„Adevăratul fiu al libertăţii”. Tadeusz Kościuszko (1746-1817)
Musafirii invitaţi la recepția organizată la Paris, în aprilie 1814, de către ţarul Alexandru I, au fost martorii unei scene neobişnuite. Întâmpinând la intrare un bărbat în vârstă şi modest îmbrăcat, ţarul Rusiei şi fratele său, prinţul Constantin, l-au condus printre cei adunaţi strigând: „Loc, faceţi loc pentru marele om!”. Omagiul adus de către țar lui Kościuszko, oaspetele de onoare din seara respectivă, i-a mirat pe unii – nu mulți – dintre cei prezenți în sală. Aprecierea, manifestată public, faţă de eroul Poloniei şi Americii, de către cineva care cocheta cu ideile liberale, li s-a părut ceva absolut normal.
Tadeusz, al patrulea copil al lui Ludwik şi al Teklăi Kościuszko, a venit pe lume în februarie 1746, în Mereczowszczyzna, o mică localitate, aflată azi în sudul Bielorusiei. Părinţii lui se trăgeau din şleahtă (nobilime), ceea ce i-a asigurat drepturi civile şi politice depline, în Republica Celor Două Naţiuni (numită de străini Regatul Polonez sau simplu, Polonia), acestea fiindu-le garantate doar polonezilor și lituanienilor polonizaţi, care făceau parte din nobilime.
Caracterul statului, bazat pe uniunea dintre Regatul Polonez şi Marele Ducat al Lituaniei, s-a cristalizat în secolul al XVI-lea. Trăsătura sa principală era preponderența decisivă a parlamentului nobililor (seimul) asupra puterii executive, aflate în mâinile regelui. Privită de către şleahtă cu neîncredere şi considerată un instrument menit să-i limiteze libertăţile, administraţia statului era slab dezvoltată. Pe plan local, multe din funcţiile administraţiei erau îndeplinite de adunările locale ale nobilimii. Extrem de numeroasă, în comparaţie cu alte state europene, şleahta reprezenta 8 până la 10% din populaţia ţării și se bucura de o serie de privilegii economice, juridice şi politice, inclusiv de dreptul de alegere a regelui. Acest sistem a funcţionat până spre sfârşitul secolului al XVII-lea. Cu câteva decenii înainte de naşterea eroului acestei evocări, simptomele crizei erau vizibile și pentru cel mai simplu observator al vieţii publice. Istoricii care se ocupă cu studiul regimului politic polonez atrag atenţia asupra mai multor factori care au făcut ca Republica, cândva una dintre puterile europene în această parte a continentului, să fie, la începutul secolului al XVIII-lea, un stat întins încă dar slab.
Un stat slab şi controlat de Rusia
Unul dintre factori este reprezentat de războaiele cu Moscova, Suedia şi Turcia desfăşurate fără încetare, pe tot parcursul secolului al XVII-lea. Distrugerile care le-au urmat au dus la ruinarea multor nobili, aparținând așa-numitei nobilimi mijlocii (aveau în proprietate unul până la câteva sate), care reprezentau contraponderea politică pentru magnați (magnat – nobil din stratul superior al nobilimii poloneze – n.tr.; din latină magnus – mare), posesori ai unor întinse proprietăţi funciare. Indiferent de mărimea averii, toţi membrii şleahtei erau, formal, egali între ei. Totuşi, în secolul al XVIII-lea, magnaţii erau cei care influenţau din ce în ce mai mult viaţa politică, deoarece nobilii cu averi mici sau fără avere deveniseră dependenți din punct de vedere financiar de aceștia (deveniseră clienții lor – n.tr.). Disputele dintre diversele facţiuni ale magnaţilor paralizau statul şi uşurau amestecul Austriei, Prusiei şi Rusiei – vecinii, din ce în ce mai puternici, ai Regatului Polonez – în treburile interne ale acestuia. În 1764, în timpul alegerii regelui, ţarina Ecaterina a sprijinit una dintre facţiunile magnaţilor şi l-a pus pe tron pe Stanisław August Poniatowski (ultimul rege al Poloniei, 1764-1795 – n.tr.), candidatul său. Noul rege era un om educat şi iubitor de artă, iar ca politician era conştient de necesitatea reformelor pentru întărirea statului. Deşi fusese legat de Ecaterina printr-o relaţie amoroasă, aceasta n-a influenţat în nici un fel politica Rusiei faţă de Polonia. Ca urmare, în următoarele decenii, cu sau fără scrupule, dar întotdeauna cu efect, Rusia s-a amestecat în treburile interne ale Republicii. Sprijinea acele proiecte regale care nu urmăreau limitarea puterilor Seimului, mărirea veniturilor tezaurului sau întărirea armatei. Devenită un stat slab şi controlat de Rusia, Polonia urma să îndeplinească rolul de stat-tampon, între Imperiul Ţarist, pe de o parte, și Rusia şi Austria, de cealaltă parte.
Liberum veto
Punerea în practică a strategiei mai sus amintite uşura rivalitatea dintre facţiunile magnaţilor şi disputele din jurul planurilor reformatoare, sprijinite de o parte a şleahtei şi de orăşenii bogaţi. Cea mai mare parte a nobilimii se împotrivea însă, temându-se că democraţia nobiliară va fi înlocuită cu monarhia absolută. Planurile de întărire a statului trezeau neîncrederea sau chiar duşmănia celor care considerau perfect regimul politic bazat pe principii neschimbate de secole, între care cel mai important era liberum veto (din latină, în traducere liberă: „nu permit”), acesta permițând întreruperea lucrărilor Seimului în orice moment, ca urmare a împotrivirii chiar și a unui singur deputat. În copilăria şi la începutul adolescenţei lui Tadeusz Kościuszko, viaţa politică era dominată de două tendinţe; pe de o parte amestecul marilor puteri vecine – din ce în ce mai mare – în treburile interne ale Poloniei, în special al Rusiei, iar de partea cealaltă, câştigând din ce în ce mai mult teren, ideea necesităţii reformelor instituționale, care vor transforma Polonia într-un stat capabil să-şi apere independenţa. Ambele aveau să joace un rol important în evoluţia ulterioară a statului.
Educaţia în cadrul Şcolii de Cadeţi, hotărâtoare
Familia Kościuszko aparținea nobilimii mijlocii. S-a bucurat de mult respect, deoarece, timp de două secole (XVI-XVIII), membrii ei au fost aleşi în adunările locale ale nobilimii. Deşi veniturile familiei scădeau treptat, în anii copilăriei lui Tadeusz, acestea erau încă importante, ceea ce i-a permis tatălui său să-l trimită, împreună cu fratele mai mare, într-unul dintre oraşele învecinate, la o şcoală organizată de Ordinul Piarilor (ordin călugăresc romano-catolic, înființat de Papa Grigore al XV-lea, la 18 noiembrie 1621, a cărui misiune era educarea tineretului – n.tr.). După câţiva ani, cei doi fraţi au renunţat la şcoală, din pricina morţii timpurii a tatălui lor şi a înrăutăţirii situaţiei financiare a familiei. Tadeusz şi-a reluat studiile cinci ani mai târziu.
Posibilitatea continuării acestora s-a deschis în faţa sa, odată cu urcarea pe tron a lui Stanisław August. În 1765, îndeplinind astfel una dintre promisiunile făcute şleahtei înainte de a deveni rege, acesta a înființat Şcoala de Cadeţi, în care urmau să fie pregătiți viitorii ofiţeri şi funcţionari de stat. Educaţia se baza pe programe moderne de învăţare, puse în practică cu ajutorul profesorilor cu experienţă, printre care se găseau specialişti nemţi, francezi sau englezi.
Înfiinţarea şcolii superioare, în care era instruită elita ofiţerilor şi a funcţionarilor de stat, demonstra popularitatea crescândă a ideilor iluministe în Polonia. Unui adolescent de 19 ani, cum era atunci Kościuszko, i se oferea şansa unui alt tip de educaţie, care depăşea cu mult canonul educaţiei primite de micul nobil de provincie, într-o şcoală bisericească. Ca elev al Şcolii de Cadeţi, a învăţat limbi străine, istorie, matematică, fizică, inginerie militară, strategie, tactică şi a studiat operele marilor filozofi. Din acest nou model de educaţie nu lipseau lecţiile de dans, scrimă sau de bune maniere. Scopul Şcolii de Cadeţi era nu numai acela de a pregăti viitori funcţionari şi ofiţeri, ci şi de a forma buni cetăţeni – în sensul modern al cuvântului – , de data aceasta nu membri ai şleahtei, ci cadre gata să slujească statul şi tuturor locuitorilor acestuia. Se pare că multe din deciziile luate mai târziu de Kościuszko au avut la bază principii dobândite în anii petrecuţi la Şcoala de Cadeţi din Varșovia.
Prima împărţire a Poloniei
La încheierea celor cinci ani de studiu, dovedind reale calităţi în domeniul ingineriei militare, Kościuszko pleacă la Paris, ca bursier al majestăţii sale, unde trebuia „să se perfecţioneze în ştiinţe”, în special în „arhitectură militară, artilerie şi tactică”. A revenit în Polonia după 4 ani. În timpul studiilor la Paris, situaţia politică a Poloniei s-a înrăutăţit dramatic. Acea parte a şleahtei, care se împotrivea amestecului Rusiei în treburile interne ale ţării şi critica atitudinea umilă a regelui în faţa Ecaterinei a II-a, a organizat o confederaţie îndreptată împotriva puterii, ceea ce a dus la izbucnirea unui conflict întins pe mai mulţi ani.
Armata regală, sprijinită de unităţi ruseşti, a reuşit să-i înfrângă pe confederaţi, dar preţul victoriei a fost ridicat. Împotriva dorinţei lui Stanisław August, câteva zeci de mii de prizonieri confederaţi au fost trimişi departe, în adâncul Rusiei. Soldaţii ruşi îi urmăreau pe adversarii regelui – presupuşi sau reali – şi jefuiau ţara cu cruzime.
Aflată sub presiunea Prusiei, care căuta să-și extindă propriul teritoriu, în încercarea de a realiza legătura dintre Brandenburg și Prusia de Est, Ecaterina a II-a fost de acord cu micșorarea teritoriului Republicii. Conform principiului echilibrului între marile puteri, caracteristic politicii europene la vremea respectivă, Rusia și Austria urmau și ele să fie recompensate corespunzător. Astfel, în urma primei împărțiri a Poloniei în 1772, Republica a pierdut în favoarea vecinilor un teritoriu cu o suprafață ce depășea 200.000 km2 și o populație de peste 4 milioane de locuitori. Ecaterina a II-a a devenit astfel garantul principiilor de bază ale sistemului politic al Republicii, care priveau alegerea regilor, liberum veto, dreptul nobilimii de a nu se supune puterii centrale, de a poseda bunuri materiale, inclusiv dreptul asupra țăranilor care locuiau în satele deținute de aceasta. A crescut posibilitatea de imixtiune în treburile interne ale Poloniei, iar tentativele de reformare a sistemului politic au fost serios îngreunate în anii următori.
„Turturelele nu sunt pentru vrăbii...”
Situația politică a țării nu oferea motive de optimism. Este posibil însă ca starea de spirit a lui Kościuszko să fi fost influențată de o problemă de natură personală. La scurt timp după întoarcerea sa din Franța, căpitanul, descris de unul dintre prieteni săi de atunci ca „având ochii mari, melancolici, fața palidă, și fiind o persoană destul de plăcută“, s-a îndrăgostit de o tânără domnișoară. Sentimentele sale erau suficient de puternice, ceea ce l-a făcut s-o ceară de soție. Aleasa sa, îndrăgostită la rându-i de el, era fiica unui magnat, care le-a distrus cu brutalitate planurile de căsătorie spunând: „Turturelele nu sunt pentru vrăbii, iar fiicele de magnați nu sunt pentru nobilii săraci!”.
Kościuszko a apelat la mijlocirea regelui și, după refuzul acestuia, potrivit relatărilor, la sfatul colegilor ofițeri, s-a gândit la răpirea iubitei sale. Planul n-a reușit. Ofițerul, care se apropia de vârsta de 30 de ani, se găsea într-o situație dificilă. Curtând-o fără succes pe fiica magnatului își atrăsese o serie de dușmani puternici. Pe de altă parte, nici în armata poloneză, unde se înregistra un exces de ofițeri, nu avea șanse să primească vreun post. Concomitent, se afla în conflict cu fratele cel mare, care nu vroia să împartă cu el averea moștenită după moartea tatălui. Se întreținea din împrumuturi, care puteau oricând să înceteze. Nu este de mirare că, la fel ca mulți alți ofițeri fără slujbă din Europa, și-a încercat norocul în străinătate. Se poate presupune că părăsirea Poloniei, din pricina iubirii neîmplinite, dar și a lipsei de perspectivă privind o carieră militară în țară, a fost urmarea unei decizii ieșite din comun. În loc să încerce să obțină un post în armata uneia dintre puterile europene, în vara anului 1776 a plecat în America de Nord, cu intenția de a se înrola în armata coloniștilor, sprijinită de Franța în lupta cu Marea Britanie, ceea ce ar indica simpatia lui sinceră față de lupta americanilor, care întruchipa ideile de libertate și egalitate, ce câștigau din ce în ce mai mulți susținători în Europa.
Şef al corpului ingineresc al armatei americane – construieşte fortificaţia de la West Point
În timp ce Kościuszko traversa Atlanticul, Congresul Continental (The Continental Congress, primul guvern al Statelor Unite ale Americii, 1774-1781 – n.tr.), convocat de coloniști la 4 iulie, proclama independența Statelor Unite. Perspectiva rezolvării conflictului pe care pașnică s-a îndepărtat. Armatele americane, conduse de George Washington, au suferit mai multe înfrângeri; se simțea, între altele, lipsa unor ofițeri specializați. În această situație, sosirea căpitanului-inginer polonez, cu scrisori de recomandare adresate unuia dintre generalii americani, a reprezentat pentru Congres un avantaj prețios. Nu este surprinzător prin urmare că, în doar câteva săptămâni de la sosirea în America, el a fost numit colonel și șef al corpului ingineresc al armatei americane.
În lunile următoare, a pregătit fortificațiile dinspre râul Delaware, menite să apere Philadelphia, principalul centru politic al coloniștilor. Acestea erau realizate dintr-un șir de stâlpi din lemn, terminați cu un capăt metalic, care ieșea la suprafața apei. Un fort, două redute și baterii de artilerie, plasate pe insulele învecinate sau pe malurile râului, apărau punctele de acces, folosite de navele americane, cu care erau prevăzute fortificațiile.
În 1777, lui Kościuszko i s-a încredințat misiunea de a întări Fortul Ticonderoga (aflat pe malul sudic al Lacului Champlain, statul New York – n.tr.), pentru consolidarea pazei Statelor Unite împotriva unui atac venit dinspre nord, precum și fortificarea taberei armatei americane de la Saratoga (aici s-a dat bătălia decisivă din timpul Războiului de Independență al SUA, în toamna lui 1777 – n.tr.). În ambele cazuri, colonelul a creat un sistem de sprijin reciproc bazat pe redute și fortificații, folosind caracteristicile defensive naturale ale zonei. S-a putut convinge personal de valoarea reală a fortificațiilor proiectate căci, în toamna aceluiași an, ca membru al statului major al generalului Gates, a participat la luptele împotriva unui corp al armatei britanice, încheiate cu capitularea acestuia. În raportul înaintat Congresului, generalul Gates a subliniat că „colonelul Kościuszko a ales și a înconjurat cu șanțuri poziția”.
În martie 1778 a primit sarcina de a construi fortificația de la West Point, în opinia lui Washington, „cel mai important punct strategic al Americii”, ceea ce urma să permită controlul asupra navigației pe râul Hudson. Elementele de fortificație, construite conform planurilor lui Kościuszko, constau dintr-un lanț uriaș care traversa râul, întărit suplimentar cu o palisadă din pari cu capete ascuțite. Inelele lanțului erau fixate pe trunchiuri de copaci care ieșeau din apă. Acestea erau completate de pe uscat cu forturi, redute și baterii de artilerie răspândite pe ambele maluri. Pentru America acelor timpuri a fost un proiect de mare anvergură. Realizarea lui a fost deosebit de apreciată, meritele lui Kościuszko fiind amintite și de un monument ce-l înfățișează, ridicat în curtea Academiei Militare Americane de la West Point.
„America cum Vashington suo Amico T. Kosciuskoni“
După încheierea victorioasă a Războiului de Independență a Statelor Unite, la 13 octombrie 1783, Kościuszko a fost avansat la gradul de general. De asemenea, a fost admis între membrii Societății Cincinnati, care-i reunea pe participanții importanți la Revoluția Americană, în frunte cu Washington. Societatea și-l alesese patron pe Lucius Quinctius Cincinnatus, un patrician care acceptase să devină dictator al Republicii romane, aceasta fiind în pericol, iar la încheierea războiului renunțase la magistratura respectivă, redevenind agricultor. În vara anului 1784, Kościuszko a pornit înapoi spre Europa. Înainte de plecare, Congresul i-a transmis un mesaj de „înaltă apreciere pentru serviciul îndelungat, credincios și complet“. În timpul vizitei de rămas bun, Washington i-a dăruit o pereche de pistoale și o sabie comemorativă, gravată cu inscripția: „America cum Vashington suo Amico T. Kosciuskoni“ (în limba latină, în traducere: America și Washington, prietenului lor T. Kosciuśzko).
Kosciuśzko a revenit în țară ca un erou al luptei pentru libertate, ale cărui fapte erau cunoscute din ziare sau din relatările compatrioților întorși din străinătate. Chiar și așa, în armata polonă, care număra câteva zeci de mii de soldați, tot nu s-a găsit un loc pentru un ofițer merituos și cu experiență dobândită în luptă. Greu de spus ce anume a cântărit mai mult. Convingerile republicane ale lui Kościuszko, care l-au făcut să fie catalogat drept periculos, în opinia unora chiar un radical? Poate amintirea vechiului conflict cu tatăl iubitei sale? Sau poate chiar prozaica lipsă a banilor, care nu i-a permis unui veteran al armatei americane cumpărarea unui grad militar mai înalt? Oricare ar fi fost cauzele, în următorii cinci ani Kościuszko a stat departe de armată. Asemenea lui Cincinnatus s-a stabilit la țară – într-unul dintre cele două sate moștenite de la tatăl său, pe care a reușit să-l recupereze. După cum povestea un vecin venit în vizită: „Casa era veche și acoperită cu paie. Intrând în hol, pe dreapta era o cameră mare, alături era a doua cameră, împărțită în două, un mic dormitor și o garderobă. Personalul era alcătuit din două persoane: majordomul și vizitiul”. Puținul pământ pe care-l avea nu-i aducea cine știe ce venit. După unii, acest lucru se datora lipsei de experiență în practicarea agriculturii, după alții, filantropiei lui Kościuszko, care a redus numărul de zile pe săptămână pe care țăranii trebuiau să le dedice muncii pe pământul lui, a eliberat femeile de această obligație și a interzis utilizarea pedepsei corporale împotriva supușilor recalcitranți.
Seimul cel Mare
Revenirea generalului la viața activă, publică, și, poate, salvarea de la dezastrul financiar inevitabil au fost posibile datorită schimbării situației politice din țară. Pe parcursul deceniilor scurse de la prima împărțire a Poloniei, și-a făcut apariția în viața publică o nouă generație a nobilimii, mai deschisă către ideile iluministe și modelele occidentale de organizare a statului; aceasta evalua critic efectele sistemului „etern“ și era convinsă de necesitatea introducerii de reforme, care ar fi urmat să consolideze Republica și i-ar fi permis recâștigarea suveranității.
În 1788 și-a început lucrările Seimul, numit mai târziu „cel Mare”. În cursul dezbaterilor, facțiunea care-l susținea pe rege și care dorea schimbarea regimului politic a câștigat, în cele din urmă, sprijinul unui grup mai mare de deputați. Susținătorii reformelor erau favorizați de faptul că Rusia, ocupată cu războiul cu Turcia, nu era în măsură să exercite un control militar complet asupra Republicii. Una dintre primele măsuri adoptate de Parlament a fost aceea de a crește numărul de soldați la 100.000, ceea ce ar fi micșorat amenințarea reprezentată de puterile vecine. Punerea în aplicare a acestui plan presupunea crearea de noi posturi de ofițeri, iar cei cu experiență nu erau mulți. În schimb, lui Kościuszko i-au oferit, în final, o funcție cu gradul de general.
„Legea guvernării” şi lupta pentru apărarea ei
Organizarea armatei mergea însă mai greu decât fusese programat. În primăvara anului 1792 ajunsese la circa 70.000 de soldați. În următoarele câteva săptămâni, aceștia aveau să-și demonstreze calitățile în luptă. Cu un an mai devreme, la 3 Mai 1791, Seimul adoptase „Legea guvernării” (Constituția), care modifica semnificativ regimul statului.
Prima în Europa și a doua în lume, constituția păstra puterea parlamentului dar întărea poziția regelui, introducând, între altele, dreptul de transmitere ereditară a tronului. A fost abrogat principiul liberum veto. Se separa condiționarea accesului la drepturile politice de posedarea unei averi, ceea ce a permis intrarea orășenilor în viața publică. Mai mult, aceștia au primit dreptul de a deține pământ și acces la gradele superioare în armată. Constituția abroga vechile principii de stat, garantate de Ecaterina a II-a, provocând opoziția acerbă a acelei părți a nobilimii care se împotrivea desființării „libertății de aur“, precum și a unor magnați, legați politic și financiar de Curtea rusească. La sugestia acesteia, chiar dacă constituția fusese aprobată de adunările provinciale ale nobilimii, cei „nemulțumiți” au format o confederație care chema la luptă în apărarea libertăților amenințate. Încheierea războiului cu Turcia i-a permis Ecaterinei să-i ajute militar pe confederați. În mai 1792, armatele rusești au pătruns pe teritoriul Republicii.
Kościuszko a luat parte la războiul pentru apărarea Constituției în calitate de comandant al unei divizii, care se afla sub conducerea Prințului Józef Poniatowski, nepotul regelui și comandant-șef al armatei poloneze. La 18 iulie a condus bătălia de la Dubienka (localitate în S-E Poloniei, la granița cu Ucraina – n.tr.), provocând forțelor inamice, mult mai numeroase, importante pierderi. În timpul campaniei, el a fost unul dintre primii ofițeri decorați cu ordinul Virtutea Militară (lat. Virtuti Militari), instituit atunci de rege, și care există până astăzi. Cu toate acestea, Stanisław August era totuși conștient că, împotriva unui adversar numeros, războiul nu putea fi câștigat. Dorind să salveze cel puțin o parte a reformelor și să evite detronarea cu care era amenințat, a ordonat întreruperea operațiunilor și – la cererea Ecaterinei a II-a – a trecut de partea adversarilor confederați. Pasul făcut împotriva Constituției de la 3 Mai, considerat de unii ca o mișcare inteligentă, a stârnit indignare în rândul armatei. În consecință, prințul Józef Poniatowski și Kościuszko, urmați de mai mulți generali și ofițeri, și-au prezentat demisia. Angajamentul clar de partea Constituției și vestea victoriei de la Dubienka au întărit popularitatea lui Kościuszko în rândul compatrioților săi.
Kościuszko – „unicul conducător suprem al insurecției“
Războiul pierdut a avut ca urmare o nouă reducere a teritoriului statului în favoarea Prusiei și Rusiei. În decembrie 1792, Kościuszko a părăsit țara, plecând mai întâi în Saxonia și apoi, în Franța. În numele susținătorilor din exil ai Constituției de la 3 Mai, a condus la Paris negocierile cu autoritățile din Franța revoluționară, în vederea unui eventual sprijin pentru revolta planificată în Polonia. Ca erou al luptei pentru libertate pe două continente, a fost declarat cetățean de onoare al Republicii Franceze – nu a primit însă și promisiunea unui sprijin ferm pentru cauza sa. După întoarcerea din Saxonia, s-a întâlnit cu cei din țară, care puneau la cale o mișcare conspiraționistă, dar și cu conaționalii săi emigranți. În martie 1794, cererea forțelor confederate pro-ruse de a reduce numărul soldaților armatei poloneze a provocat revolta uneia dintre brigăzile de cavalerie. Acest lucru a grăbit începerea ostilităților. Primind vestea, Kościuszko s-a întors în țară. La 24 martie 1794, în Piața Centrală din Cracovia, ocupată de insurgenți, s-a dat citire „Actului insurecției“, prin care i s-a încredințat funcția de comandant lui Kościuszko – „unicul conducător suprem al insurecției“. Apoi a depus public jurământul, prin care garanta că va folosi puterea ce i s-a dat „pentru a apăra integritatea granițelor Poloniei, pentru a recâștiga independența națiunii și pentru a consolida libertățile universale”.
În calitate de comandant suprem, Kościuszko dispunea de puterea absolută, în mâinile sale concentrându-se atât atribuțiile militare, cât și cele civile, prin coordonarea instituțiilor nou formate în urma insurecției. Din această dublă ipostază a încercat să păstreze o linie politică moderată. A luat măsuri prin care se străduia să atragă țăranii de partea revoltei. Acelora dintre ei care s-au înrolat voluntari în armată le-a promis acordarea dreptului de proprietate asupra pământului, fie din terenurile statului, fie din cele confiscate trădătorilor. Pentru ceilalți, a emis un ordin în urma căruia se micșorau obligațiile de muncă față de nobilime, acordându-le totodată posibilitatea de a părăsi satele și oferindu-le protecție din partea guvernului. Atrăgea atenția asupra importanței câștigării țăranilor de partea insurecției de câte ori avea ocazia, apărând public îmbrăcat cu cămașa tradițională țărănească, peste uniforma militară. În același timp, Kosciuszko s-a abținut de la a oferi tuturor țăranilor dreptul de proprietate asupra pământului, deoarece nu dorea să descurajeze participarea la insurecție a nobilimii, forța politică majoră în țară. Era adeptul pedepsirii trădătorilor filo-ruși, dar se opunea terorii, folosită în timpul Revoluției Franceze.
Polonia dispare de pe harta Europei
Soarta războiului purtat cu Rusia și Prusia a fost schimbătoare. La 4 aprilie, în bătălia de la Racławice (localitate în sudul Poloniei – n.tr.), a reușit să disperseze forțele rusești care operau în apropiere de Cracovia. Bătălia a intrat în mitologia națională datorită participării voluntarilor înarmați cu seceri care, la ordinul lui Kościuszko: „Luați, băieți, aceste tunuri!“, au desfășurat un atac îndrăzneț și au înfrânt 8 detașamente, pecetluind astfel victoria polonezilor. Ca urmare, insurecția s-a răspândit pe aproape întreg teritoriul țării.
După victoriile de la început, la 6 iunie, Kościuszko a fost înfrânt de forțele aliate prusace și rusești în bătălia de la Szczekociny (oraș în sudul Poloniei – n.tr.). În lunile iulie-august a condus cu succes apărarea Varșoviei în fața atacurilor prusace, dovedindu-și încă o dată calitățile în conducerea ostilităților, desfășurate de pe poziții fortificate anterior. La 10 octombrie a fost însă învins în bătălia de la Maciejowice (localitate aflată la sud-est de Varșovia – n.tr.), din pricina insuficientei cunoașteri a terenului și a lipsei de coordonare între acțiunile trupelor poloneze. Grav rănit, a fost luat prizonier. Câteva săptămâni mai târziu insurecția a fost înfrântă, iar Rusia, Austria și Prusia au pus în practică cea de-a treia împărțire a Poloniei (1795), aceasta dispărând ca stat de pe harta Europei, timp de 123 de ani.
Martir al libertăţii
Trimis imediat la Sankt Petersburg, Kościuszko a rămas acolo 2 ani, ca prizonier de stat. După mai multe interogatorii, în urma cărora nu au obținut informații semnificative privind organizarea din interior a insurecției sau legăturile acesteia cu Revoluția franceză, rușii nu prea mai știau ce să facă cu el. Moartea Ecaterinei și urcarea pe tron a fiului ei, Pavel I, au determinat eliberarea lui din închisoare.
La zece zile de la ocuparea tronului, țarul i-a făcut o vizită lui Kościuszko și, exprimându-și compasiunea pentru soarta lui, i-a promis eliberarea în cel mai scurt timp. Gestul țarului semnifica nu numai antipatia fața de mama sa, ci era adresat, în egală măsură, și supușilor săi polonezi, a căror simpatie și loialitate voia să și le atragă. Libertatea avea însă și un preț, Kościuszko urmând să jure credință țarului. Nehotărârea sa în fața acestei decizii a încetat în momentul în care i s-a sugerat că de gestul său depindea soarta a circa 20.000 de prizonieri polonezi. Sensibil la suferințele altora, generalul a depus jurământul. A refuzat primirea unei averi considerabile, cerând în schimb să-i fie acoperite cheltuielile de călătorie în Statele Unite.
Cei doi ani petrecuți în captivitate la Sankt Petersburg i-au creat lui Kościuszko aura unui martir al libertății. Această nouă imagine trezea emoții puternice chiar și în afara Poloniei. Părăsind Rusia și călătorind spre America, i-au fost adresate spontan cuvinte de simpatie de către importanți reprezentanți ai elitei politice și intelectuale britanice. Facțiunea Whig (facțiune politică și apoi partid politic în parlamentele Angliei, Scoției, Marii Britanii și Regatului Unit; între anii 1680 și 1850 și-au disputat puterea cu rivalii lor, Tories; erau adepții monarhiei constituționale, pe când Tories susțineau monarhia absolută – n.tr.) i-a oferit o sabie de onoare cu dedicație. La sosirea în portul Philadelphia a avut parte de o primire extrem de călduroasă, mulțimea adunată deshămând caii de la trăsură și purtându-l ea pe străzile orașului. George Washington și președintele John Adams i-au adresat scrisori de bun venit. Șase ani mai târziu, la întoarcerea în Europa, a fost primit în Franța de către membrii Directoratului (organism format din cinci membri, care a exercitat puterea executivă între 26 octombrie 1795 [4 brumar, an IV] și 9 noiembrie 1799 [18 brumar, an VIII) – n.tr.], cu onorurile cuvenite unui „extraordinar apărător al libertății”. În ciuda așteptărilor multor emigranți politici polonezi, Kościuszko nu a preluat conducerea legiunilor poloneze care luptau de partea francezilor și nici nu s-a angajat în lupta politică. Cu toate acestea, el a rămas liderul și autoritatea morală a legiunilor și a celor care organizau acțiuni conspirative în țară. În cercurile simpatizanților europeni ai ideilor de suveranitate, egalitate și libertate, a fost acceptat ca eroul de necontestat „al celor două continente“.
Napoleon şi Alexandru I încearcă, fiecare, să şi-l atragă pe Kościuszko
În 1800 și-a prezentat propriile opinii cu privire la șansele Poloniei de a-și redobândi independența, prin publicarea unui pamflet în care susținea că în lupta pentru recâștigarea propriei țări trebuie să te bazezi în primul rând pe propriile forțe, iar victoria finală depinde de participarea în masă a țăranilor la următoarea revoltă, aceștia putând fi atrași doar oferindu-le libertatea personală și proprietatea asupra pământului lucrat de ei, dar aparținând până atunci nobilimii.
După venirea la putere a lui Napoleon Bonaparte, spre deosebire de mulți compatrioți, Kościuszko l-a privit cu scepticism pe primul consul și, mai târziu, împărat, considerându-l un despot și un dușman al libertății. La sfârșitul anului 1806, după invadarea teritoriilor poloneze ocupate de Prusia de către Marea Armată, trimișii lui Napoleon, care căutau să obțină sprijinul polonezilor, au încercat să-l atragă pe Kościuszko de partea împăratului. Generalul a spus că o va face numai dacă Napoleon își va declara în mod public disponibilitatea de a reconstrui statul polonez în granițele de dinainte de prima împărțire, ceea ce, de fapt, însemna o respingere a propunerii.
După înfrângerea lui Napoleon, în 1814, Kościuszko a crezut, pentru scurt timp, în bunele intenții ale țarului Alexandru I care, asemeni împăratului francez, realizând considerația de care se bucura generalul printre conaționalii săi, a încercat să-i câștige sprijinul, pentru demersurile de creare sub sceptrul său a Regatului Polonez. Kościuszko a fost de acord, cu condiția ca statul refăcut să fie o monarhie constituțională, în granițele Republicii de dinainte de 1772, iar țăranilor să le fie recunoscut, în următorii zece ani, dreptul de proprietate asupra pământului. Hotărârile Congresului de la Viena în chestiunea poloneză l-au dezamăgit pe general. Statul polonez format în urma deciziilor luate atunci era de dimensiuni modeste. Este adevărat că avea Constituția, dată de țarul Alexandru I, dar pentru îmbunătățirea situației țăranilor nu se făcuse nici un demers. Dezamăgit din nou, Kościuszko s-a retras la țară. Ultimii ani din viață și i-a petrecut in Elveția, la Solothurn.
„Faima sa va dura atâta vreme cât libertatea va domni peste tot în lume“
A murit la 15 octombrie 1817. Trupul neînsuflețit a fost adus în țară. Simplul nobil odihnește alături de regii polonezi, în sanctuarul național – cripta catedralei Castelului Wawel din Cracovia. În 1977, cu ocazia bicentenarului bătăliei de la Saratoga, deasupra sarcofagului a fost așezată o placă de bronz, donată de Congresul Statelor Unite. „Faima sa va dura atâta vreme cât libertatea va domni peste tot în lume“ – a spus William Henry Harrison, într-un discurs în Congres, după moartea lui Kościuszko. Cuvintele patetice ale viitorului – al nouălea – președinte al Statelor Unite s-au dovedit a fi aproape de realitate. În peisajul Cracoviei s-a înălțat o movilă-monument, construită în anii 1820-1823, prin efortul comun al locuitorilor orașului, „imortalizând faima lui Kościuszko și a celor care l-au ajutat s-o dobândească“. Alte monumente comemorative îi sunt dedicate la Varșovia, Chicago, Washington, Detroit, dar și pe câmpul de luptă de la Saratoga, iar cel mai înalt vârf din Australia îi poartă numele.
Comandantul insurecției din 1794 este una dintre cele mai cunoscute figuri poloneze din istoria Europei și a Statelor Unite ale Americii. Aceasta se datorează nu numai meritelor sale dobândite în luptă. Considerat un martir al libertății încă din timpul vieții, a devenit unul dintre eroii imaginației colective în cercurile elitelor politice europene și americane din vremea aceea, care manifestau simpatii liberale sau republicane. Este demn de remarcat faptul că, în limbajul politic de atunci, ideea republicanismului nu trebuie neapărat să fie asociată cu dorința de a introduce o formă de guvernare republicană. Acest lucru însemna mai ales respectarea principiului egalității în fața legii. Era, de asemenea, asociat cu conceptul de virtute, în sensul antic al cuvântului.
Respectul de care se bucura Kościuszko în multe medii se datora, în mare parte, convingerii că el se apropia de idealul – dificil de atins – de republican, un om incoruptibil în viața publică și privată. Autoritatea sa pornea nu numai de la curajul și vitejia dovedite în luptă, ci și de la refuzul de a accepta cadou o proprietate de la Pavel I, împreună cu țăranii care trăiau pe ea, sau alocării unei părți din premiul acordat lui în Statele Unite, pentru răscumpărarea și educarea unui număr de sclavi.
La manifestările inegalității sociale și a opresiunii a rămas sensibil toată viața. O parte importantă din suma plătită lui, reprezentând salariile restante din timpul războiului din America, a lăsat-o prin testament orfanilor și săracilor. „Acesta este cel mai adevărat fiu al libertății, pe care l-am întâlnit vreodată – scria în 1798 Thomas Jefferson, viitorul (al treilea) președinte al Statelor Unite – , al acelei libertăți care aparține tuturor, nu doar unei mâini de bogați“.
