Alexandru Odobescu: Supradoză de morfină
În literatura română, una dintre victimele morfinomaniei a fost Alexandru Odobescu. Un doctor parizian i-a prescris un tratament antinevralgic cu morfină. O gută rebelă, tratată cu morfină, scrie Nicolae Manolescu, „stă la originea groaznicului viciu”.
Din epistolarul lui Odobescu rezultă că a avut mereu probleme financiare, inclusiv pentru a-şi procura narcoticul. Din bogata corespondenţă ţinută în franceză cu soţia sa Alexandra (Saşa) Prejbeanu, unele scrisori, cele foarte intime, însemnate cu formula „pour toi”, au fost în general distruse de ei. Aceasta a fost înţelegerea dintre soţi. Totuşi, câteva epistole de acest gen au supravieţuit, dar sunt mai greu de înţeles pentru că, aşa cum remarcă Nicolae Manolescu, „în unele locuri limbajul este aluziv sau codificat”. Într-o astfel de epistolă din anii 1880, care s-a păstrat în pofida faptului că pe ea scria „pour toi seule”, Odobescu îi trimitea Saşei (care se întorcea din Rusia) un mesaj în care actul erotic era asociat cu cel narcotic: „Nu de durere vreau să te aud gemând şi să te simt contorsionată în prima zi a revenirii tale aici. Eu nu sunt morfina, ci ceva mult mai bun, care va servi la injecţii şi, pentru a le face, există gata pregătit un ac frumos şi gros, care te va penetra, nu mai puţin ca morfina. El te aşteaptă cu o vie nerăbdare”.
Mircea Cărtărescu se arăta indignat de „biografiile şablonizate şi falsificate ale scriitorilor români”, având „sentimentul că ţi se vinde o butaforie” când se vorbeşte, de pildă, despre„olimpianismul lui Odobescu”, „fără să se sufle o vorbă despre sinuciderea lui din dragoste şi despre morfinomania sa”.
Nu ştim cu exactitate adevăratul motiv al sinuciderii lui Odobescu. O combinaţie nefericită de încurcături financiare şi probleme sentimentale. Femeia pe care a iubit-o în ultimii ani din viaţă a fost Hortensia Keminger (căsătorită întâi cu Al. Davila, apoi cu D. Racoviţă), „femeia fatală”, mai tânără ca el cu 30 de ani. „Femeia pe care o dumnezeiam”, cum spunea Odobescu. Ea a refuzat să se căsătorească cu „amantul ridicul şi batjocorit”, cum îl descrie I.L. Caragiale, cu „amantul bătrân”, cum îl descrie G. Călinescu. Într-o ultimă depeşă, scrisă înaintea sinuciderii, el îi mărturisea prietenului Anghel Demetriescu că iubita i-a fost „adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar al vieţii”, făcându-l să cedeze în faţa „uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor”.
Odobescu a decis să se sinucidă în casa lui din Bucureşti, în noaptea de 5-6 noiembrie 1895, la vârsta de şaizeci şi unu de ani. Încercarea a fost însă ratată, doza de morfină fiind, se pare, prea mică. Ulterior, I.L. Caragiale a descris această scenă macabră cu un alt opiaceu, laudanum. „Ajuns acasă, Odobescu scrise câteva scrisori;apoi luă o doză forte de laudanum. Rezultatul acestei prime încercări [de sinucidere] fu la timp combătut;îngrijirile îngerului păzitor [=soţia sa] îl scăpară de data aceasta.” În privinţa sinuciderii propriu-zise, Caragiale nu ne spune nimic, considerând că „amănuntele [sunt] deja destul de bine cunoscute în privinţa ultimelor momente ale nenorocitului erou”.
Până la urmă, Odobescu s-a sinucis pe 8 noiembrie 1895 (va muri după o agonie de două zile), injectându-şi o supradoză de morfină. De data aceasta, el şi-a luat toate măsurile de precauţie. Pentru a procura o cantitate letală de morfină, a recurs la un truc ieftin. „Introducând pe rând doi medici pe intrări deosebite [ale casei] – scrie G. Călinescu –, acest erou de roman sentimental colectă o suficientă doză de morfină şi se sinucise”.
Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, Iaşi, Polirom, 2010, pag.142-144
sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/11/24/alexandru-odobescu-supradoza-de-morfina/
