Un gardian de la Auschwitz povestește: „Nu mă simt ca un criminal”

Jakob W. a lucrat la Auschwitz.Cercetat pentru complicitate la crimă(acuzațiile au fost însă retrase recent), Jakob a acordat un interviu publicației Spiegelși a vorbit despre cum a fost să facă parte din mașinăria nazistă.

Jakob W. avea 19 ani și era student la arhitectură în momentul când a primit scrisoarea care, șapte decenii mai târziu, îl va transforma în suspect de complicitate la crimă. Era vara lui 1942 când tânărul dintr-un sat din apropiere de Belgrad a fost recrutat.Câteva luni mai târziu devenise gardian SS în lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau, ajungând să participe la cele mai îngrozitoare crime comise de Reich-ul german. El a lucrat acolo timp de doi ani de zile, fiind martor la traiul în fabrica morții.

Astăzi, în 2014, Jakob W. locuiește într-un oraș din sudul Germaniei. Traiul său a fost perturbat în toamna lui 2013, când a fost inclus pe o listă de 30 de suspecți anchetați de procurorii germani pentru participarea la crimele Holocaustului. Bărbatul de 91 de ani a aflat însă recent, în luna august, că procuprorii abandonează cazul împotriva sa, căci el a fost deja condamnat de un tribunal polonez (în 1948) pentru legăturile sale cu lagărul Auschwitz, iar legea spune că el nu poate fi pedepsit de două ori pentru aceeași crimă.

Procurorii l-au rugat pe Jakob W. să nu vorbească cu presa, dar bătrânul – care are totuși energia unui bărbat cu 20 de ani mai tânăr – spune că nu are de gând să păstreze tăcerea, că vrea să prezinte propria versiune asupra celor întâmplate

„Toată lumea știa.”

SPIEGEL: Când ați auzit pentru prima dată de camerele de gazare?

W.: Când vezi atâtea trenuri venind, atâția oameni sosind, nimeni nu mai poate spune nimic. Toată lumea știa.

SPIEGEL: Ați fost vreodată într-o cameră de gazare?

W.: O singură dată. Eram cu o echipă de inspecție. Eu trebuia să-i păzesc. Asta se întâmpla în 1943 sau 1944.

SPIEGEL: Cât de mare era camera?

W.: Poate cât casa mea, adică 90m2. Când sosea unul dintre trenuri, cu 200-300 de oameni, atunci aceștia – dacă erau prea mulți – trebuiau să aștepte afară. 

SPIEGEL: Puteați vedea asta de sus [turnul de gardă]?

 W.: Trebuiau să aștepte în fața camerei de gazare pentru o oră. Apoi erau conduși înăuntru. Auzeau și țipetele, dar ei, cei de la SS... Vreau să spun, așa era. Așa... s-a întâmplat.

SPIEGEL: Ce vă trecea prin minte când stăteați cu inspectorii în camera de gazare?  

W.: Vă puteți imaginea că era o cameră mare. Era practic un buncăr din beton. Erau țevi pe din afară ;nu mai știu dacă erau patru sau șase. Apoi aruncau o „conservă” înăuntru.

SPIEGEL: Ați văzut soldați SS aruncând [gazul] Zyklon B în cameră?

W.: Da, desigur. Stând în turn, îi puteai vedea venind. Era întotdeauna o mașină cu doi bărbați înăuntru. Și conduceau direct într-acolo și făceau o mică operațiune și atunci știai:aceea era echipa morții.

Jakob W. a lucrat la Auscwitz până în ianuarie 1945, după care unitatea lui a fost trimisă la apărarea orașului Breslau (astăzi Wroclaw) din Polonia, unde bărbatul și-a pierdut ochiul drept și a fost rănit la stomac. De atunci și până azi, el aude doar cu urechea stângă. La interviul acordat, alături de soția sa, l-a mai invitat să fie prezent pe vecinul lui. Vrea să arate că nu are secrete, că nu a avut niciodată.

Mulți știau că a fost, odată, gardian la Auschwitz, inclusiv cei trei fii ai săi, colegii de la muncă și pastorul protestant de la biserica din apropiere. Chiar și Cancelaria și biroul președintelui german știau. În 2011, Jakob W. a trimis o scrisoare Cancelarului german, Angela Merkel, și președintelui de atunci, Christian Wulff, pentru a se plânge că statul i-a micșorat pensia cu 59€ din cauza faptului că încălcase „principiile umanității” în timpul perioadei naziste. Asta pentru că o lege adoptată de guvernul Helmut Kohl făcuse posibilă această reducere. Petiția sa a fost respinsă.

„Cred că a fost voința lui Dumnezeu că am fost doar un gardian. Și că nu am fost într-un pluton de execuție.”

W.: La Auschwitz, aveam o săptămână ture de zi și o săptămână ture de noapte în turnurile de supraveghere, apoi o săptămână cu echipele de muncă din afara lagărului.

SPIEGEL: Erați singur în turn în timpul turelor?

W.: Da, dar noaptea eram doi pe tura de 12 ore și făceam schimb la fiecare trei ore. Intre orele astea puteai dormi puțin. In lagărul Auschwitz-Birkenau exista acea faimoasă poartă prin care trenurile ajungeau în lagăr. Sus, în clădirea de lângă, era camera de odihnă pentru turele de noapte.

SPIEGEL: Ce vă aduceți aminte cu privire la munca din turnuri?

W.: Doisprezece ore însemna mult timp. Când era cald, trebuia să stai toată ziua în soare. Când era frig, trebuia să sari constant de pe un picior pe altul. Erai acolo, la șase metri înălțime, și nu aveai voie să cobori, nici măcar ca să mergi la toaletă.

SPIEGEL: La ce vă gândeați când erați acolo sus?

W.: Dimineața, toți prizonierii mergeau la muncă undeva, la construcție de drumuri. Seara se întorceau. Între aceste două momente, nu era nimeni în lagăr. Atunci puteam citi. Aveam o biblie la mine sau un ziar. Asta nu era interzis.  

SPIEGEL: Citeați Biblia în turnurile de supraveghere?

W.: Sunt creștin protestant. Și cred că a fost voința lui Dumnezeu că am fost doar un gardian. Și că nu am fost într-un pluton de execuție.

SPIEGEL: Ați împușcat vreodată vreun prizonieri la Auschwitz?

W.: Nu am împușcat niciodată pe nimeni.

SPIEGEL: Din turnuri, vedeați întregul lagăr. Ați văzut vreodată un alt soldat SS împușcând un prizonier?

W.: Nu.

SPIEGEL: Ați văzut vreodată un prizonier încercând să evadeze?

W.: Nu, dar s-a întâmplat. Încercau mai mult din disperare. Săreau pe gard și erau împușcați, omorâți.

SPIEGEL: Dar nu ați văzut niciodată așa ceva?

W.: Nu am împușcat niciodată pe nimeni.

SPIEGEL: Ați avut vreun contact cu prizonierii?

W.: Da, dar mai mult cu cei germani.

SPIEGEL: Și ați vorbit cu ei?

W.: Nu vorbeau cu noi decât dacă ne adresam noi primii. Pentru că mulți dintre noi spuneau lucruri precum „evrei de rahat” sau „evrei împuțiți, „e vina lor că suntem aici”. Aș spune că majoritatea îi învinuia pe evrei pentru faptul că ei trebuiau să fie gardieni acolo. Foloseam apelativul informal „du” (tu) când vorbeam cu ei, iar ei trebuiau să folosească formalul „Sie” (dumneavoastră) când răspundeau.

SPIEGEL: Despre ce vorbeați cu ei?

W.:Odată eram cu o echipă de muncă formată din femei, dintre care unele erau foarte tinere. Așa că am întrebat-o pe una din ele:„de ce ești aici?”, Iar ea mi-a răspuns:„pentru că sunt evreică.” Ce ar trebui să răspunzi atunci?

SPIEGEL: Ați văzut cadavrele arzând?

W.: Coșurile crematoriului nu erau foarte înalte. În funcție de direcția vântului, mirosea foarte urât. Și începând cu 1944, crematoriile nu mai făceau față. În apropiere era un șanț, avea poate 3 sau 4m lățime. Acolo ardea zi și noapte focul. Doi bărbați cărau încontinuu cadavrele [legate cu sfori] din camera de gazare, apoi le dezlegau și le aruncau în foc. Dacă erai în apropiere, era imposibil să nu te uiți.

SPIEGEL: Deci erați într-un turn în apropiere de camerele de gazare?

W.: Ne schimbam întotdeauna. Gardul era chiar dincolo de camerele de gazare, iar turnurile în spate. Se puteau vedea. Ardea un foc imens.

SPIEGEL: Un foc imens de la cadavre?

W.: Nu se stingea niciodată. Zi și noapte. Te obișnuiai cu orice. Nimeni nu putea pleca. Și nu puteai să te plângi, nu ar fi schimbat nimic.  

În timp ce Jakob W. vorbește despre acest capitol întunecat din istoria Germaniei, soția sa stă lângă el, croșetând. Uneori îl ajută să-și amintească ceva sau îi completează propozițiile. Cunoaște multe detalii. Spune că uneori, la zilele de naștere ale prietenilor sau rudelor, soțul ei începea subit să vorbească despre Auscwitz.

Povestea gardianului SS Jakob W. începe în Beška, un oraș micuț din apropiere de Belgrad unde locuiau așa-zișii șvabi danubieni, populația vorbitoare de germană din Iugoslavia. În aprilie 1941, armata lui Hitler a pătruns în Iugoslavia. Pentru W., acesta e un detaliu esențial. El n-a avut niciodată cetățenie germană, a fost iugoslav. Și spune că nu e responsabil pentru faptul că, începând cu 1942, SS-ul a început să trimită gardieni pe front și să-i înlocuiască cu etnici germani. Astfel, în a doua jumătate a războiului, jumătate din gardienii SS erau etnici germani.

Istoricul polonez Aleksander Lasik păstrează o bază de date a membrilor SS care au lucrat în lagărele de concentrare. El poate dovedi că 45 de bărbați din județul de unde provenea W. au lucrat la Auschwitz. Însuși Jakob W. estimează că numărul celor din Beška ajunge la 20, inclusiv un văr de-ai săi și un coleg de școală. Dacă e adevărat, atunci Beška ar putea fi satul care a dat cei mai mulți angajați la Auschwitz.

Foto:Jakob W. în 1941, la Belgrad

SPIEGEL: Cum ați ajuns la Auschwitz?

W.: Ni s-a spus că trenul va pleca din Indija, un sat chiar de lângă Beška, la ora 9 dimineața pe 19 septembrie 1942. SS-iștii de acolo ne-au primit. Ne-au spus că nu avem voie să coborăm din tren nicăieri. Am călătorit cu un tren de pasageri până la Viena, unde ultimul vagon a fost separat de tren. Acesta a mers la Auschwitz.

SPIEGEL: În alte cuvinte, voi erați în acest ultim vagon?

W.: Da. Fuseserăm așezați după numele de familie. Cei de la „S” la „Z” erau în ultimul vagon și trebuiau să meargă la  Auschwitz. A fost la nimereală. Când trenul a ajuns la Viena, SS-ul a împărțit pasagerii. S-au strigat oamenii alfabetic. Când se umplea un vagon, treceau la următorul.

SPIEGEL: Cum a continuat călătoria?

W.: Când am ajuns la stația de la Auschwitz, am mers imediat pe jos, 2 kilometri, către Birkenau. Mai întâi, ne-au tuns părul scurt, ne-au vaccinat și ne-au tatuat. Tatuajul meu era un „A” întors invers, de la grupa de sânge. Inițial ne-au făcut trei luni de pregătire, inclusiv într-un poligon de tragere. Culcat, în picioare, orice vă imaginați.

SPIEGEL: Restul de unde proveneau?

W.: Grupul nostru era format în principal din germani din străinătate, din România, Cehoslovacia și Iugoslavia.  

Jakob W. insistă spunând că nu a avut de ales. Cercetările istoricului Jan Erik Schulte arată că recrutările în SS din Iugoslavia, în 1942, erau predominant obligatorii. Ca atare, cazul lui W. începe cu o încălcare a Convenției de la Haga, care interzice în mod expres recrutarea cetățenilor străini.

Când W. a ajuns la Auschwitz-Birkenau, acesta era oficial un lagăr pentru prizonieri de război. Inițial, șeful SS Heinrich Himmler voia să folosească prizonierii de război pentru a construi o rețea de forturi defensive și baricade în vederea protejării coloniștilor germani din Estul Europei. Dar apoi a transformat acest loc în cel mai mare lagăr al morții din mașinăria crimelor naziste.

La acea vreme, Auschwitz-ul făcea parte din Reich-ul german, căci Hitler anexase regiunea după atacul asupra Poloniei. In cele din urmă, complexul a ajuns să includă trei lagăre principale și circa 50 de lagăre secundare. Mulți prizonieri au fost uciși brutal și în lagărele secundare, dar camerele de gazare se găseau doar în lagărul de bază (KL Auschwitz I) și în cele 140ha de barăci cunoscute drept Auschwitz-Birkenau (sau KL Auschwitz II).

În jurul lagărului Birkenau se aflau mii de stâlpi de ciment legați unul de altul de garduri electrice. În exteriorul gardului se aflau turnurile de supraveghere, de diferite înălțimi, din care gardienii SS manevrau luminile și mitralierele. În jurul acestor bariere se afla un alt lanț de turnuri de gardă, permițând SS-ului să controleze o arie vastă. Sarcina gardienilor era de a preveni evadarea prizonierilor care munceau în afara lagărului. Uneori existau până la 3000 de gardieni de serviciu.  

W.: Dacă aveai o tură de zi, ea se termina la șase seara. Apoi mergeam la cantină. După aceea puteai cere voie să părăsești lagărul și puteai merge până stația de tren Auschwitz. Fetele din Katowice, cel mai mare oraș din apropiere, mergeau mereu acolo.

SPIEGEL: Așadar puteați părăsi lagărul în timpul serii?

W.: Da, da sigur. Existau multe baruri. Cei mai mulți [băieți] jucau skat [joc de cărți] și beau bere.

SPIEGEL: Despre ce vorbeau oamenii?

W.: Nu erau entuziasmați de conducere. Evident, noi știam și toată lumea simțea că nu se poate termina bine, că nu era în regulă că erau aduse trenuri pline de oameni care erau apoi uciși. Aveam toți acest sentiment. Dar când ești [doar] un soldat...

În dosarele personale ale angajaților lagărului, există declarații oficiale precum „Nu am voie să provoc vătămări corporale sau moartea opozanților statului (prizonieri)” sau „Sunt conștient – și am fost informat astăzi – că voi fi pedepsit cu moartea dacă voi sustrage proprietățile evreiești de orice fel”. În schimb, echipa SS de la Auschwitz – unde tortura, hoția și crimele făceau parte din viața cotidiană – se angaja de la început să facă exact opusul.

Am putea spune că aceasta e o formă specială de cinism. Sau am putea-o considera o fațadă pseudo-legală pentru ascunderea Holocaustului. Una din dispozițiile pentru personal cerea păstrarea „secretului absolut”. În practică, aceste cuvinte n-aveau nicio însemnătate.

W.: Fratele meu m-a vizitat o dată. Era soldat în Wehrmacht din 1941. Nu am primit nicio permisie atunci. Mi-a scris că primise cinci zile de permisie specială ca să mă viziteze.

SPIEGEL: Când a fost asta?

W.: A sosit la stația de tren din Auschwitz în vara lui 1942. Exista un cămin pentru vizitatori și m-a sunat de acolo. L-am luat de acolo și ne-am plimbat în jurul întregului lagăr. Purta o uniformă Wehrmacht, dar asta nu atrăgea atenția la Birkenau.

SPIEGEL: Și ce a spus fratele tău despre lagărul de concentrare?

W.: Ce a spus? Știa. Jumătate din satul nostru era în SS și toată lumea avea ceva de spus despre asta acasă.  

SPIEGEL: Cum te-ai simțit cu privire la visita fratelui tău?

W.: Eram fericit. Vărul meu, care era și el gardian la Auschwitz, a primit și el o zi liberă. Ne-am plimbat toți trei în jurul lagărului. Trebuie să vi-l imaginați ca un sat mare. Prizonierii nu erau acolo, erau la muncă.

SPIEGEL: I-ați arătat crematoriile în care se aflau camerele de gazare?

W.: Le-a văzut, desigur. În seara aceea ne-am întors în stația de tren și am mers la bar.

Jakob W. spune că, în timp ce era la Auschwitz, a văzut un ziar militar cu un anunț pentru recrutarea de medici pentru front. Susține că, după aceea, a vorbit de două ori cu superiorii lui și le-a spus că ar prefera să se alăture trupelor combatante. A doua oară, spune el, comandantul companiei l-a amenințat că-l arestează pentru insubordonare dacă mai face vreo încercare. Nu există însă nicio dovadă scrisă privind cele întâmplate.

Procurorul din Stuttgart a deschis o anchetă în cazul lui W., cercetând prezența sa la selecție atunci când a sosit la Auschwitz un tren de la Berlin, în 1943. Prizonierii evrei soseau, de obicei, după un drum ce dura câteva zile și, în apropiere de depozitul de marfă, noii sosiți erau „selectați”. De acolo, SS-iștii fie îi duceau în coloane către lagăr, fie îi transportau cu camionul. Cei mai mulți erau omorâți imediat în camerele de gazare, iar pe restul îi aștepta munca forțată.

SPIEGEL: Cum a fost când ați luat în primire trenul plin cu prizonieri?

W.: Eram chemați la datorie și eram plasați în poziție, la circa 20m de trenul care tocmai sosise. Deschideau ușile din exterior și trebuia să înconjurăm trenul până când toate persoanele erau „descărcate”. Apoi ei erau duși în lagăr de gardienii responsabili de supravegherea lagărului intern.

SPIEGEL: Încercau oamenii să fugă?

W.: Erau foarte intimidați. Înainte de plecare, li se spunea că vor fi duși într-un lagăr de muncă și că nimic nu li se va întâmpla, decât dacă vor încerca să evadeze. În camerele de gazare, vedeau duzele și credeau că vor face duș. Înainte de a intra, trebuiau să-și aranjeze hainele ordonat.

Prizonierii care au supraviețuit își amintesc altfel sosirea lor la Auschwitz. Unii își amintesc de reflectoare puternice și de strigătele soldaților SS. Alți spun că au fost primiți de oameni în haine civile, într-o manieră „prietenoasă”. Această atitudine era menită să ofere victimelor un sentiment de siguranță și să prevină panica. Cercetătorii sunt convinși astăzi că împărțirea muncii în mașinăria de crime la scară industrială a redus semnificativ inhibițiile celor angajați. Ei estimează că procentajul crimelor patologice în rândul făptașilor era de cel mult 10% și că restul care au participat la crime ezitau, aveau îndoieli și mustrări de conștiință. Dar cumva vorbeau unii cu alții și se convingeau reciproc că nu au nimic de face cu crima în sine.

SPIEGEL: Simțiți vreo vină pentru cele întâmplate?

W.: Nu, nu am acest sentiment. Le dădeam evreilor ce rămânea din pâinea noastră, care altfel ar fi fost aruncată. O puneam pe cutiile lor cu unelte, lângă locul de unde luau apă. Nu am făcut niciodată rău vreunui evreu. Dar nici nu am avut cum să-i ajut.

SPIEGEL: Simțiți vreun fel de vină morală?

W.: Nu. Le-am vorbit într-o manieră prietenoasă;nu am lovit sau omorât niciunul. Nu mă simt ca un criminal doar pentru că a trebuit să-i păzesc. Germania a invadat Iugoslavia și aceea a fost o crimă împotriva umanității și a legii internaționale. Apoi germanii m-au recrutat și m-au adus la Auschwitz. Cum era să scap de acolo? Dacă dezertam, m-ar fi împușcat.

Sistemul de justiție german a mai încercat o dată, la sfârșitul anilor '70, să-l aducă în fața legii pe Jakob W. Dar cazul a fost în cele din urmă închis. Atunci, el le-a spus anchetatorilor că nu a știut ce se întâmpla în interiorul lagărului. Nu a menționat nici că ar fi făcut parte din selecțiile din zona de „descărcare”. Astăzi, Jakob W. spune că nu-și mai aduce aminte de interogatoriu. Spune însă că ar fi absurd ca oamenii să susțină că nu știau ce se întâmpla la Auschwitz. „Când crematoriul ardea constant, atunci toată lumea știa că se întâmplă ceva.”

SPIEGEL: Ce vi s-a întâmplat când s-a terminat războiul?

W.: Ca membru SS, am ajuns într-un lagăr americani pentru prizonieri de război. La sfârșitul anului 1946, eram la Dachau cu alți 6000 de prizonieri. Stăteam în barăci cu trei etaje și purtam vechile uniforme. Apoi, într-o dimineață, ni s-a spus că în ziua aceea vor veni evrei de la Auschwitz, drept martori.

SPIEGEL: Trebuiau să vă identifice?

W.: Erau în jur de 20 de bărbați. Făcuseră parte dintr-o unitate specială care își conducea propriii oameni în camerele de gazare și trebuiau să-i ducă de acolo la crematoriu în vagoane. Erau toți oameni tineri.

SPIEGEL: Cum a fost întâlnirea?

W.: Toți aveau dreptul să ne scuipe și să ne denunțe. În schimb, au trecut pe lângă noi și au spus:„Porci sărmani. Unde vă sunt ofițerii și Blockführer-ul?