Aristofan – viaţa şi opera

Aristofan (cca 450 – cca 388 î.Hr.) – cel mai important reprezentant al comediei antice greceşti şi cel ale cărui opere au fost în cea mai mare parte păstrate. Rămâne singurul exponent cunoscut al Comediei vechi, perioadă a dramaturgiei comice în care corul, mima şi burlescul încă mai jucau un rol considerabil şi care este caracterizată printr-o fantezie îndrăzneaţă, invective pline de cruzime, satiră groasă, umor licenţios, lipsit de reţineri şi libertate pronunţată a criticii cu caracter politic.

Aristofan aparţine sfârşitului acestei faze. Ultima sa piesă păstrată, lipsită de elemente corale, poate fi considerată unicul exemplu cunoscut al al etapei Comediei mijlocii. Aceasta avea să fie înlocuită, înainte de sfârşitul secolului IV î.Hr., de satira socială mai blândă şi mult mai realistă a Comediei noi.

Viaţa şi activitatea

Nu se cunosc prea multe despre viaţa lui Aristofan, iar majoritatea datelor sunt deduse din referirile conţinute în propriile piese. Era cetăţean atenian şi aparţinea unei deme numită Pandionis, însă locul său de naştere nu este cunoscut cu certitudine (faptul că el sau tatăl său, Philippos, deţineau proprietăţi pe insula Egina ar putea sta la baza acuzaţiei aduse de concetăţenii săi că nu era atenian prin naştere).

Şi-a început activitatea dramatică în 427 î.Hr. cu o piesă,  Comesenii, care, judecând după fragmentele rămase, pare a fi o satiră a ideilor din epocă despre educaţie şi morală. Se crede că scris cca 40 de piese. O mare parte din lucrări se ocupă de viaţa socială, literară şi filosofică a Atenei şi de teme inspirate de războiul peloponesiac (431-404 î.Hr.). Acesta a fost în primul rând un conflict între Atena imperială şi Sparta conservatoare, conflict care a fost multă vreme tema dominantă a politicii ateniene. Aristofan a fost un oponent al guvernanţilor mai mult sau mai puţin războinici care au condus Atena pe tot cuprinsul vieţii sale adulte. Aristofan a reuşit să fie martor şi la reînvierea Atenei după ce Sparta a înfrânt-o.

Reputaţia dramaturgului a trecut testul istoriei, piesele sale fiind reprezentate frecvent pe scenele sec. XX în numeroase traduceri care au reuşit, în măsuri diferite, să exprime savoarea calambururilor, a glumelor şi a aluziilor la moravurile epocii Aristofan, dar nu e uşor de explicat de ce comediile sale mai atrag încă publicul la aproape 2500 de ani după ce au fost scrise. În ce priveşte construcţia intrigii, comediile lui Aristofan sunt adesea doar relativ închegate, pline de secvenţe haotice, abundă în episoade lipsite de legătură între ele, sfârşind frecvent într-o serie de scene incoerente şi năvalnice.

Grandoarea lui Aristofan rezidă in umorul spumos al dialogului, în satira de cele mai multe ori binevoitoare, dar maliţioasă uneori, în splendoarea parodiilor, dar şi în inventivitatea şi originalitatea scenelor comice născute dintr-o imaginaţie creativă. În aceeaşi linie se află farmecul special al textelor corului, a căror prospeţime poate fi exprimată şi în alte limbi decât greaca, dar şi francheţea licenţioasă a multora dintre scenele şi aluziile din comediile sale.

Comediile

Babilonienii (426) – Comedia, din care s-au păstrat numai fragmente, a fost reprezentată la Dionisiile mari, festival la care participau delegaţi ai oraşelor-stat, teoretic aliate, dar în realitate sateliţi ai Atenei. Deoarece piesa îl ataca virulent pe demagogul (conducător al partidei popularilor) Cleon, la putere pe atunci în Atena, şi îi înfăţişa pe aliati ca pe nişte sclavi ai atenianului Demos (o personificare a cetăţenilor cu drept de vot din Atena), Aristofan a fost pus sub acuzare de Cleon. Deşi detalile nu sunt cunoscute, se pare că a fost achitat cu destulă uşurinţă.

Acharnienii (425) – Este cea mai veche din cele 11 comedii ale sale păstrate integral şi reprezintă un atac direct la absurditatea războiului. Sătul de participarea la războiul peloponesiac, personajul central, un ţăran pe nume Diceopolis, încheie de unul singur un tratat de pace între el şi spartani. Diceopolis profită de avantajele tratatului  ca să facă negoţ cu aliaţii spartanilor. Comandantul atenian Lamachos încearcă să-l împiedice, dar în final Lamachos decade, rănit şi descurajat, în vreme ce Diceopolis se bucură în linişte de binefacerile păcii:mâncare, vin şi femei.

Cavalerii (424) – Piesa demonstrează cât de puţin l-a afectat pe Aristofan procesul declanşat deBabilonienii. Ea reprezintă un atac violent împotriva aceluiaşi Cleon, înfăţişat ca sclavul preferat al lui Demos, un bătrân prostănac şi iute la mânie. Până la urmă, este înlăturat din înalta funcţie de către Agoracritos, un cârnăţar mai ticălos şi mai obraznic decât Cleon.

Norii (423) – Această piesă se cconstituie într-o critică puternică la adresa educaţiei şi moravurilor “moderne” din epocă, transmise şi predate de către intelectualii numiţi sofişti. Principala ţintă a piesei este gânditorul Socrate, căruia i se atribuie intenţionat  – şi injust – multe dintre trăsăturile obişnuite ale sofiştilor. În piesă, lui Socrate îi cere sfatul un bătrân de treabă, Strepsiades, care vrea să scape de datorii. Educaţia oferită la academia lui Socrate,  Phrontisterion, care face un raţionament greşit să pară corect, îi permite fiului lui Strepsiades să-şi bată propriul tată, justificând sofistic bătaia pe care tocmai i-a administrat-o. La finalul piesei,  Phrontisterion este incendiat şi arde din temelii.

Viespile (422) – Comedie ce ironizează mania atenienilor de a se judeca mereu unii pe alţii, personificată de ticălosul şi acritul bătrân Filocleon (“partizanul lui Cleon”), un împătimit al curţilor cu juri. Fiul său, Bdelycleon (“Adversarul lui Cleon”), îşi ajută tatăl să organizeze o curte cu juri chiar în casa lui. Primul caz audiat, al unui câine acuzat că a furat nişte brânză, îl lecuieşte pe Filocleon de mania tribunalelor, dar acesta devine un beţivan lăudăros şi gălăgios. Ţinta politică a piesei erau abuzurile lui Cleon care manevra după voie bine plătitul sistem atenian cu juri.

Pacea (421) – Piesa a fost jucată la cca şapte luni după ce atât Cleon cât şi Brasidas, cei doi rivali susţinători ai războiului, din partea Atenei şi a Spartei, fuseseră ucişi în bătălie, cu doar câteva săptămâni înainte de ratificarea Păcii lui Nicias (421 î.Hr.), care avea să sisteze ostilităţile dintre Atena şi Sparta vreme de şase ani. În piesă, ţăranul Trygaeus (“Adunătorul de roade”), sătul de război, se urcă la cer, călare pe un cărăbuş, în căutarea Păcii, zeiţa pierdută. El află ca zeul războiului o îngropase într-un puţ adânc. Cu ajutorul unui grup de ţărani, Trygaeus reuşeşte s-o salveze şi piesa se sfârşeşte cu o serbare veselă care celebrează nunta şi fertilitatea.

Păsările (414) – Această piesa ar putea fi considerată o simplă comedie fantezistă, dar unii critici au văzut în ea o satiră politică a visului imperial al atenienilor care au declanşat expediţia dezastruoasă din 415 pentru cucerirea Siracuzei (Sicilia). Pisthetairos (“Cel demn de încredere”) este atât de dezgustat de conducătorii cetăţii sale, încât convinge păsările să-l ajute la construirea unui nou oraş, suspendat între cer şi pământ. Oraşul odată construit, Pisthetairos împreună cu păsările prietene trebuie să alunge oamenii indezirabili, care vor şi ei să locuiască aici. Ajung chiar să-i înfometeze pe zeii din Olimp pentru a-i convinge să-i susţină. Este piesa cea mai fantastă a lui Aristofan, dar sentimentul de evadare din realitate pe care-l degajă reflectă poate ecoul descurajării provocate de declinul iminent al Atenei.

Lysistrata (411) – Comedia a fost scrisă la scurtă vreme după înfrângerea catastrofală a expediţiei ateniene în Sicilia şi puţin înaintea revoltei Celor patru sute din Atena, care a dus la întemeierea unui regim oligarhic dispus să facă pace cu Sparta (411). Descrie ocuparea Acropolei şi a tezaurului Atenei de către femeile din oraş care, la instigarea Lysistratei, şi alături de toate femeile Greciei întră în grevă şi refuză bărbaţilor favorurile sexuale până când aceştia vor face pace. După încheierea păcii, femeile ateniene şi spartane deopotrivă se reunesc cu bărbaţii lor. Piesa este un amestec straniu de umor, licenţiozitate, seriozitate şi farsă.

Tesmoforiile sau Femeile la sărbătoarea zeiţei Demeter (411) – În această piesă, personajul Euripide descoperă că femeile din Atena, înfuriate de atacurile constante la care sunt supuse în tragediile lui, plănuiesc să-l omoare în timpul serbării religioase (Thesmophoria) ce se pregăteşte. Euripide încearcă să-l convingă pe efeminatul Agathon, un poet tragic, să-i apere cauza, dar acesta refuză şi Euripide îl convinge atunci pe cumnatul său, Mnesilochos, să-l înlocuiască. El se travesteşte cu mare dibăcie în femeie şi porneşte în misiune şi cade prizonier. Urmează trei scene în care Mnesilochos încearcă să evadeze, toate trei fiind parodii strălucite după tragediile lui Euripide. După eşecul acestor tentative soseşte Euripide însuşi care, în final, îşi salvează susţinătorul şi promite să nu le mai batjocorească niciodată pe femei.

Broaştele (405) – Este o comedie cu ţintă literară. Dionysos, zeul teatrului, e îngrijorat de calitatea slabă a spectacolelor teatrale, mai cu seamă după moartea preferatului său, Euripide. Dionysos coboară la Hades, travestit în Herakles, ca să-l aducă pe Euripide înapoi pe tărâmul celor vii. După o competiţie între Euripide şi marele său predecesor Eschil, Dionysos trece de partea acestuia din urmă considerând că este mai folositor Atenei, întorcându-se cu el pe pământ în locul lui Euripide.

Adunarea femeilor (cca. 392) – Femeile din Atena se deghizează în bărbaţi, preiau controlul asupra Ecclesiei (adunarea democratică a Atenei) şi introduc un sistem comunitar asupra bunurilor, sexului şi proprietăţilor. Nu este una dintre cele mai captivante piese ale lui Aristofan.

Plutos (388) – Este ultima dintre piesele lui Aristofan jucată în timpul vieţii sale, un soi de lucrare moralizatoare care nu-i consolidează reputaţia. La scurtă vreme după ce a scris Plutos, Aristofan a murit, lăsând două piese, acum pierdute,  Aiolosikon şi Kokalos, pe care fiul său le-a pus în scenă în 387. Despre acestea se crede îndeobşte că au fost comedii burleşti pe teme mitologice.

sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/06/02/aristofan-viata-si-opera/