Voinţa de putere şi denaturarea democraţiei

Puterea este o relaţie între oameni. Se impun scopuri, se impun obiective. Rousseau, în al său Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii între oameni, atrage atenţia că înstăpânirea asupra naturii, datorată raţiunii, a condus la dependenţe economice şi politice a unora faţă de alţii. Aşa că oamenii poartă război pentru a cuceri, a intimida sau pur şi simplu a-şi exhiba forţele. Expunerea puterii are un sens aproape spiritual.

În sens strict politic însă, puterea se exprimă prin instituţii care au dreptul recunoscut de a stabili norme care să organizeze traiul în comun a unui grup uman. Nu putem vorbi despre stat sau despre drept fără a ne întoarce la sursele romane, de exemplu la Cicero, care în De Republicane spune aşa:treburile publice sunt treburile poporului într-adevăr, dar poporul nu înseamnă toată lumea, ci un număr restrâns de cetăţeni cu interese comune. Totodată, oamenii trebuie să consimtă faţă de aceeaşi lege.

Ca şi Aristotel, Cicero crede că oamenii posedă o sociabilitate înăscută, care îi îndeamnă să accepte viaţa în interiorul unui stat. dar spre deosebire de el, nu crede că asocierea politică are ca obiectiv traiul fericit, ci crearea unor legături bine stabilite. Indiferent dacă avem guvernarea regelui, a elitei sau a poporului, ideea de bază este aceea a menţinerii legăturii care îi uneşte pe oameni într-o societate politică. Aici se unesc dreptul şi statul, căci acceptarea legii este o condiţie a existenţei sale. Legile, corecte sau nu, sunt liantul social, cele care asigură egalitatea.

Dar nu numai la încălcarea legilor trebuie să fim atenţi, ci şi la elaborarea normelor care ar facilita nişte măsuri pe care ei, deţinătorii puterii, le consideră justificate. Şi cine deţine până la urmă puterea? În democraţiile occidentale funcţionează principiul delegării puterii poporului suveran, care îi alege pe cei care o exercită în numele său. Revenim iarăşi la un text mai vechi, care explică foarte bine principiul. Thomas Hobbes, în Leviathan, tratat despre materia, forma şi puterea unui stat ecleziastic şi civil, ne povesteşte despre categoriile politice pe care se bazează democraţia, fără a fi însă partizan al acesteia. El este un susţinător al monarhiei, dar nu al celei de drept divin. Aşadar, Hobbes crede că există două stări ale umanităţii, de natură şi de contract. Starea naturală este cea a independenţei absolute, a libertăţii egale.

Dar nu este o stare fericită, pentru că este lipsită de securitate. Fiecarea vrea să fie respectat la fel de mult, fiecare vrea recunoştinţă, şi nu există nicio autoritate care să tempereze rivalităţile, mândria sau neîncrederea. Bunurile economice nu sunt singura sursă de dispută, gustul puterii este şi mai mare. În lipsa unei autorităţi politice, se poartă războiul tuturor împotriva tuturor. Astfel, cum trebuie mereu să înfrunte riscul unei morţi violente, oamenii trăiesc de fapt în nişte condiţii animalice.

Hobbes este original când oferă soluţia ieşirii din starea naturală, pentru că nu mizează pe o reformare morală, ci pe inteligenţă, una provenită din frica de moarte. Pacea colectivă este de dorit pentru conservare, nu este neapărată nevoie de bunătate sau generozitate. Aici intervine statul care are rolul de a ţine la respect oamenii. Fiecare renuntă să-şi întrebuinteze forţa în paguba celuilalt, dar regula trebuie respectată de toţi. Se stabileşte prin urmare un contract, care prevede un terţ care deţine o putere mai mare decât toti.

Dar izvorul puterii sunt indivizii, fie vorba chiar despre monarhia pe care o vrea Hobbes. Poporul îl instituie pe suveran. Logica democraţiei, în esentă, a rămas aceeaşi de la Hobbes încoace. Cu o întrebare:cine este autoritatea politică legitimă? De cine trebuie să ascultăm? Am consimţit să ne supunem, pentru că am văzut că starea naturală este una de război, dar mai departe?

Oamenii construiesc ordinea politică, ei fac contractul. Şi idealul ar fi ca liderii, cei care îi reprezintă, să exercite o autoritate care derivă din consimţământul contractanţilor.

Poate că cel mai bun exemplu al asumării destinului colectiv, al unor cetăţeni care îşi fac singuri legile, este cel al Revoluţiei franceze. Dar totodată este şi un exemplu bun despre cum poate degenera o democraţie. Se promovează, într-un mod revoluţionar, o ordine dorită, o autoritate bazată pe consimţământul indivizilor egali în drepturi.

Dar ordinea este înţeleasă diferit de pe diverse pozitii:liberalii postrevoluţionari ca Benjamin Constant consideră revoluţia încheiată odată cu revenirea moderaţilor la putere, partizanii socialismului etatist sau non-etatist vor continuarea revoluţiei, şi mai sunt şi propovăduitorii întoarcerii la vechea ordine. Articularea statului şi a societăţii civile pune probleme mari, despre care se întreba şi Rousseau. Mai precis, despre limitele suveranităţii. Etatiştii vor cucerirea aparatului de stat, neetatiştii ca Proudhon vor reducerea sa completă, iar liberalii vor limitarea reciprocă a statului şi societaţii civile, cu accent pe protejarea spaţiului privat. Dar şi liberalismul are tarele lui.

Revoluţia determină proclamarea drepturilor omului, superioritatea formei republicane. Dar de aici se ajunge la expansiune, în numele eliberării de tirani, ceea ce este un lucru foarte diferit. Armatele napoleoniene invadeaza Europa pentru a răspândi un ideal pe care Imperiul întelegea că trebuie să-l exporte. Şi treptat, patriotismul, din iubirea faţă de un ideal, s-a prefăcut într-un sentiment de superioritate, mândria de a fi francez. Republicani ca Jules Ferry întelegeau că o ţară liberă trebuie să fie şi o ţară mare, că trebuie să răspândească influenţa asupra lumii, justificând astfel colonialismul. Degenerat în naţionalism, idealul democratic nu prea mai este la fel de apreciat, cel puţin de popoarele stăpânite.

Liberalismul pur şi dur poate deveni şi el nociv. John Locke insista mereu asupra limitelor care trebuie fixate puterii politice în vederea asigurării spaţiului privat şi apăra piaţa ca model al vieţii economice echilibrate. Dar liberalismul economic este revazut şi reglat, căci în forma lui pură conduce la mari dificultăţi, dacă ne uităm la criza din 1929. Utilizarea fără măsură a bunurilor şi absoluta concurenţă dăunează, iar logica pieţei trebuie asociată şi cu alte exigenţe. Statul mai trebuie să intervină, cum o face de exemplu când impozitează beneficiile întreprinderilor sau elaborează legislaţia muncii.

În plus, liberalismul economic nu face mereu pereche cu garantarea libertăţilor civile, dacă privim în direcţia Chinei, dar şi la fostul bloc sovietic. Dar chiar când democraţia funcţionează, liberalismul economic poate să o altereze. Când banul domneşte absolut, drepturile nu mai sunt garantate în mod real, domină interesul personal, poporul devine o sumă de grupuri de presiune, mijloacele de informare ajung şi ele în mâinile câtorva. Sub pretextul unei lupte împotriva dirijismului statal, un liberalism exacerbat ajunge să nege bunul public.

Egalitarismul este şi el o denaturare a democraţiei. Dacă egalitatea condiţiilor devine prioritatea statului, acesta intervine mai mult ca oricând în viaţa cetătenilor. Totalitarismul stalinist sună în teorie ca un stat-providenţă, acel intervenţionism care are ecouri şi în democraţii, prin preocuparea faţă de boală sau bătrâneţe. O exacerbare a sa anihileaza însă iniţiativele şi îi reduce pe indivizi la obiecte controlate, sub pretextul protejării de un rău şi mai mare. O treaptă spre totalitarism.

Aceste câteva remarci ne pot fi utile în contextul actual. Pentru că în esenţă putem regăsi câteva tendinţe similare. Europocentrismul, sentimentul de superioritate a civilizaţiei occidentale, este încă foarte activ. Apoi, sentimentul că liberalismul, tradus de pildă prin privatizare, este singura cale spre progres. În fine, individualismul dus uneori la extrem. Retragerea în viaţa privată, fără interes pentru dezbateri democratice. Şi distanţa tot mai mare dintre populaţie şi reprezentanţii puterii. Încotro ne îndreptăm?

Recomandare:

Jean-Michel Besnier, Jean-Paul Thomas, Chronique des idées d’aujourd’hui. Éloge de la volonté, PUF, 1987.