Ultima frontieră: America vs. Rusia în cursa pentru cucerirea spațiului
Introducere. De la cursa înarmării la cursa pentru spațiu.
Al Doilea Război Mondial se terminase, dar abia se așezase praful după bombele de la Hiroshima și Nagasaki, că noile ostilități erau pe cale să înceapă. Cândva Aliați uniți împotriva Germaniei naziste, Statele Unite și Uniunea Sovietică deveniseră dușmani.
În timpul Războiului Rece dintre cele două blocuri, singurul lucru care a prevenit apocalipsa nucleară a fost, în mod paradoxal, chiar forța armelor. Dezvoltările în industria armamentelor – de la prima rachetă balistică și până la bombele nucleare – au făcut ca un nou război să fie prea periculos. Amenințarea distrugerii reciproce a însemnat instalarea unei păci fragile, în timp ce cursa armelor a dus la crearea unor arme nucleare chiar mai periculoase decât cele folosite în 1945. Însă exista o altă modalitate prin care SUA și URSS să-și crească forța tehnologică fără vărsare de sânge:uitând de război, americanii și rușii au început să privească spre cer și au început o nouă cursă, de data asta pentru supremația în spațiu. Această cursă spațială avea să coste multe miliarde de dolari, dar s-a încheiat cu un succes extraordinar:pășirea omului pe Lună.
Intriga. Kennedy stabilește țelul:trimiterea omului pe Lună
Sputnik 1
Rusia Sovietică a lansat Sputnik, primul satelit artificial, pe 4 octombrie 1957. Obiectul în sine nu era mai mult de o simplă sferă de metal dotată cu transmițător radio. Dar în Occident, au apărut imediat neliniști cu privire la lansarea, tot din 1957, a vehiculului „R 7” care transporta prima rachetă balistică intercontinentală, ce putea fi folosită pentru trimiterea de bombe nucleare direct către America.
Președintele Eisenhower știa, grație misiunilor secrete de recunoaștere, că sovieticii exagerau în privința capacității lor militare, și credea că Statele Unite au un clar avantaj militar, inclusiv în privința arsenalului de rachete. Însă presiunea de a face față competiției cu adversarul era totuși foarte mare. Succesorul lui Eisenhower, John F. Kennedy, a fost umilit atunci când cosmonautul sovietic Iuri Gagarin a devenit primul om trimis în spațiu. Se întâmpla pe 12 aprilie 1961, când Gagarin s-a aflat la bordul unui R 7. La scurt timp după, în data de 25 mai, Kennedy a ținut un discurs devenit apoi faimos, în care a afirmat următoarele:„Cred că această națiune ar trebui să se dedice realizării acestui țel până la sfârșitul deceniului, cel de a trimite un om pe Lună și a-l întoarce cu siguranță pe Pământ. Niciun alt proiect spațial din această perioada nu va fi mai impresionant pentru omenire sau mai important pentru explorarea pe termen lung a spațiului, și niciun altul nu va fi mai dificil sau mai scump de realizat.
Desfășurarea acțiunii. Care e cea mai bună strategie în cursa spațială?
În anii '60, pe măsură ce americanii și sovieticii au început să reflecteze serios la posibilitatea trimiterii unui om pe lună, ambițiosul proiect a deschis o serie de probleme ce trebuiau puse la punct în ambele state. Înainte de toate, trebuiau înființate instituții corespunzătoare – agențiile spațiale, trebuiau recrutați și pregătiți astronauți și cosmonauți și, poate cel mai important, trebuia creată tehnologia care să permită aterizarea pe lună.
Cele două state au abordat problema în două maniere complet diferite. În timp ce americanii perspicace au dezvoltat o strategie spațială pe termen lung, sovieticii s-au aruncat cu capul înainte, cu o campanie de propagandă care le prezenta progresele în lume într-o lumină extrem de favorabilă. La începutul cursei, sovieticii au avansat foarte rapid, atingând elemente cheie, ceea ce a făcut să pară că americanii aveau mult de recuperat.
Între timp, americanii – despre care toată lumea credea că au rămas în urmă – simțeau puternic presiunea publică de a realiza ceva. Cu toate acestea, au adoptat o atitudine relativ discretă și au continuat să-și vadă de planul lor fără a fi, aparent, tulburați de avansul rușilor. În cele din urmă, s-a dovedit că abordarea lentă, dar sigură, a americanilor a fost cea câștigătoare.
Punctul culminant. „Un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire.”
Pe măsura trecerii timpului și a apropierii termenului-limită de impus de Kennedy, în societate – atât cea rusă, cât și cea americană – se resimțea din ce în ce mai puternic presiunea de a duce la bun sfârșit proiectul omului pe Lună. La un moment dat, din cauza întârzierilor, agențiile spațiale din America și Uniunea Sovietică au fost nevoite să-și regândească strategiile. După ce aproape puseseră capăt programului Apollo timp de un an, când NASA era gata să-și reia misiunile americanii s-au trezit din nou în dezavantaj. Sovieticii nu doar că-și restartaseră programul mai repede, dar începuseră o campanie de propagandă foarte puternică, prin care au convins lumea că erau aproape să-și îndeplinească țelul.
De teama unei iminente lansări sovietice, americanii au grăbit pasul. Pe 21 decembrie 1968, NASA a trecut la conducerea cursei cu misiunea Apollo 8 trimisă pe orbita lunară. Șapte luni mai târziu, Neil Armstrong și Buzz Aldrin puneau piciorul pe Lună.
Deznodământ. De ce au câștigat americanii cursa spațială?
Când Neil Armstrong a pus piciorul pe Lună pe 21 iulie 1969, a fost clar pentru toată lumea că Statele Unite au câștigat în mod decisiv cursa spațială. Dar nu toți credeau că se va ajunge acolo. Mult timp, cursa a părut să fie dominată de sovietici. Așa că se pune întrebarea: de ce-au pierdut? Care au fost diferențele care i-au făcut pe americani victorioși?
Oamenii care activau în domeniul spațial în Uniunea Sovietică lucraru într-un mediu de muncă strict ierarhic. Cei din funcțiile de conducere așteptau de la subalterni supunere totală. Dacă mașinile nu funcționau, subalternii erau de vină, niciodată șefii. Prin urmare, frica de pedeapsă a creat o atmosferă în care problemele tehnice nu puteau fi discutate și dezbătute într-o manieră deschisă. În plus, propaganda și optimismul exagerat al conducerii sovietice au impus așteptări complet nerealiste asupra echipei inginerului Korolev, șeful programului spațial sovietic. Asta în timp ce, la NASA, inginerii – de la mic la mare – erau încurajați să vorbească despre problemele tehnice survenite și puteau vorbi deschis despre orice fără să le fie teamă că își vor pierde slujba.
Probabil că cea mai mare problemă a sovieticilor a fost lipsa de concentrare. Existența a două proiecte lunare a împărțit în două resursele puse la dispoziție programului spațial. Korolev a insistat că racheta sa, N-1, putea ajune pe Lună din prima lansare, în timp ce rivalul său, Vladimir Chelomei, propunea ca racheta sa mai mică, Proton, să trimită module separate în orbită și să le unească înainte de aterizarea pe Lună. Moartea lui Korolev, din 1966, a slăbit și mai mult programul rușilor. În schimb, șeful NASA, James Webb, a mers pe o singură idee de la bun început – proiectul Apollo – și a concentrat toate eforturile în direcția aceasta.
În anii '50 și începutul anilor '60, Statele Unite se aflau în punctul culminant al puterii și bogăției. Peste oceane, Europa și Japonia își reveneau în sfârșit după război. La început, NASA a beneficiat de pe urma unui val de optimism, dar spre sfârșitul deceniului șapte au apărut tensiunile sociale, iar implicarea în războiul din Vietnam a început să fie din ce în ce mai costisitoare. În final, NASA a reușit să câștige cursa spațială, dar după aceea n-a mai profitat de acest avantaj din lipsă de fonduri. Astăzi, Rusia și China trimit regulat oamni în spațiu, în timp ce astronauții americani așteaptă dezvoltarea unui nou model de navă spațială.
Omul a mers pe Lună ca să descopere Pământul
Cursa spațială a avut un efect profund asupra vieții moderne, inclusiv asupra modului în care ne raportăm la planeta pe care trăim.
Mai bine de 40 de ani au trecut de la ultimele misiuni Apollo. Contrar așteptărilor de atunci, nu avem toți nave spațiale în garaj și doar câțiva privilegiați pot ajunge pe orbita Pământului, ca să nu mai vorbim de îndepărtata Marte. Faimosul film al lui Stanley Kubrick, 2001:Odiseea Spațială(1968), a prezis cu încredere construirea unui hotel de pe orbita Pământului și un oraș subteran pe Lună. În fapt, cursa spațială a avut un impact mai puțin dramatic asupra societății decât ne-am fi așteptat. Există însă consecințe în viața de zi cu zi, prin tehnologiile dezvoltate atunci folosite acum în toate gospodăriile (precum satelitul TV).
O influență mai mare au avut-o fotografiile făcute în misiunile Apollo:imaginile cu Pământul singuratic, pierdut în spațiu, au și astăzi un impact emoțional puternic. Fotografiile – simple, dar de efect – ilustrează fragilitatea planetei noastre într-un Spațiu rece, infinit.
Frank Borman, James Lovell și William Anders, astronauții din misiunea Apollo 8, au fost primii care au părăsit orbita Pământului, în iarna anului 1968, chiar de Crăciun. Anders avea să declare apoi că „am venit până aici să explorăm Luna și cel mai important lucru pe care l-am descoperit a fost Pământul.”
Sursa:„History”, nr. 6, August 2014
