Vlad Țepeș văzut de naționaliști

Un text al lui Dan Berindei despre relaţiile diplomatice ale Principatelor Unite mă trimite la un articol despre Procedura de învestitură şi ceremonialul de recepţie ale Prinţului Domnitor Cuza la Constantinopol în septembrie 1860, prima întîlnire cu Sultanul a domnului celor două principate. Articolul, iscălit de G.G. Florescu apare ca fiind publicat în revista Studio et Acta, Orientalia, 1960.

Am căutat-o şi am găsit-o la Biblioteca Academiei Române. E o publicaţie a Secţiunii de Studii Orientale, Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din RPR.

Pentru cel care nu ştie prea multe lucruri despre Orient, titlurile articolelor, scrise în franceză, nu-i spun nimic. Mie îmi spun deja multe lucruri. Văd şi consemnez titluri precum „Anumite aspecte ale societăţii otomane în lumina legislaţiei (kannunom) a sultanului Mohamed II” de Mustafa A. Mehmet, Apropos de monografia profesorului Franz Babinger: Mohamet Cuceritorul şi timpul său (în italiană în titlu „Moameth il Conquistatore şi timpul său”, cum suna în traducerea Evelinei Pallaca), iscălit de Mihail Guboglu.

Numele Mohamed al II-lea, chiar dacă în variantă italiană, Moameth, mi-a atras atenţia.Aflîndu-mă în ebuliție intelectuală în chestiunea Cuceririi Constantinopolului, înainte de a citi şi xeroxa studiul despre Cuza, m-am apucat de acest articol, iscălit de Mihail Guboglu la rubrica Discuţii, nu la Recenzii.

Nu mi-a părut rău după timpul sacrificat lecturii acestui articol, tipărit, ca toate textele din revistă, în franceză.Am aflat mai întîi că lucrarea, pusă în discuţie aparţine unui specialist în Imperiul Otoman, Franz Babinger, că ediţia în nemţeşte a fost tipărită în 1953, cu prilejul aniversării a 500 de ani de la Cucerirea Constantinopolului şi că ediţia în italiană, îmbunătăţită cu text nou şi cu planşe – ediţie supusă discuţiei – a văzut lumina tiparului în 1954.

Volumul II sau numărul 2 al publicaţiei redactat, zice precizarea de pe pagina de gardă, sub redacţia lui Mihail Guboglu la studiul neamţului mă convinge însă că în materie de viziune asupra trecutului naţional nu e nimic nou sub soare.Zicerile autorului român din 1960 pot fi întîlnite şi azi, după patru decenii şi ceva, şi, îndeosebi în plină democraţie postdecembristă, vîndută şi ca net diferită de dictatura comunistă.

Monografia lui Franz Babinger se ocupa şi de campania lui Mehmet al II-lea împotriva lui Vlad Ţepeş. Portretul lui Vlad Ţepeş provoacă nemulţumirea turcologului nostru:

„Luînd în considerare doar trăsăturile sugestive ale prinţului român, autorul n-a sesizat personalitatea veritabilă a acestuia, aşa cum se poate vedea ea reflectată într-un număr de reviste europene, apărute, de la Moscova pînă la Straburg, începînd cu finele secolului al XV-lea. Din acest punct de vedere, F. Babiger ar fi trebuit să ţină cont de anumite surse româneşti, ca, de exemplu, «Cronica lui Vlad Ţepeş» (La chronique de Vlad d’Empleur), ed. I. Bogdan (Bucureşti, 1896) şi nu să se sprijine exclusiv pe surse străine, cel mai adesea denaturate privind numeroase acte de cruzime şi pedepse administrate oricui vinvoat «fie el mare boier sau preot călugăr sau om din popor».

Astfel de violenţe, atîtea cîte au existat, avea drept ţel de a consolida independenţa Valahiei, cu scopul de a putea lupta mai bine contra turcilor”.

Concluzie de etapă:

1) Istoriografia europeană punea accentul pe cruzimile lui Vlad Ţepeş provocate de personalitatea de tip Dracula.
2) Istoricii noştri, chiar cei din timpurile comunismului dejist, îi contraziceau pe străini, punînd cruzimile lui Vlad Ţepeş pe seama raţiunii de stat.

Şi cînd vine vorba de Ştefan cel Mare, istoricul nostru găseşte motive de profundă nemulţumire. Ca şi în cazul lui Vlad Ţepeş, Franz Babinger, potrivit lui Mihail Guboglu – n-a înţeles adevăratele motive ale războaielor cu domnitorii Ţării Româneşti:

„Luptele lui Ştefan cel Mare cu prinţii Radu cel Frumos, Loiaţă Basarab şi Ţepeluş pentru tronul Valahiei sînt descrise într-o manieră destul de detaliată, dar autorul le ridiculizează. F. Bobinger n-a înţeles că lupta dusă de Ştefan cel Mare pentru a da Valahiei prinţi de încredere nu era o simplă «ambiţie politică», ci exprima nevoia prinţului de Moldova de a avea în Valahia aliaţi devotaţi pentru a putea lupta în contra turcilor într-o manieră organizată”.

Franz Babinger explică pe Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare prin sentimente categoric omeneşti: cruzimea, ambiţia de putere.

Istoricul din anii 1960, iminent turcolog, găseşte temeiurile celor doi în idealuri abstracte.

Poate că în explicarea celor doi demnitari se găsesc şi una şi alta.

Se vede însă din acest studiu că naţionalismul îşi spunea cuvîntul şi în anii comunismului dejist, nu doar în cei ai comunismului ceauşist.