Cine a fost Anacharsis, prințul scit care a devenit filosof la Atena?
Un prinț venit din stepele de la nordul Mării Negre a ajuns, în urmă cu aproape 2.600 de ani, unul dintre cei mai admirați înțelepți ai Greciei antice. Avea un talent rar: spunea lucrurilor pe nume, iar replicile sale tăioase au dat naștere expresiei „a vorbi ca un scit”. La granița dintre istorie, legendă și filosofie, istoria lui Anacharsis este și povestea întâlnirii dintre două lumi.
Anacharsis s-a născut la începutul secolului al VI-lea î.Hr., într-o lume a sciților, popoare nomade care cutreierau călare întinsele stepe dintre Dunăre și Marea Caspică. Locul și data exactă a nașterii sale nu sunt cunoscute, iar o parte dintre detaliile biografiei sale s-au pierdut în legendă. Știm însă că provenea din familia regală scită. Tatăl său, Gnourus, era rege și avea o soție grecoaică, astfel încât Anacharsis a crescut între două culturi: cea scită și cea elenică, relatează La Brujula Verde.
Spre deosebire de fratele său vitreg, Saulius, care avea să moștenească tronul, Anacharsis a ales calea cunoașterii. A plecat în Grecia, probabil în jurul anului 547 î.Hr., și s-a stabilit pentru o vreme la Atena. Era un străin într-o societate care îi considera pe sciți barbari, dar tocmai această poziție din afara lumii grecești avea să-i ofere o perspectivă neobișnuit de critică asupra ei.
Sursele antice nu sunt unanime în privința biografiei sale, iar unii cercetători au pus chiar sub semnul întrebării existența sa istorică. Totuși, Anacharsis este menționat de autori importanți precum Herodot și Ephorus, iar figura sa a fost preluată și reinterpretată de scriitori din epoci ulterioare. Pentru unii, el era imaginea „sălbaticului nobil”: omul venit din afara civilizației care, prin inteligență și merit, reușea să devină mai înțelept decât cei care se considerau civilizați.
Această imagine l-a făcut un candidat recurent pentru lista celor Șapte Înțelepți ai Greciei Antice. Deși lista tradițională îi includea pe Solon, Thales, Chilon, Bias, Pittacos, Cleobulus și Periandru, componența ei varia de la un autor la altul, iar Anacharsis era una dintre alternativele frecvent menționate.
Faimos pentru limba sa ascuțită
Dar ceea ce l-a făcut cu adevărat celebru a fost limba sa ascuțită. Anacharsis nu ezita să scoată în evidență contradicțiile societății grecești.
Îi critica pe cei care condamnau minciuna, dar mințeau în taverne, ironiza consumul excesiv de vin și observa că grecii ajungeau să bea din ce în ce mai mult pe măsură ce masa înainta. Despre alcool spunea că primul pahar este pentru sănătate, al doilea pentru plăcere, al treilea pentru rușine, iar al patrulea pentru nebunie.
Nici sportul nu scăpa de ironia sa. Anacharsis era nedumerit că grecii adoptau legi împotriva violenței, dar îi recompensau pe atleții care se loveau cu brutalitate în arenă. Iar Agora, centrul vieții publice ateniene, îi apărea ca un loc în care oamenii se înșelau unii pe alții pentru a se îmbogăți.
Una dintre cele mai cunoscute replici ale sale a venit după ce un atenian i-a reproșat originea barbară, deși Atena îi acordase cetățenia. Răspunsul lui a fost devastator: dacă patria lui este o rușine pentru el, atunci interlocutorul este o rușine pentru propria patrie.
Și marea îi era străină. Privind o corabie, Anacharsis s-ar fi mirat că o bucată de lemn atât de subțire îi desparte pe marinari de moarte. Întrebat dacă pe vas erau mai mulți oameni vii sau morți, a răspuns că mai întâi trebuie stabilit în ce categorie îi includem pe cei care navighează. De aici și una dintre cele mai cunoscute maxime atribuite lui: cele mai sigure corăbii sunt cele trase la mal.
Anacharsis nu a fost însă doar un colecționar de replici memorabile. I se atribuie un poem de aproximativ opt sute de versuri despre diferențele dintre obiceiurile scite și cele grecești, în care erau comparate modul de viață, războiul și cumpătarea celor două popoare. Tradiția i-a atribuit și invenții precum roata olarului, foalele și o ancoră îmbunătățită, însă aceste atribuiri nu pot fi verificate din surse istorice.
Potrivit lui Plutarh, Anacharsis și Solon, unul dintre Cei Șapte Înțelepți ai Greciei Antice, ar fi discutat despre puterea legilor de a elimina crima și nedreptatea. Anacharsis a rămas sceptic, comparând legile cu o pânză de păianjen: suficient de puternică pentru a prinde insectele mici, dar neputincioasă în fața celor mari. Replica avea să-l apropie, peste generații, de filosofia cinică, care aprecia tocmai această atitudine sceptică și critica convențiilor sociale.
După anii petrecuți în Grecia, Anacharsis s-a întors în Sciția. Tradiția spune că dobândise atât de mult prestigiu încât fusese chiar primul străin inițiat în Misterele Eleusine. Întoarcerea sa avea însă să fie fatală.
Sursele antice oferă explicații diferite pentru moartea sa. Potrivit lui Diogene Laertios, Anacharsis ar fi vrut să aducă în patria sa anumite legi și obiceiuri grecești. Herodot oferă o versiune mai dramatică: filosoful ar fi fost acuzat că participase la un ritual religios nocturn asociat cu Cybele sau cu practici ale preoților șamani sciți.
Fratele său, Saulius, deja rege, l-ar fi ucis cu o săgeată în timpul unei vânători. Nu este exclus ca, dincolo de acuzațiile religioase, regele să se fi temut și de posibilele intenții reformatoare ale fratelui său.
Moartea sa a încheiat o existență în care realitatea și legenda s-au amestecat permanent. Anacharsis a rămas însă, timp de secole, imaginea străinului capabil să vadă ceea ce localnicii nu mai observau: contradicțiile propriei societăți.
Prin sinceritatea sa brutală, cumpătarea pe care o propovăduia și neîncrederea în convențiile sociale, scitul devenit filosof grec a ajuns un precursor simbolic al cinicilor și una dintre cele mai fascinante figuri de la granița dintre istorie și mit.
Foto sus: Acropola din Atena, imaginată de Leo von Klenze într-o pictură din 1846 (© Neue Pinakothek / Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
