Alcibiade. Primul Dandy

Întortocheata poveste a dandysmului ar putea începe, după unii, cu Alcibiade, frumosul discipol al lui Socrate, şi cu acea coadă tăiată a câinelui. Despre nobilul atenian, istoricii (Xenofon mai ales) nu vorbesc cu prea multă îngăduinţă. Poate doar Plutarh să facă excepţie. Alcibiade e frumos, bogat, de familie bună, inteligent, fără a se ridica însă vreodată nici la măreţia tutorelui său (Pericle) şi nici la cea a mentorului spiritual (Socrate). Mult prea risipitor cu darurile oferite de zei, extravagant, egocentric, de o ambiţie nesăbuită, Alcibiade rămâne în amintirea atenienilor drept bărbatul „cel mai neînfrânat şi arogant”, „îmbătat de putere”, „îngâmfat de laudele ce i le aduceau nu puţini dintre cei puternici”.

De unde atunci faima sa peste veacuri? De unde fascinaţia exercitată cu precădere asupra lui Byron sau Baudelaire? Probabil că datorită firii sale de o nemaiîntâlnită supleţe, care-l face să împrumute întotdeauna, ca pe o mască, stilul celui din faţa lui, pentru a-l cunoaşte mai bine, ca în final să îl poată surprinde şi, astfel, cuceri. Cum altfel să se lase interpretat, de pildă, unul dintre cele mai cunoscute gesturi, când taie fără milă frumoasa coadă a câinelui cumpărat cu 7000 de drahme, lăsându-i muţi de uimire pe atenieni? Dorinţă de a sfida, cruzime absurdă, un gest pervers? „Felinitate, narcisism de clasă, pasiune pentru pariuri şi jocuri, prodigalitate, temperament.” Sunt doar câteva din trăsăturile acestui dandy avant la lettre. Li s-ar mai putea adăuga, între altele, plăcerea ostentaţiei vestimentare şi a travestiului, luxul sfidător afişat (dar numai acolo unde se ştie preţuit:la Atena, de pildă, nu şi în Sparta sau Tracia), homosexualitatea, puhoiul gesturilor sau vorbelor şocante.

Pentru cine ar vrea să-i urmărească întortocheata viaţă, lucrare mai la îndemână decât cea a lui Plutarh nu există. De acolo am aflat, de pildă, despre frumuseţea lui Alcibiade cel peltic, care, „înflorind la orice vârstă a vieţii sale, l-a făcut plăcut şi drăgăstos şi când era copil, şi când era băiat, şi când era bărbat”. Sau despre ciudăţeniile timpurii ale mândrului atenian, care îi anunţă pe de-a-ntregul viitoarea fire. Jocuri încheiate năucitor, doar pentru a câştiga:mâna adversarului muşcată până la sânge, „ca de un leu”, în clipa când simte că va fi biruit;sau trântitul nebunesc pe jos, în faţa unui atelaj în galop, numai pentru ca tovarăşii de joacă să poată socoti zarurile aruncate de el pe pământ. Iar ceva mai încolo, din tinereţe până când se va săvârşi din viaţă, la doar 46 de ani, cu un trup „bine alcătuit şi viguros”, dovedind o grijă neabătută pentru a-şi păstra forma frumoasă, plină de forţă, dar şi de graţie:de la exerciţiile ecvestre sau cursele de care, încununate de glorie la Olimpiade, la gimnastică (făcută zilnic împreună cu maestrul, pe vremea uceniciei la Socrate), de la pregătirile pentru luptă, până la biruinţele în înfruntări armate pe uscat şi pe apă.

După cum tot în Plutarh stă scris despre risipa năprasnică de daruri, ospeţe, spectacole prin care îşi cucereşte prietenii, dar şi duşmanii, despre felul cum, spre a le intra pe sub piele spartanilor la care se refugiază, nobilul atenian obişnuit cu luxul renunţă la mantiile scumpe din stofă de Milet, la parfumuri şi podoabe. Se spală în apa rece a râurilor de munte, îşi lasă părul să crească, mănânc㠄vestita fiertură neagrãă, vorbeşte puţin şi aspru. În timp ce în Tracia, spre a le face pe plac gazdelor, se îmbată mereu. Pentru ca în Asia Mică sau la curtea persană să trăiască în fast şi splendoare. Tot atâtea măşti pentru un suflet ce nu se va lăsa prins vreodată în capcana cuiva. Decât, poate, în cea întinsă, fără să vrea, de către el însuşi.

sursa:Istorii regasite