Conu’ Alecu Paleologu, «ambasadorul golanilor»: «Un boier adevărat trebuie să aibă atributul umilinței»

În afară de a rememora viețile strămoșilor săi, Alexandru Paleologu a stăruit și a reflectat intens asupra existenței sale. O, și câte n-a trăit așa-numitul, cândva, „ultimul boier al țării“, deși nu i-a plăcut niciodată acest apelativ! În 86 de ani de viață, scriitorul a fost în preajma oamenilor de vârf ai țării.

A avut șansa să-i cunoască pe trei regi ai țării – Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai. A avut acces la cărțile pe care și le-a dorit, a frecventat saloane mondene, dar și marile muzee pariziene. Când părea să se hotărască pe meseria de regizor, a devenit una dintre speranțele diplomației românești.

S-a inițiat în masonerie și tot el nu s-a sfiit să practice nudismul alături de alți nonconformiști ostili regimului comunist. S-a căsătorit de trei ori și a devenit tată la 54 de ani. A petrecut cinci ani în închisorile comuniste, fiind arestat în procesul Noica-Pillat, după ce tot atâta timp a trăit sub o identitate falsă.

A semnat pactul cu diavolul și a fost printre primii care, după ’90, și-au cerut iertare public pentru colaborarea cu Securitatea. A căzut în picioare: la 71 de ani, a devenit ambasadorul României la Paris, devenind, la scurt timp, ambasadorul „golanilor“, apoi a fost ales, în trei legislaturi, senator în Parlament pe listele PNL.

și totuși, trăgând linie, Alexandru Paleologu privea retrospectiv și spunea, cu autoironie, în cartea „Breviar pentru păstrarea clipelor. Alexandru Paleologu în dialog cu Filip-Lucian Iorga“: „Dacă stau să mă examinez cu atenție, eu n-am avut mai niciodată treabă. Nu am făcut, slavă Domnului, nimic în viață, nu am ajuns nimic și sunt foarte mândru de asta“.

Impertinența față de un rege

Alexandru Paleologu s-a născut în 1919, într-o casă pe strada lui Mircea Eliade, Melodiei, lângă Piața Rosetti. Copilăria și-a petrecut-o însă în acea casă boierească cu clanțe splendide, la câteva străzi distanță, pe cea care acum îi poartă numele. Obișnuia să se joace mai mult singur, într-un univers creat de el. Odată, văzând că stătea de unul singur, tatăl său l-a întrebat: „Ce faci, domnule, de ce nu te joci?“, iar el i-a răspuns că: „Mă joc de-a statuia“. „Ca să te joci bine, n-ai nevoie decât de mintea ta“, spunea scriitorul.

A crescut în grija unei guvernante austriece, foarte habotnică și devotată, care-l ducea duminica la biserică. Mergeau fie la Bărăția, fie la Capela Pitar Moș, acolo unde se întâmpla să vină și regele Ferdinand, care era catolic. Paleologu își amintește, în cartea „Alexandru Paleologu - Sfidarea memoriei. Convorbiri cu Stelian Tănase“, că avea vreo 5 ani când l-a văzut pe rege pășind în biserică și s-a așezat două rânduri în fața sa.

Venise, fără pază, cu un Fiat care avea coroana regală în loc de număr, salutând mulțimea îngenuncheată. Ce impresie i-a lăsat regele unui puști de 5 ani e mai puțin important pentru că lucrurile s-au petrecut pe dos. O mică impertinență din partea copilului i-a atras atenția regelui.

Iată cum: „Cum se știe, regele avea urechile decolate, nu știu dacă congenital sau ca efect al unei febre tifoide (...) Suferea grozav de diformitatea urechilor lui. Atunci, la un moment dat, s-a putut auzi, în silențiul capelei, vocea mea de copil strigând: «Was fur Ohren der Konig hat!» («Ce urechi are regele!»)“, îi povestea lui Tănase Paleologu, care-și amintea că regele s-a întors spre el și i-a zâmbit.

Mason, catolic și diplomat

Alexandru Paleologu n-a fost foarte decis asupra carierei și, o vreme, a mers pe mai multe căi. A trăit în mijlocul cărților moștenite de la strămoșii săi, despre care vorbește în multe pagini, arătându-se un mare iubitor al literaturii. A fost puternic influențat intelectual de Caragiale – pe care-l considera cel mai mare geniu român – Montaigne și Goethe.

Mai întâi, după terminarea liceului „Spiru Haret“ din București, drumul era bătătorit spre Facultatea de Drept, așa cum făcuseră și înaintașii săi. Deși absolvă facultatea în 1943, teatrul îi tot făcea cu ochiul. Devine studentul lui Alice Voinescu la Conservator, apoi trece la Facultatea de Teatru, care se înființase în 1948.

Face trei ani într-unul și se decide, în sfârșit, pentru cariera de regizor. Un an mai târziu, noul regim instalat la putere, care îl obliga să promoveze realismul socialist, îl determină să facă un pas înapoi. Cortina pică fără să audă vreodată aplauze. Avea în plan că, dacă ar fi avut ocazia să facă un film, ar fi fost despre piciorul gol al femeii și despre mersul ei. N-a fost să fie.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, în 1946, Alexandru Paleologu avea 27 de ani și-a luat soarta în mâini de mai multe ori: sub îndrumarea lui Vladimir Ghika, trece de la ortodoxism la catolicism și decide să se inițieze în masonerie. E sedus de ideea masonică „un templu ideal al umanității, azil de pace și fericire, nu numai pentru noi, ci pentru toți oamenii“, dar și cucerit de faptul că marile elite ale culturii occidentale – Goethe și Mozart – au fost mari masoni.

și mai era ceva. Își căuta un stil care să-l ajute să treacă peste încercările din societate care deveneau tot mai presante. După doi ani, comuniștii interzic masoneria. Tot în aceeași perioadă, Paleologu e atașat de legație la Ministerul Afacerilor Externe al României. E angajat printr-un examen de admitere. În ’48, însă, e dat afară din diplomație de Ana Pauker.

Viața de-a v-ați ascunselea

Urmează un periplu de cinci ani, în care Paleologu e urmărit de Securitate. Va trăi ascuns, sub un nume fals, ca Ion Crăifăleanu. „La finele anului ’50, am făcut rost de un buletin de identitate fals, i-am pus poză cu mustață și un timbru sec falsificat de un văr de-al meu“, povestește Paleologu în cartea „Sfidarea memoriei“.

După mai multe zăboviri la Zărnești și apoi într-un spital de urologie la Ploiești, ajunge la Câmpulung, unde îi cunoaște pe Constantin Noica și pe Nicolae Steinhardt. Vreme de cinci ani îi studiază intens pe Platon, Hegel, Heidegger, reînvață limba germană și se apropie de cel care-i va deveni cel mai bun prieten – Nicu Steinhardt.

Nu reușește să scape de autorități, așa că în 1959 e arestat și condamnat la 14 ani de muncă silnică. Vestitul lot Noica-Pillat. E grațiat în ’64.

Ar fi multe lucruri de nuanțat aici – despre bravura de a suporta bătăile de la anchete, dar și despre momentele de luciditate când se putea râde după gratii. Un alt aspect rămâne „istoric“: Paleologu e racolat de Securitate, în 1963, când se afla la închisoarea de la Botoșani. Totodată, e unul dintre puținii intelectuali care și-a asumat, din proprie inițiativă, colaborarea cu Securitatea după 1989. Deși își mărturisește public în cartea „Sfidarea memoriei“ această colaborare, în 2000, e din nou pus la stâlpul infamiei pentru gestul său - Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) publică verdictul: Alexandru Paleologu a fost colaborator al Securității.

„Moralmente umilit“

„Cu mine s-a întâmplat că am reușit tot timpul să mă strecor în mod inteligent și abil, să nu fac niciun rău, ba chiar să fac servicii unora avertizându-i. Când am văzut că și Soljenițîn a cedat – asta nu mi-a dat o scuză, un alibi, un mod de jubilație, căci nu așa se rezolvă problema, dar mi-am dat seama că m-am comportat prost, dar omenește, în sensul că sunt și eu ins failibil, să nu mă semețesc.

E o chestie blamabilă, oricum, moralmente am fost umilit. Dar, vorba lui Soljenițîn, am făcut cum m-a luminat Dumnezeu“, povestea Paleologu în cartea „Sfidarea memoriei“. Poate unele amiciții s-au șubrezit în timp, dar prietenia lui cu Nicolae Steinhardt, care-i dăduse acestuia manuscrisul „Jurnalul fericirii“, a rămas neclintită.

Într-un interviu acordat lui Tudorel Urian, publicat în revista „Cuvântul“, acesta povestește discuția purtată cu Steinhardt despre care a fost nevoit să scrie note informative: „Amicul meu Nicu Steindhardt (...) mi-a dat mie cartea lui, «Jurnalul fericirii», sa o păstrez și nu s-a ferit niciodată de mine. Când i-am mărturisit prima oară – pentru că lui i-am mărturisit, înainte de apariția mărturiei mele publice din volumul «Sfidarea memoriei», mi-a replicat: «Eu eram demult sigur de lucrul acesta, mă așteptam, dar nu m-am ferit de tine nicio clipa, pentru că știam ca ești băiat deștept și că nu ești în stare să faci vreo porcărie»“.

 „Un boier adevărat trebuie să aibă atributul umilinței“

Imediat după ’90, Paleologu a fost numit Ambasador al României în Franța, care era și un vis de-al lui din copilărie. După câteva luni, în iunie, e demis pentru că era de partea „golanilor“ din Piața Universității în timpul Mineriadei. S-a proclamat în funcția de „ambasador al golanilor“. Până la sfârșitul vieții, Paleologu a urmat o carieră politică, fiind ales senator în trei mandate din partea Partidului Național Liberal.

A vorbit ori de câte ori a avut ocazia despre originile sale și despre boierime în contextul unei lumi tot mai schimbătoare.

„Boierimea noastră nu se pierde, dar își pierde niște reflexe. Important e să ai memoria faptelor strămoșilor și să încerci sa-ți găsești locul în societatea actuală. Fără aere moftologice. Un boier adevărat trebuie să aibă atributul umilinței, să nu creadă că e vreun luceafăr, sa știe că este omul lui Dumnezeu și, în același timp, sa știe să comande“, spunea conu’ Alecu în cartea-interviu a lui Filip-Lucian Iorga.

 Moare, la 86 de ani, în 2005, în casa de pe Armenească. Înainte cu câțiva ani, spunea că nu a crezut niciodată că va trăi atât: „Din familia mea, sunt cel mai longeviv. După moartea celei de-a doua soții, credeam că viața mea era încheiată și mi-am înscris, pe placa de la cimitir, numele împreună cu anul nașterii, 1919, și cu un 19 care urma să fie completat. Uite că nu mai e bună placa“.

Citește mai multe amănunte despre istoria familiei Paleologu pe adevarul.ro

Foto sus: Alexandru Paleologu la Ambasada României la Paris, în 1990