Un cărturar francez justifică argumentat Comunismul lui Sadoveanu

La interviul acordat mie pentru Aleph News, Jordan Herford, administratorul drepturilor de autor Sadoveanu (maică-sa, Smaranda Erfurt, nepoată a lui Sadoveanu, e moștenitoarea, singura nepoată rămasă în viață), îmi aduce spre prezentare varianta franceză a Zodiei Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, apărută la editura Rue d’Ulm, în 2017, sub titlul Le règne du prince Douca, ou le signe du cancer, traducere, adnotări și postfață, Philippe Préaux.

Cartea a fost publicată într-o colecție pe care aș vedea-o valabilă și la noi: „Collection Versions françaises”. De la început colecția ne semnalează că e vorba de varianta franțuzească a unei cărți apărute în original într-o altă limbă.

Despre traducătorul și editorul cărții, aflu, grație unui site de vînzare de carte, că s-a născut în 1948 la Neunkirchen (Germania), fost elev al L’École normale supérieure, denumită «de la rue d’Ulm», «Ulm», una dintre instituțiile universitare printre cele mai prestigioase din Franța, specializată în Litere și Științe.

Așadar, traducerea apare sub semnul unei prestigioase instituții pariziene de învățămînt superior. Philippe Préaux a tradus cărți și din germană și a obținut diploma în Limba română la Institut national des langues et civilisations orientales (INALCO). A făcut mai multe călătorii în România.

Într-o pauză de publicitate iau cartea și o răsfoiesc, surprins de calitatea ediției: hîrtie de lux, postfață, note.Azi, spre seară, aflat la birou, cum mă durea capul, mi-am zis să cercetez mai atent cartea. E o capodoperă de ceea ce se numește editarea unei cărți. Prima pagină reproduce Zodiacul pictat de călugărul Antim, Evangheliarul, 1642/1643. Pe cealaltă pagină, o veritabilă bijuterie editorială:

Harta principalelor localități citate în roman, valabilă în secolul cînd se petrece Vremea Ducăi Vodă, inclusă în harta României și a țărilor vecine din 2017.

Lungit cu picioarele pe două scaune, citesc primele pagini din Notele traducătorului. Întruchipează o capodoperă a seriozității în materie de cercetare. Eu le parcurg fără a mai vedea paginile la care se tipăresc notele. Iată un exemplu:

„Sărbătoare tradițională moldovenească (cumetrie) care urmează unui botez. Atestată de asemenea în Franța de Vest, în Aunis, sub numele – foarte apropiat de comperage.”

Sau un alt exemplu:

„Sarmale (pronunție sarmalé): rulade de foi de varză acră, umplute cu carne și ierburi și fierte. Una dintre mîncărurile tradionale românești.”

Mă dă gata mai ales harta cu locurile pomenite în roman. De ce dracu nu facem și noi o asemenea ediție? Postfața e o capodoperă de cercetare riguroasă, scutită de mesaje propagandistice, a romanului, dar și a personalității lui Mihail Sadoveanu. Autorul nu ocolește punctele problematice din biografia marelui scriitor, cum ar fi, de exemplu, Comunismul lui Sadoveanu:

„«Comunismul» lui Sadoveanu

Astăzi încă, ba chiar mai mult decît oricînd de la schimbarea de regim din 1989 cu valul de anticomunism care a însoțit-o, în primul rînd atitudinea lui procomunistă și prosovietică începînd din 1944 pînă la moartea sa, în 1961, i-a fost reproșată scriitorului. S-a regăsit alături de comuniști, care rămăseseră puțin numeroși în România, în timpul campaniilor de ură a căror țintă era din partea extremei drepte, și a putut să le aprecieze eficacitatea. În urma răsturnării antifasciste din 1944, condusă împreună de Palatul regal și Partidul Comunist, apoi proclamarea republicii populare, la conducerea căreia scriitorul a participat în două reprize, din 1947 în 1948 și în ianuarie 1958, distincțiile onorifice l-au înconjurat cum se obișnuia în acea epocă pentru un intelectual de frunte într-un regim din Răsărit, în mod frecvent obiect al unui «cult al personalității». Din timpul vieții și multă vreme după dispariția lui, a fost atacat pentru acest rol nu numai reprezentativ, ci de putere politică reală, pe care a acceptat să îl exercite, ca și cînd numai prin acest singur fapt ar fi cauționat toate abuzurile guvernelor române comuniste succesive, precum și stalinismul în general.

Nu este rolul nostru și nici nu este aici locul pentru asta, de a face anume procesul politic al unui om cu o atitudine complexă, cîtuși de puțin redusă la căutarea onorurilor, ci alcătuită în mod autentic din asumarea responsabilităților de stat, atitudine cu care era obișnuit, și asta fără întrerupere începînd cu anii 1920, ca președinte de Senat, de exemplu, apoi al Adunării Naționale. Să ne limităm la a aminti că lumea, începînd din 1949, era efectiv împărțită în două tabere, asupra cărora plana o amenințare nucleară efectivă. Statele Unite folosiseră deja de două ori bomba atomică, Uniunea Sovietică o avea. Exista teama de un conflict nuclear iminent și lumea era pentru sau contra coexistenței pașnice și a dezarmării. Se contura o mișcare mondială de savanți, artiști și intelectuali din Est, ca și din Vest pentru apărarea păcii, printre care se disting Frederic Joliot-Curie, Aragon, Picasso, Jean-Paul Sartre, Pablo Neruda sau Yanis Ritsos, pentru a-i cita doar pe cei mai cunoscuți, în timp ce alții (George Orwell, Arthur Koestler, Benedetto Croce, Raymond Aron sau Igor Stravinski) se delimitau. Războiul rece bîntuia și printre intelectuali. În acest context, Sadoveanu, care făcuse deja alegerea în 1944, în timpul răsturnării de situație prosovietice (tot în timpul războiului, pe frontul transilvănean, în septembrie 1944, a căzut unul dintre fiii săi, Paul-Mihu, și el scriitor) acționînd convins potrivit conștiinței sale umaniste, este pus în situația să aibă luări de poziție fără echivoc în favoarea noului regim care se poziționează ca adversar al fascismului, apoi în contra unui nou război mondial. Dar unii îl consideră doar un oportunist. În privința pretinselor lui trădări față de opozanți, mărturiile diferă printre intelectualii români, inclusiv la cei pînă nu demult încă «dizidenți» precum Virgil Tănase, care îi ia apărarea retrospectiv:

«Cei care considerau că drumul era fără întoarcere au vrut să se adapteze. Cel mai bun exemplu este un prozator, Sadoveanu, unul dintre cei mai mari scriitori ai noștri. Rădea tot ce îi permitea funcția și împărțea apoi banii victimelor represiunii staliniste: scriitori interziși, familii ale unor persoane închise.»

Nu este mai puțin adevărat că prima impresie favorabilă după călătoria în URSS imediat după război (se pare că a fost tulburat de vizitarea creșelor rurale) a jucat un rol declanșator la acest intelectual deja admirator al culturii ruse, progresist angajat politic devreme, care vedea în răsturnarea satelor românești o alternativă la vicisitudinile țării sale sărace și înapoiate: se pare că a fost puțin conștient de abuzurile și uneori de crimele noului regim, care îl răsfăța. Dacă atitudinea lui a fost și rămîne foarte criticată, este greu de despărțit anticomuniștii funciari de democrații sinceri, dezamăgiți de «convertirea» scriitorului; altfel zis, de a distinge între adversarii ideologici de lungă durată, nostalgici ai unei ordini aristocratice din trecut, pe care Sadoveanu o critica dintotdeauna, și detractorii pretinsului său «drum al Damascului», susceptibili de adeziune la o republică burgheză, chiar socialistă, mai puțin represivă.”

Ce dovadă mai bună decît prefața asta e că străinii sînt mai obiectivi decît noi în abordarea valorilor noastre naționale?!

_{Foto sus:
Prezidiul Republicii Populare Române în 1948: Ştefan Voitec,
Mihail Sadoveanu, Gheorghe Stere, Constantin Ion Parhon, Ion Niculi
(© „Fototeca online a comunismului românesc”)}