Atacul de noapte din iunie 1462: Geniul militar al voievodului Vlad Țepeș

Domnitorul Vlad Țepeș și-a început activitatea de conducere în anul 1456 și era văzut ca un oarecare venit la cârma Țării Românești. Trebuia să fie o marionetă supusă grupărilor boierești și să se închine concomitent Regatului Ungariei și Imperiului otoman.

Nu contau banii luați de la talpa țării! Important era ca boierii să se bucure de berechet și huzur, intrigile politice în vederea obținerii de mai multă influență fiind ceva deosebit de plăcut pentru cei bogați. Voievodul era însă energic și hotărât să facă și ceva fapte mărețe, care să rămână în istorie, autoritatea centrală fiind cea chemată să asigure ordine, forță și prestigiu. Izvoarele istorice amintesc de întărirea armatei prin efectuarea de exerciții, aducerea de armament și de mercenari.

Vlad Țepeș fusese o vreme trimis gaj în lumea otomană și cunoștea modul în care erau folosite armele orientale dar le cunoștea și pe cele din lumea creștină. S-a pus accent în mod corect pe cavalerie, cetele mobile putând să suplinească inferioritatea numerică și să acționeze prin manevre fulgerătoare împotriva unui adversar lent și cu forțele dispersate.

Tunurile, guri de foc ce puteau fi cu greu transportate, au fost lăsate în plan secund, mai ales că erau deosebit de scumpe. Totuși, a fost ridicat Turnul Chindiei, diferit de reconstituirea actuală și orașul Târgoviște era înconjurat cu o palisadă.

Cetatea Poenari a fost consolidată și extinsă în cel mai scurt timp posibil și s-a scris că s-a folosit munca forțată a celor care l-au trădat cândva pe voievod.

Enervarea unui padișah

Activitatea domnitorului n-a fost pe gustul sultanului Mehmed al II-lea, cel ce cucerise Constantinopolul în anul 1453. Dornic să elimine autonomiile creștine, a dus o politică provocatoare și s-a ajuns la o confruntare militară începând din anul 1461. Cum forțele dunărene nu se descurcau cu valahii, a fost necesară organizarea unei expediții sultanale.

Au fost trimise porunci pentru strângerea de merinde și de trupe necesare formării și aprovizionării unei armate impresionante. Nu era padișahul mulțumit cu lucruri mărunte și tot imperiul a fost obligat să se forțeze economic în vederea satisfacerii pretențiilor celui ce visa la multă glorie militară. Ghiaurii urmau să fie pedepsiți în cel mai crunt mod și mulți gâzii urmau să fie răsplătiți cu pradă și robi.

Expediția din 1462 a fost un prilej potrivit ca Vlad Țepeș să-și demonstreze priceperea în mânuirea armelor și-n conducerea trupelor. Apropierea dușmanilor de Târgoviște putea să fie încetinită prin aplicarea tacticii pământului pârjolit, obișnuită în războiul asimetric, și astfel soldații turci nu aveau de unde să strângă rezerve de hrană și nici apa nu era suficientă pentru masele de oameni și animale.

Se poate presupune că luna iunie nu era tocmai blândă în ceea ce privește temperaturile sau poate să fie deosebit de ploioasă. Cronicarii otomani n-au amintit ceva despre precipitații, ceea ce înseamnă că vremea a fost călduroasă și uscată.

Sa’adeddin a scris chiar că marele vizir Mahmud Pașa a nimerit într-o regiune unde nu era pic de apă și armata a fost însetată. Trimiterea de detașamente de cercetare și de jaf se impunea, dar misiunea militarilor era deosebit de riscantă din cauza prezenței steagurilor de călăreți români ce cunoșteau regiunea.

Chiar dacă oastea munteană era redusă din punct de vedere numeric, sultanul se temea de surprizele oferite de voievodul din Kara Eflak și ordona în fiecare seară organizarea de tabere fortificate, măsură ce indică și o teamă profundă de umbra lui Kazıklı. Este foarte periculos să-ți disprețuiești inamicul și Mehmed al II-lea a vrut să fie prevăzător.

Totuși, măsurile luate n-au fost suficiente și izvoarele timpului amintesc de infiltrarea voievodului pentru a vedea cum este organizată tabăra otomană. Teoretic, cunoștea cum sunt dispuse trupele, dar trebuia văzută dispunerea prezentă. Timpul era prețios și nu trebuia să se rateze obiectivul principal și era posibil ca sultanul să-și pună cortul altfel. Misiunea implica mari riscuri, dar cunoașterea limbii turcilor a fost un avantaj prețios în munca de cercetare.

Atacul de noapte

Domnitorul putea să hotărască o confruntare într-un loc îngust, impropriu desfășurării cetelor otomane, și ar fi rezultat o ciocnire frontală cu pierderi mari de ambele părți. Atacatorii otomani ar fi fost obligați să înainteze sub o ploaie de săgeți exact ca la Rovine în 1395.

Problema era că și inamicul avea arcași buni și mulți, ceea ce s-ar fi soldat cu rărirea propriilor rânduri. In plus, erau disponibile piese de artilerie la tirul cărora nu era bine să se stea. Curajul de tip cavaleresc nu era de dorit în condiții de inferioritate numerică.

A urmat hotărârea de geniu: atacul pentru noaptea de 16 spre 17 iunie 1462 la ultimul popas înainte de intrarea în Târgoviște. Un oraș important din punct de vedere economic, politic sau militar trebuie aparat cu orice preț și orice metodă era și este potrivită. Terenul destul de accidentat și împădurit oferea posibilitatea apropierii prin surprindere și s-a hotărât atacarea numai cu cavaleria, acțiunea rapidă urmând să-i zăpăcească pe otomani și astfel dispozitivul de luptă nu se putea închega.

Vlad Țepeș în timpul celebrului atac de noapte (ilustrație de CĂTĂLIN DRĂGHICI)

Îmbrăcarea unor haine turcești de captură și vorbitul în limba invadatorilor urmau să sporească deruta în rândurile celor buimăciți. Vârful atacului urma să fie dirijat direct spre cortul sultanului, uciderea conducerii supreme urmând să genereze destrămarea ordiei.

Fortificațiile de campanie nu puteau să fie puternice din moment ce oastea otomană era însoțită de multe bagaje și animale. Soldații realizau ce puteau prin săparea de șanțuri și ridicarea de valuri din pământ, dar erau multe breșe în sistemul defensiv.

Ofensiva a început în noaptea neagră și întunericul s-a dovedit un aliat al luptătorilor români, dar a fost și în dușman. S-a nimerit o zonă cu multe animale de transport și străbaterea masei mișcătoare a luat ceva timp. Nu era rea nici distrugerea mijloacelor logistice, dar obiectivul principal rămâneau militarii și sultanul.

Cetele conduse de voievod au deviat de la traseul stabilit și s-a ajuns la cortul marelui vizir. A fost astfel timp să se formeze un careu al ienicerilor în jurul padișahului, luptătorii de elită ucigând pe oricine se apropia de formația defensivă.

Coeziunea dispozitivului era vitală din moment ce Țepeș putea să apară ca un duh al nopții. Confuzia a generat confruntări între militarii otomani până când s-a luminat de ziuă și s-a observat că ghiaurii au plecat de mult timp.

Armata otomană a continuat înaintarea spre capitală și spectacolul descoperit a fost unul cumplit. Soldații prinși de către munteni zăceau trași în țeapă și peisajul era unul îngrozitor pentru moral.

Sultanul a fost impresionat de modul în care gândea voievodul și a dat ordin de retragere spre Constantinopol. A preferat să păstreze autonomia Kara Eflak-ului și să-l lase voievod pe favoritul Radu cel Frumos, cel ce fusese educat pe la palatul imperial. Un conflict cu Ungaria n-ar fi fost de dorit în starea în care ajunsese armata imperială.

Rezistența militară din anul 1462 n-a fost în zadar și statutul în relațiile cu Imperiul otoman a fost menținut chiar de crudul Mehmed al II-lea. Expediția sultanală a fost un cumplit eșec economic din moment ce prada n-a fost suficient de bogată pentru a justifica pierderile în oameni și cheltuielile militare de amploare.

Unele știri din epocă amintesc că armata a avut pierderi mari în cai și flota s-a întors cu corăbiile avariate după expediția împotriva Chiliei. A fost un eșec strategic usturător, dar cronicarii otomani au făcut eforturi stilistice să ascundă dezastrul.

Geniul militar al voievodului

Chiar dacă unii scriitori contemporani spun că domnitorul suferea din punct de vedere nervos și de aceea manifesta o cruzime deosebită, acțiunile militare din 1462 indică prudență și calcul militar pentru salvarea vieții luptătorilor din subordine. A fost departe de generalii din secolul al XX-lea care ordonau atacuri frontale împotriva unor poziții fortificate și unde se aflau arme mult mai mortale în raport cu ceea ce se găsea în secolul al XV-lea.

Cele mai cunoscute exemple sunt din Primul Război Mondial în timpul bătăliilor de la Verdun și de pe Somme. Domnitorul român nici măcar nu poate să fie comparat cu ofițerii sovietici și cu cei niponi, adepți ai atacurilor sinucigașe în masă pentru obținerea unor succese tactice și strategice.

Voievodul cu numele sinistru de Dracula a fost absolut normal în raport cu „geniile” strategice din secolul al XX-lea. Atacul de noapte a fost un exemplu perfect despre cum se poate acționa prin surprindere în vederea distrugerii unei oștiri numeroase cu pierderi minime. Cum istoricii moderni sunt dominați de pasiuni megalomanice și mereu sunt nemulțumiți de amploarea confruntărilor, trebuie scris în mod clar că la acțiunea nocturnă a participat întreaga ordie otomană și trupele muntene de cavalerie, cele ce sunt estimate la 7.000 de oameni.

Interesante sunt astăzi lucrările de sinteză despre trecutul neamului românesc. O astfel de operă realizată în anul 2021 acordă evenimentelor din 1462 fix 11 cuvinte. Există astăzi un curent istoriografic ce susține eliminarea unor exagerări definite drept naționaliste și astfel să se scrie în spiritul adevărului.

În realitate, se cade exact în partea cealaltă și parcă autorii nu sunt români și vor să facă rău propriului neam prin această denigrare permanentă din care se înțelege că nu s-a făcut ceva serios în istoria Europei timp de sute de ani. Adevărul este că unii autori vor să ajungă cunoscuți și trebuie să micșoreze faptele înaintașilor și ale contemporanilor pentru propria glorie.

Atacul de noapte din iunie 1462 a fost o confruntare de proporții, dar multă vreme izvoarele otomane au rămas necunoscute deoarece aparțineau altei civilizații și sursele românești au tăcut sau au fost pierdute.

Nu s-a putut realiza o popularizare suficientă și doar catalogarea domnitorului drept un vampir numit Dracula a scos la lumină la nivel internațional o parte din faptele întâmplate în 1462. Mai este mult de cercetat despre Vlad Țepeș și trebuie să fie permanebt combătută legenda că a fost un voievod sinistru, obsedat numai de sânge și torturi, și că a realizat prea puțin în scurta domnie.

_{Foto sus: Atacul de noapte, imortalizat de Theodor Aman prin pictura „Bătălia cu facle” (© Wikimedia Commons)}