă şi a căpătat gusturi sofisticate, a citit intens şi era mult mai bine informată asupra problemelor politice şi sociale ale timpului. Devenind o femeie mai puternică, a început să iasă din umbra mamei, dezvoltându-şi o personalitate mai bine conturată.

Cuza a fost încântat şi impresionat de această Elenă “renăscută”, fiind încurajat şi de sfetnicii săi apropiaţi, între care Alecsandri şi Costache Negri, să îi acorde soţiei sale încă o şansă. Simbolul acestei împăcări a fost Palatul de la Ruginoasa. Ruginoasa era locul de refugiu, unde Elena putea fura câteva momente de fericire, în intimitate cu soţul ei. Şi, lucrul cel mai important, era enclava unde rivala ei, Maria, n-a avut voie să pătrundă vreodată.

Elena s-a străduit din răsputeri să se ridice la nivelul aşteptărilor şi al îndatoririlor sociale ce îi reveneau ca primă doamnă a ţării. Lua parte la ceremoniile de la Palat, prezida dineuri, organiza baluri şi spectacole de teatru, alături de soţul ei, primea personaje importante în audienţe particulare, ba chiar le-a numit pe Zulnia Sturdza şi alte 12 reprezentante ale înaltei societăţi ca doamne de onoare.

Totuşi, ea a rămas o conservatoare, care socotea că încă nu sosise momentul ca femeile să ia parte activă la viaţa politică. Atenţia ei s-a îndreptat mai ales asupra orfanilor. A creat azilul care îi poartă numele, instalat la Cotroceni, în 1862. S-a preocupat şi de educaţia femeilor, de problemele celor în vârstă, de îmbunătăţirea condiţiilor din spitalele pentru nebuni şi din închisori, a întemeiat muzee şi a ctitorit monumente publice. A colaborat cu generalul Ion Emanuel Florescu, creatorul noii armate româneşti – un prieten de o viata – pentru a crea spitale militare mai eficiente. Odată, Cuza i-a spus radicalului C.A. Rosetti:“am aici la Palat o doamnă care este şi mai roşie ca tine”. Mai târziu, după moartea soţului ei, Elena Cuza s-a oferit să poarte de grijă la cinci orfani de la spitalul Caritatea din Piatra Neamţ. Datorită muncii desfăşurate pe acest tărâm, românii au dezvoltat un sentiment foarte sincer faţă de această prinţesă modestă, ajungând cu timpul să o venereze ca pe o sfântă.

Sacrificii

Şi-a cucerit un loc în inima naţiei, dar nu a reuşit să câştige şi inima soţului ei sau să îşi salveze căsnicia. La scurtă vreme după reîntoarcerea ei, Cuza a informat-o, în maniera lui dură, că Maria îi născuse un fiu nelegitim, Alexandru. În 1865 i-a urmat un altul, Dimitrie. I-a cerut să accepte pe Alexandru în casă şi să semneze hârtiile de adopţiune. Ce umilire mai mare putea îndura o femeie? Atunci, pentru prima oară, şi ea şi mama ei s-au gândit să ceară divorţul. Avea nevoie de timp de gândire şi a plecat din nou la Paris.

Marea tragedie a Elenei era faptul că nu reuşea să dea naştere unui copil, deşi avea un dezvoltat simţ matern. Atunci când sora ei mai tânără, Zoe, căsătorită cu prietenul lui Alexandru Ioan Cuza, Iordache Lambrino, a murit la naşterea celui de al treilea copil, Elena a preluat creşterea nepoţilor săi. Decizia ei de a accepta să adopte pe cei doi fii naturali ai lui Cuza a venit tot din acest sentiment matern neîmplinit. I-a iubit şi i-a crescut de parcă ar fi fost ai ei. La fel ca în tot ceea ce a făcut, s-a dedicat lor în totalitate, renunţând la viaţa de Curte şi la obligaţiile sociale. Oficial, s-a spus că fuseseră adoptaţi doi copii fără părinţi, dar tot Bucureştiul ştia adevărul.

Până la urmă, tocmai acest gest a salvat căsătoria. Căci Cuza îi iubea foarte mult pe băieţi şi dragostea aceasta reciprocă a oferit cel mai solid liant. În plus, el ştia că soţia lui era o mamă mult mai bună decât Maria.

Exilul

Se spune că organizatorii loviturii de stat din 1866 au plănuit astfel lucrurile încât să îl surprindă pe Cuza în pat cu Maria Obrenovici. Conspiratorii au avut grijă să izoleze apartamentul Elenei Cuza şi camerele copiilor, dând ordine stricte să nu li se întâmple ceva. Elena a încercat să ajungă la soţul ei, dar i s-a răspuns că nu se mai află în Palat. L-a căutat atunci pe consulul francez Tillos, cu ajutorul căruia a reuşit să îl întâlnească pe Cuza la Cotroceni. Apoi, acesta a părăsit ţara doar cu amanta, fără să o mai aştepte pe soţie. Elena a aflat abia la Cluj, la 26 februarie, că ei ajunseseră deja la Viena.

Întreaga familie i-a cerut, din nou, să divorţeze. Dar chemarea datoriei a fost mai puternică. Soţul ei era acum un exilat, un om bolnav, avea nevoie de dragostea copiilor, era deci datoria ei să-i stea în preajmă. Au călătorit împreună la Ems, Paris, Aix les Bains, Reichenhall, şi-au cumpărat o casă frumoasă la Dabling, lângă Viena, o alta vilă lângă Florenţa, pentru a se stabili în final la Heidelberg. Dar nu a putut scapa de umbra Mariei, care continua să se întâlnească cu fostul domn prin diferite hoteluri.

Anii de exil pot fi considerati cei mai fericiţi din viaţa ei. A reuşit, în sfârşit, să-i câştige respectul lui Cuza, chiar dacă nu şi dragostea, şi printr-o tenacitate ieşită din comun, să iasă învingătoare în ultima rundă. Elena l-a îngrijit cât a fost bolnav, în ultima perioadă a vieţii lui, şi ea i-a stat la căpătâi când a murit, la Heidelberg, în 1873, în timp ce Maria Obrenovici lua parte la un bal, la Viena, ca doamnă de onoare a împărătesei Augusta, soţia Kaiserului Wilhelm I.

Dragoste şi după moarte

Elena i-a purtat lui Cuza aceeaşi dragoste şi după moarte. Şi-a dedicat toată energia educării celor doi băieţi, Alexandru şi Dimitrie, o sarcină nu tocmai uşoară. Alexandru era un tip flegmatic, lipsit de voinţă, intenţiona să facă o carieră politică. Şi-ar fi dorit să îl moştenească pe Cuza, dar o afecţiune congenitală cardiacă l-a obligat să ducă o viaţă liniştită. Dimitrie, mezinul, moştenise doar viciile tatălui. Ştia că nu avea mult de trăit din cauza unei afecţiuni pulmonare, asa încât înţelegea să îşi trăiască viaţa din plin, la Paris. Şi-a zburat creierii la Ruginoasa, în toamna anului 1888. Urma exemplul mamei sale, Maria Obrenovici, care, atunci când a aflat că este bolnavă de cancer, s-a sinucis la Dresda, la 16 iulie 1876. Avea 41 ani. A fost înmormântată mai întâi la biserica Sf. Spiridon, din Iaşi. În 1908, a fost deshumată şi mutată în cavoul familiei din cimitirul “Eternitatea”. Cu acel prilej, sicriul a fost deschis. Spre surprinderea tuturor corpul ei era intact şi arăta de parca atunci adormise.

Alexandru, în ciuda sfaturilor Elenei şi ale doctorilor, s-a căsătorit cu Maria Moruzi. A murit în timpul unei călătorii în Spania, aproape de Madrid, în 1889. Prin testament, Ruginoasa revenea soţiei alături de care trăise numai şase luni şi nu mamei adoptive. În 1893, Maria Moruzi-Cuza s-a recăsătorit pentru un scurt interval de timp (o zi) cu Ionel Brătianu, fiul celui care îl detronase pe Cuza. Din această căsătorie s-a născut cel ce avea să fie marele istoric Gh. Brătianu. Până la urmă, Brătienii au donat Ruginoasa spitalului Caritatea din Iaşi, potrivit cu dorinţa Elenei.

Născută la 17 iunie 1825, Elena Doamna, femeia plăpândă şi sfioasă, a supravieţuit tuturor celor care i-au marcat viaţa în vreun fel. Poate că lovitura cea mai grea fusese moartea mamei sale, Catinca, în 1869. S-a bucurat, în timpul vieţii, de simpatia împăratului Napoleon III şi a împărătesei Eugenia, a prietenilor apropiaţi ai soţului ei, a lui Carol I, Ferdinand şi a Mariei. La aniversarea unei jumătăţi de veac de la Unirea Principatelor, în 1909, i s-au adresat omagii din toate colţurile ţării, cărora le-a mulţumit “în numele lui Alexandru Ioan Cuza”. A murit în acelaşi an, la 2 aprilie 1909. A fost înmormântată, după dorinţa ei, la Soleşti, proprietatea părinţilor săi.

sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/12/16/elena-cuza-dincolo-de-legenda/