Ungaria sub umbra Moscovei. De la teroarea lui Béla Kun la „gulaș-comunismul” lui János Kádár și la atitudinea pro-Putin de azi

Poziția lui Viktor Orbán pe scena europeană este una marcată de o apropiere constantă față de Rusia, în ciuda faptului că istoria nu a fost mereu favorabilă ungurilor în relația cu Moscova. Premierul Ungariei a adoptat în repetate rânduri o retorică ce minimalizează șansele Ucrainei de a rezista în fața agresiunii ruse, subliniind caracterul „războinic” al Rusiei și tradiția acesteia de a-și impune influența prin conflicte armate. Această atitudine, confirmată chiar de relatările lui Donald Trump, l-a izolat pe Orbán în cadrul Uniunii Europene, unde majoritatea statelor membre sprijină Kievul și caută să-i asigure un viitor în structurile europene.

La începuturile carierei sale politice, Viktor Orbán s-a remarcat printr-o poziție ferm anti-sovietică, care contrastează puternic cu orientarea sa pro-rusă din prezent. În 1988, alături de alți tineri activiști și studenți, el a fondat partidul național-liberal FIDESZ, conceput inițial ca o platformă a generației post-comuniste. Momentul care l-a consacrat pe scena publică a avut loc în 1989, atunci când, la ceremonia de reînhumare a martirilor Revoluției Maghiare din 1956, Orbán a cerut în fața a zeci de mii de oameni organizarea de alegeri libere și retragerea trupelor sovietice din Ungaria. Declarația a avut un impact puternic într-un context în care dominația Moscovei era încă prezentă în Europa de Est.

Ulterior, Orbán a intrat în Parlamentul ungar în 1990 (foto sus - iar solganul campaniei sale era Listen To Your Heart' ), iar în 1993 a preluat conducerea FIDESZ, transformând partidul dintr-o formațiune de tineret liberal-radicală într-un partid de centru-dreapta. În timpul guvernării Ferenc Gyurcsany (2004-2009), Orban a criticat public dependența energetică a Ungariei de Rusia și întâlnirile la nivel înalt dintre conducătorii celor două țări. Deși inițial simboliza rezistența față de controlul sovietic și  promova integrarea democratică a Ungariei în structurile occidentale, evoluția sa politică ulterioară l-a adus într-o poziție paradoxală: de la un lider care cerea eliberarea de sub tutela Moscovei la unul dintre cei mai vizibili susținători europeni ai Rusiei contemporane. Această schimbare evidențiază traseul ideologic complex al lui Orbán și modul în care pragmatismul politic a redefinit prioritățile sale de politică externă.

Ceremoniile de reînhumare din 1989, a celor morti in 1956

Ce uită Viktor Orban din istoria Ungariei? Suferințele și atrocitățile făcute de „prietenul” rus

Istoria Ungariei în secolul XX este marcată de o serie de traume colective provocate nu doar de înfrângerea din Primul Război Mondial și de deciziile Tratatului de la Trianon, ci și de intrarea brutală sub influența sovietică. Pentru unguri, experiența comunismului nu a fost doar o realitate politică impusă, ci și o dramă a supraviețuirii într-o țară sfâșiată între tentația independenței și presiunea implacabilă a Moscovei.

Experiența inaugurală: Republica Sovietică a lui Béla Kun

În martie 1919, pe fondul haosului lăsat în urmă de război, un grup de comuniști conduși de Béla Kun – abia întors de la Moscova, unde fusese instruit și sprijinit de bolșevici – a instaurat în Ungaria o republică sovietică, prima din afara URSS. De remarcat faptul că, promisiunile livrate în spațiul public au vorbit despre „salvare națională” și „redobândire a teritoriilor pierdute”. În realitate, acestea au mascat în realitate o teroare sângeroasă, cunoscută în epocă sub numele de „teroarea roșie”. Regimul lui Bela Kun a fost caracterizat de teroare și represiune și s-a soldat cu mii de victime: arestări arbitrare, execuții sumare, confiscări de avere și prăbușirea completă a economiei. Pentru mulți maghiari, acest episod a reprezentat prima experiență directă a comunismului importat din Rusia – și prima lecție dureroasă că sprijinul sovietic nu înseamnă nicidecum libertate.

„Reîntregirea națională” proclamată de bolșevicii ungari viza inclusiv anexarea Transilvaniei, iar atacurile ungare asupra teritoriilor românești au inclus violențe asupra populației românești. Deci Armata Română s-a văzut nevoită să protejeze interesele strategice ale țării și, cu acordul aliaților,  să  pornească o ofensivă dincolo de Tisa. Armata Roșie Ungară a încercat să opună rezistență trupelor române, cehoslovace și sârbe, dar experimentul lui Kun nu a rezistat decât 133 de zile.

În acest context, trebuie să atragem atenția asupra propagandei ungare resentimentale, care reclamă comportamente abuzive ale românilor, jafuri și confiscări sistematice. Realitatea atestată istoric spune însă altceva.  Armata română nu s-a implicat în administrarea internă sau în viața politică a Ungariei, încheindu-și ocupația imediat ce la Budapesta a fost restabilită ordinea, majoritatea surselor istorice documentare atestând un comportament disciplinat și civilizat al soldaților români.

Bela Kun

De la speranțe naționale la ocupația sovietică

La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, aflați în tabăra perdantă, ofițerii ungari își declarau opțiunea de a depune armele în fața occidentalilor, și nu în fața sovieticilor, recunoscând diferența dintre tratamentul oferit de cele două categorii.

După deceniile interbelice dominate de regimul lui Miklós Horthy și de frustrarea post-Trianon, care au dus la niște atrocități în Transilvania, primită vremelnic în 1940 sub oblăduirea lui Hitler și a Dictatului de la Viena, Ungaria s-a prăbușit din nou sub roțile istoriei, în 1945. Armata Roșie, intrată în Budapesta după o bătălie devastatoare, a adus cu sine nu doar eliberarea de sub jugul nazist, ci și începutul unei noi dominații.

Soldati sovietici in Budapesta - 1945

Situația a fost agravată de violențe grave comise de trupele sovietice în timpul ocupării: jafuri, agresiuni sexuale în masă (estimări între 5.000 și 200.000 de victime), execuții și alte excese teribile îndreptate împotriva civililor – toate acestea fiind temeinic documentate. Amintim faptul că în bătălia pentru Budapesta au fost folosite numeroase contingente românești, care au fost puse în avangarda trupelor sovietice și care au dus greu luptelor propriu zis. Trupele românești au fost retrase, după ce apărarea germano-maghiară fusese învinsă. Iar în capitala Ungariei au intrat doar trupele sovietice.

Impunerea la putere a ramurii comuniste loiale Moscovei – în frunte cu Mátyás Rákosi – a însemnat pentru unguri o perioadă de teroare asemănătoare celei trăite în 1919, dar extinsă la scară națională: procese spectacol, epurări politice, deportări în lagărele sovietice, distrugerea structurilor tradiționale ale societății și colectivizarea forțată. Rákosi, supranumit „cel mai bun elev al lui Stalin”, a transformat Ungaria într-o colonie politică și economică a Uniunii Sovietice.

Pe scurt după ocuparea Ungariei de Armata Roșie la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, până la 600.000 de maghiari – dintre care până la 200.000 de civili – au fost deportați în Uniunea Sovietică pentru muncă silnică. Se estimează că până la 200.000 dintre deportați au murit în aceste lagăre.

Regimul stalinist intern condus de Mátyás Rákosi (sfârșitul anilor ‘40–1953)

Perioada dominației staliniste în Ungaria a fost marcată de o represiune puternică în plan intern. Între 1950 și 1952, peste 26.000 de anti-comuniști au fost forțați să părăsească casele și relocați, multe dintre aceste locuințe fiind confiscate de partid; mulți au fost de asemenea deportați sau executați după procese tip spectacol. Cardinalul József Mindszenty, lider al Bisericii Catolice maghiare și simbol al opoziției, a fost arestat, torturat și condamnat la închisoare pe viață pentru  trădare – un act care a marcat profund Biserica și societatea maghiară. A fost eliberat în timpul Revoluției din 1956, iar apoi a locuit la Ambasada SUA din Budapesta timp de 15 ani, reprezentând un simbol al rezistenței împotriva regimului comunist. În 2019 a fost declarat „venerabil” de către Biserica Catolică, acesta fiind primul pas spre beatificare.

Revoluția din 1956 – o națiune împotriva tancurilor

Explozia de nemulțumire acumulată a erupt în octombrie 1956. Studenți, muncitori, intelectuali și chiar foști comuniști reformiști au ieșit pe străzile Budapestei cerând libertate, pluralism politic și retragerea trupelor sovietice. Timp de câteva zile, revoluția părea victorioasă: Imre Nagy promitea democratizarea, iar statuia lui Stalin era doborâtă.

Dar în noiembrie, Moscova a reacționat cu brutalitate. Peste 200.000 de soldați sovietici și mii de tancuri au invadat Ungaria. Străzile Budapestei s-au transformat într-un câmp de luptă, plin de moloz, sânge și cadavre. Mii de oameni au fost uciși, zeci de mii arestați, iar aproape 200.000 au ales exilul. În ochii lumii, Ungaria devenea simbolul luptei disperate împotriva hegemoniei sovietice.

János Kádár – între trădare și compromis

În acest context tragic, a intrat în scenă János Kádár. Fost comunist persecutat chiar de propriul regim stalinist, el a fost adus la putere de Moscova după înăbușirea revoluției. Pentru unguri, numele său a rămas mult timp sinonim cu trădarea: plecat la Moscova pe 1 noiembrie 1956, s-a întors în urma tancurilor sovietice pentru a prelua conducerea.

Kádár se afla într-o situație imposibilă: fără legitimitate internă, disprețuit de popor și privit cu suspiciune chiar de sovietici. Totuși, el a înțeles rapid că Ungaria nu putea fi guvernată doar prin teroare. Spre deosebire de Rákosi, Kádár a căutat un compromis social. A acceptat dominația sovietică, dar în același timp a încercat să ofere ungurilor o formă de normalitate.

Astfel s-a născut ceea ce istoricii au numit „gulaș-comunism”: un regim în care, în schimbul renunțării la libertățile politice, populația primea siguranță, locuri de muncă, consum relativ decent și un trai mai bun decât în alte state satelite ale Moscovei. Pentru mulți, Ungaria a devenit „cea mai veselă baracă” din lagărul comunist, în contrast izbitor cu România lui Gheorghiu-Dej sau Ceaușescu.

Suferința ascunsă sub aparența prosperității

Dar prosperitatea kádáristă avea un preț: o dependență tot mai mare de Moscova și de creditele externe, o economie artificială, întreținută de împrumuturi și de compromisuri politice. Deși Kádár a împiedicat deportarea masivă a insurgenților din 1956, regimul său a rămas unul represiv: sute de revoluționari au fost executați, inclusiv Imre Nagy, iar supravegherea securității era omniprezentă.

Pentru unguri, trauma din 1956 a rămas vie sub stratul de liniște cotidiană pe care îl promitea regimul. Străzile sângerânde din Budapesta, tancurile sovietice și exilul forțat al zecilor de mii de familii au rămas răni deschise, chiar și atunci când mesele erau mai bogate decât în țările vecine.

Între rezistență și adaptare

Privind retrospectiv, istoria Ungariei sub influența sovietică se înfățișează ca o succesiune de traume și compromisuri. De la teroarea lui Béla Kun din 1919, trecând prin regimul stalinist al lui Rákosi și culminând cu zdrobirea brutală a Revoluției din 1956, ungurii au cunoscut ce înseamnă dominația Moscovei.

Kádár (foto) a reușit să ofere o relativă stabilitate și chiar o prosperitate iluzorie, dar aceasta nu a șters suferința, ci doar a mascat-o. „Gulaș-comunismul” nu a fost o alegere liberă, ci o formă de adaptare la o realitate geopolitică implacabilă: Ungaria rămânea captivă sub umbrela sovietică.

Revenind la ziua de azi

Orbán își revendică un rol central în discuțiile privind încheierea războiului din Ucraina, dar dintr-o poziție ambiguă. Pe de o parte, el se prezintă drept lider regional care „cunoaște bine” realitățile din estul Europei și care ar putea facilita dialogul între Rusia și Ucraina. Pe de altă parte, respinge categoric integrarea Ucrainei în Uniunea Europeană, considerând-o „periculoasă” și echivalentă cu „importarea războiului” în blocul comunitar. Această poziție reflectă strategia sa de a menține legături privilegiate cu Moscova și de a contesta consensul occidental, ceea ce îl transformă într-un actor incomod, dar influent, în arhitectura deciziilor europene privind conflictul.

Imediat după ce regimul Orban a ajuns la putere, în 2010, conducerea Ungariei s-a poziționat, tot mai explicit, de partea Rusiei, prin împiedicarea sancțiunilor impuse de Uniunea Europeană, prin perpetuarea dependenței energetice față de Moscova, sau prin preluarea retoricii propagandistice ruse.

Narativele ruse au devenit teme de campanie și elemente de discurs ale liderilor ungari. Astfel, în privința Ucrainei, Budapesta a subliniat cu regularitate corupția, nerespectarea drepturilor minorităților, echivalarea ajutorului militar oferit Ucrainei cu o atitudine pro-război, proclamarea opțiunii pacifiste, sinonimă cu admiterea înfrângerii în fața Rusiei. Nu în ultimul rând, voci relevante ungare desfășoară adevărate campanii de demoralizare în spatele frontului: recent (13.08.2025), chiar înainte de summitul americano-rus din Alaska, premierul Viktor Orban a declarat nici mai mult nici mai puțin că „Rusia a câștigat războiul”.

În privința Uniunii Europene și a Occidentului (colectiv, în varianta rusă), executivul Orban a desfășurat o campanie de demonizare, în care s-a vorbit despre atacuri la adresa suveranității Ungariei și a Guvernului Orban sau stipendierea societății civile să acționeze împotriva intereselor acestei țări. Demersurile Uniunii Europene de a se implica în negocierile de pace sunt, imediat, catalogate ca „ridicole și patetice” de premierul ungar, Budapesta, în schimb, erijându-se în posibil mediator sau gazdă a negocierilor trilaterale ruso-ucraineano-americane.

În raport cu SUA, Orban este singurul lider european care s-a plasat, fără echivoc de partea republicanilor, susținând accederea lui Donald Trump la Casa Albă, opțiune preferată și de Federația Rusă, care vedea în actualul președinte american un interlocutor mai comod. Nu în ultimul rând, teme precum homofobia și utilizarea religiei sau familiei tradiționale ca vehicul propagandistic le regăsim în egală măsură la Moscova și la Budapesta. Un caz aparte îl reprezintă demersurile Budapestei de a protesta împotriva includerii Patriarhului Kiril al Bisericii Ortodoxe Ruse pe lista de sancțiuni, deși prelatul se profilase drept un susținător al războiului de agresiune împotriva Ucrainei.

De asemenea, establisment-ul ungar evită cu sfințenie să lezeze, cât de puțin, Moscova. Astfel, după ce Vladimir Putin a făcut obiectul unui mandat de arestare internațional emis de Curtea Penală Internațională (17.03.2023), Ungaria a ieșit din jurisdicția acestui for. În privința sancțiunilor economice, sunt promovate teze care susțin că statele membre sunt mai lezate decât Rusia. Dacă maghiarii din Transcarpatia (unde trăiește o comunitate semnificativă de etnici maghiari) au de suferit de pe urma războiului, Budapesta acuză Kievul că îi trimite pe front și că perpetuează războiul (adică nu capitulează).

Chiar zilele trecute, președintele Ungariei, Tamas Sulyok, a exprimat, pe pagina sa de Facebook,  condoleanțe și simpatie pentru victimele atacului rusesc cu rachete din localitatea Mukachevo, regiunea Transcarpatia din Ucraina. Elanul emoțional i-a fost, probabil, temperat imediat, sens în care, la scurt timp, a editat postarea, eliminând cuvântul „rusesc”. Modificarea discretă nu a trecut neobservată, mai multe publicații și portaluri de presă dedicându-i materiale critice (Radio Europa Liberă, Index.hu. Telex.hu, 444.hu).

Nu în ultimul rând, puterile înscăunate de mult timp la Moscova și Budapesta s-au girat reciproc și s-au scos una pe alta din izolare. Când Moscova era redusă la interacțiuni cu Belarus, Azerbaidjan, Kazahstan și Kârgâstan, prietenii de la Budapesta veneau în vizită sau confereau decorații. Similar, când nimeni nu se întâlnea cu Orban sau cu ministrul de externe Szijjarto Peter, câte un ministru rus venea la Budapesta, iar distincțiile rusești se înmulțeau în palmaresul maghiarilor. Astfel s-au gratulat (de la maghiarul „gratulalok” - felicitări) miniștrii de externe Szijjarto Peter (30.12.2021 – Ordinul Prieteniei) și Sergei Lavrov (2021, Crucea Comandor a Ordinului pentru Merit Ungar), ministru sănătății rus Mihail Murașko (2021, Crucea Comandor a Ordinului pentru Merit Ungar), vicepremierul ungar Semjen Zsolt (19.03.2022, Ordinul Glorie și Onoare al Bisericii Ortodoxe Ruse), ministrul rus al comerțului și industriei, Denis Manturov (iulie, 2021, Ordinul de Merit al Ungariei).

Concluzie

Cine este înțelept, învață din istorie. Lecție mai fără echivoc, mai clară decât istoria Ungariei nu se poate. De câte ori Ungaria a interacționat cu Rusia, contactul a fost contondent pentru maghiari (și nu numai). Prietenia ruso-ungară a cam fost cu forța, cu pistolul la tâmplă, iar încercările de independență ale maghiarilor  au fost aspru sancționate. Scăparea maghiarilor a fost întotdeauna către Occident, de altfel, un număr mare de cetățeni ungari (aproximativ 4% din populația Ungariei) alcătuiesc diaspora vest-europeană a acestei țări. Oare câți maghiari au emigrat în Federația Rusă?

Sigur, Rusia pare acum puternică și promite niște câștiguri facile și imposibil de obținut pe altă cale: resurse energetice mai ieftine, o piață de desfacere alternativă și chiar eventuale recuperări teritoriale. Potrivit declarațiilor lui Trump înainte de summitul din Alaska, Viktor Orbán, „om foarte inteligent, , care e din acea regiune și cunoaște foarte bine ambele țări”  ar fi declarat „China te învinge prin comerț. Rusia te învinge prin război.”

Dar să iei partea agresorului e întotdeauna riscant, deoarece, așa cum însuși Viktor Orban i-a transmis lui Donald Trump, agresorul asta știe să facă: să poarte războaie. Agresorul e puternic și temut, dar el nu poate aduce bunăstare, stabilitate, pace socială sau echitate. Puținele avantaje obținute de Ungaria, de-a lungul istoriei, din prietenia cu rușii fie au durat foarte puțin, fie au fost grevate de multe neajunsuri.

Poate Viktor Orban ar trebui să privească din nou la istoria țării și să își recalibreze politica externă cu mai multă înțelepciune și mai puțin așa-zis pragmatism (de fapt un compromis rușinos de la adevăratele valori democratice, creștine și umaniste).