Zoe Petre: Cine a inventat ANI?
Citim în cartea a II-a a Istoriilor lui Herodot o poveste care sună familiar la prima vedere:Iată... o lege pe care Egiptul o datorează lui Amasis:în fiece an, orice egiptean trebuie să-i declare nomarhului (prefectului provinciei) care îi sunt mijloacele de subzistenţă.
Cine nu se supune şi nu poate dovedi că are resurse legitime este pe loc condamnat la moarte. Solon a luat această lege de la egipteni şi a impus-o concetăţenilor săi atenieni:ea e şi azi în vigoare la ei, fiind o lege foarte bună. Herodot – sau mai probabil informatorii lui egipteni – pretindeau că faraonul se întemeia pe propria experienţă:înainte de a-i lua locul lui Apries, predecesorul său, Amasis s-ar fi ţinut de hoţii şi de înşelăciuni. Cei care îl acuzau de câte un furtişag, văzând că tăgăduieşte fapta, îl târau de fiecare dată la oracolul lor preferat, şi, chiar dacă răspunsul oracolului îl condamna adesea, adesea îl şi scotea nevinovat.
Devenit rege, iată ce a făcut el:a nesocotit toate sanctuarele zeilor care îl dezvinovăţiseră, nu a dăruit nimic pentru întreţinerea lor, şi nu s-a dus niciodată să sacrifice acolo. Erau zei fără însemnătate, spunea, şi ale căror oracole minţeau. Pe zeii care îl vădiseră drept tâlhar, în schimb, i-a considerat ca zei adevăraţi, ale căror oracole erau cu totul demne de crezare, şi le-a adus cele mai înalte cinstiri.
Esopica domnie a lui Amasis e o fantezie. Solon şi-a exercitat mandatul de arhonte şi de arbitru public, archon kai diallaktes, în anul 594 a.Chr.;domnia faraonului Ahmose, Amasis în greacă, se situează cu cel puţin 20 de ani mai târziu, între 570 şi 526 a.Chr. Ar fi totuşi destul de verosimil să presupunem că la Atena exista o procedură de control al avuţiei fiecăruia, după ce Solon iniţiase echivalentul unei constituţii cenzitare, distribuind atât drepturile politice, cât şi obligaţiile – mai ales militare – proporţional cu averea.
La asta se adaugă faptul că o mare parte a cheltuielilor publice era delegată cetăţenilor bogaţi prin sistemul aşa-numitelor leitourgiai, adică „lucrările pentru obşte” (de unde şi liturghiile noastre):de la vitele pentru sacrificii la corurile pentru serbările publice, apoi şi la corăbiile de război, trierele, atenienii bogaţi erau ţinuţi să plătească în numele cetăţii din propria avere. Era, aşadar, important atât pentru fiecare cetăţean în parte, cât şi pentru cetate în întregul ei, ca averea fiecărui atenian să fie cât mai corect evaluată.
Un sistem coerent de exercitare a controlului asupra celor aleşi în funcţii publice şi de responsabilitate a acestora faţă de cetate şi de concetăţeni se instituie însă o dată cu reformele lui Efialte, în anii 462/461 a.Chr., inaugurând democraţia radicală ateniană. Efialte transferă misiunea de a veghea asupra modului în care magistraţii îşi exercitau mandatul de la sfatul aristocratic al Areiopagului la Boule, Consiliul celor 500, ales anual dintre toţi cetăţenii.
Putem bănui că acum se sistematizează diferitele evaluări prealabile, dokimasiai, la care era expus orice cetăţean, şi avem certitudinea că tot acum se instituie obligativitatea generală a controlului imediat după încheierea oricărui mandat de demnitate publică. Până atunci, magistraţii nu erau traşi la răspundere decât dacă existau reclamaţii;mai important, Areiopagul – format din foştii arhonţi – judeca asemenea cazuri la Atena, tot aşa cum, la Roma, magistraţii nu puteau fi judecaţi la ieşirea din funcţie decât de colegii lor senatori, ei înşişi foşti şi actuali magistraţi de rang superior. Părtinirea nu s-a inventat ieri în România.
Binomul dokimasia/euthunai devine nucleul responsabilităţii demnitarilor publici faţă de cetate. Fiecare cetăţean atenian trecea măcar o dată în viaţă printr-o evaluare, dokimasia, care însă nu era o evaluare generală, erga omnes, ca să spun aşa. O dokimasie iniţială statua asupra legitimităţii fiecărui tânăr efeb ca viitor cetăţean, după care operaţia se relua cu fiecare candidatură pentru o funcţie publică.
Doritorii trebuiau să probeze atât capacitatea lor civică generică – că aveau părinţi de condiţie liberă şi măcar tatăl atenian, că aveau un patrimoniu (până târziu, cei care nu aveau pământ nu erau socotiţi cetăţeni cu drepturi depline) şi că familia lor participa la cultele cetăţii – cât şi calificarea specifică pentru care se făcea dokimasia:de pildă, pentru a lupta ca hippeus, în cavalerie, exista un examen special al cailor fiecărui postulant.
Trebuie să observ imediat că dokimasia nu privea în niciun fel competenţa tehnică a candidaţilor pentru diferite funcţii publice, fiindcă din principiu orice cetăţean era considerat competent în calitatea lui de cetăţean, drept care cele mai multe funcţii publice se şi trăgeau la sorţi.
„Euthuna” – controlul folosirii banilor publici
Cel mai aproape de instituţia actuală a controlului averilor demnitarilor era însă o altă practică ateniană, euthuna (literal însemnând „îndreptarea”). E vorba de un sistem prin care orice funcţionar public răspundea pentru modul în care îşi exercitase mandatul. Controlul asupra modului de mânuire a banilor publici se făcea lunar, cei care aveau asemenea atribuţii fiind responsabili în faţa Consiliului celor 500. Dar, la ieşirea din funcţie, orice magistrat se confrunta obligatoriu cu două comisii succesive, una de 10 logistai – un echivalent antic al Curţii de Conturi – care verifica din nou întregul exerciţiu bugetar al mandatului fiecăruia, după care urma a doua verificare, care privea în ansamblu modul în care acesta îşi îndeplinise misiunea, de care răspundea în faţa a 10 euthunai, „cei care îndreaptă, controlorii”, secondaţi de 20 de asesori, paredroi.
Vreme de o lună, aceste comisii examinau cel puţin 1000 de funcţionari publici care îşi încheiaseră mandatul (în genere, de câte un an), după care, timp de o a doua lună, orice cetăţean nemulţumit de verdictul „îndreptătorilor” poate reclama decizia colegiului de 10 thesmothetai. Orice neregulă declanşa automat un proces în care magistratul respectiv putea fi condamnat la amenzi foarte grele, la exil, sau, în cazuri de trădare sau de gravă corupţie, chiar la moarte.
Sau putea fi achitat. Abia după ce treceau primele două luni ale noului an politic, Hekatombaion (iulie/august) şi Metageitnion (august/septembrie), foştii magistraţi puteau răsufla uşuraţi – până ce obţineau un alt mandat. Recent, M.H. Hansen număra nu mai puţin de 7 instanţe care l-ar fi putut condamna la moarte pe un magistrat atenian. Când o funcţie publică seamănă cu un sport extrem, e de mirare că se mai găsesc anual câteva sute de philotimoi, iubitori de onoruri publice, pentru a conduce treburile cetăţii.
„Declaraţia de avere” imaginată de Herodot era, de fapt, de semn contrar şi faţă de euthunai, şi faţă de declaraţiile de avere ale miniştrilor actuali. Amasis se temea de absenţa averii şi credea că omul sărac e condamnat la hoţie. Dimpotrivă, legiuitorii contemporani se tem, ca şi cei atenieni, de excesul de avere al celor care exercită puterea. Poate şi Amasis, şi Efialte, să fi avut dreptate.
