Turkmenistan, democraţia de faţadã
Din cele 15 foste republici sovietice, Turkmenistan este poate cea mai represivã din punct de vedere politic, dar şi cea mai bogatã. De la proclamarea independenţei în 1991 s-au produs doar schimbãri de faţadã în ceea ce priveşte conducerea şi birocraţia, ţara pãstrându-şi în fond aceleşi principii din era sovieticã. Existã un singur partid întrucât celelalte nu sunt oficial recunoscute, iar opoziţia este supusã unei represiuni sistematice. Activitãţile culturale şi religioase se supun şi ele riscului represiunii dacã guvernul le considerã periculoase, în plus, grupurilor religioase nu le este permisã înregistrarea ca organizaţii oficiale. Date exacte despre tratamentul minoritãţilor sunt incerte, ţinând cont de accesul extrem de redus al presei în zonã.
În 716 califatul arab cucereşte teritoriul dintre marea Caspicã şi Amu Darya, cu consecinţa convertirii turcilor la Islam . Odatã cu erodarea autoritãţii arabe, Turkmenistanul este invadat de turcii oguzi, ai cãrui moştenitor se revendicã, şi controlat de Imperiul Selgiucid. Dupã amestecul de populaţii, locuitorii au preluat etnonimul de turcmeni, care aparţin unui stat abia din 1991. Regiunea este pe rând dominatã de şahii din Khorezm, Genghis Han, Timur Lenk, Imperiul Persan sau Hanatul Khiva. În secolele 18-19 turcmenii devin o forţã comercialã deloc de neglijat, dublatã de una militarã. Resursele în special bumbacul devin o ţintã predilectã a Imperiului Tarist, turcmenii din est rezistând pânã în 1881, când ruşii captureazã fortãreaţa de la Gok-Depe. Din acest moment soarta turcmenilor este legatã de cea a statului rus.
Economia turcmenã este aservitã ruşilor, care se folosesc din plin de terenuri pentru a dobândi materii prime pentru a-şi satisface nevoile industriale. Se pune accent pe cultivarea bumbacului, creşterea animalelor, producţia de petrol, precum şi construcţia cãii ferate transcaspice. Dupã revoluţia bolşevicã socialismul câştigã teren important în centre urbane precum Ashkhabad, Krasnovodsk, Chardzhou sau Merv, mai puţin însã în rândurile ţãranilor (daykani). Controlul sovietic total se instaureazã în 1920. Pe 27 octombrie 1924 comitetul executive central al URSS adoptã o rezoluţie care stabileşte instaurarea Republicii Socialiste Sovietice Turcmene. În februarie 1925 Partidul Comunist Turcmen ţine primul congres în Ashkhabad, decizând extinderea producţiei agricole prin redistribuirea pãmântului deţinut de bay (aristocraţia latifundiarã) şi crearea cooperativelor agricole.
Pânã în 1940 se generalizeazã colhozurile. Pânã la cel de-al doilea rãzboi mondial Turkmenistanul devine al doilea mare producãtor de bumbac din URSS, platfomele petroliere dezvoltându-se şi ele în mare masurã. Pe lângã îmbunãtãţirea adusã educaţiei populaţiei, ‘dezvoltarea’ a adus şi moartea a mii de daykani. Aproape toatã elita islamicã şi intelligentsia naţionalã cade victimã epurãrii staliniste. În cel de-al doilea rãzboi mondial o mare parte a industriei se concentreazã în Turkmenistan, în acest scop fiind construite calea feratã de la Ashkhabad şi portul de la Krasnovodsk. Producţia de petrol îşi continuã avântul şi dupã rãzboi.
Era post-sovieticã
Pe 22 august 1991 Turkmenistanul îşi declarã independenţa, iar preşedinte devine fostul prim secretar al Partidului Comunist Turcmen, Saparmyrad Niyazov. Partidul Comunist se dizolvã, substituit de Partidul Democratic. În ianuarie 1990 Partidul Comunist însumeazã 115.000 de membri, împãrţiţi în 5 organizaţii principale. Acestea se subîmpãrţeau în comitete locale (raykom), la rândul lor grupate în comitete regionale (obkom) sau comitete orãşeneşti (gorkom). Toate se subordoneazã comitetului central al Partidului Comunist, cu sediul la Ashkhabad. La cel de-al 25-lea congres al Partidului Comunist din toamna lui 1991 acesta decide autodizolvarea, proces care continuã şi în 1992. În locul sãu apare Partidul Democrat, Niyazov semnând un decret oficial prin care acordã foştilor membri ai Partidului Comunist dreptul de a se înscrie în cel democrat. În acelaşi timp Turkmenistanul, divizat de cãtre administraţia sovieticã în patru oblastii, îşi redefineşte graniţele teritoriale prin crearea a cinci velayate:Akhal, Balkan, Tashauz, Mary şi Leban.
Acestea sunt guvernate de veli numiţi de preşedinte şi fiecare velayat este compus din ils administrate de hakimi numiţi de veli. Partidul promite reforme pentru democratizarea tuturor aspectelor societãţii turcmene, cultivarea istoriei şi traditiilor, promovarea egalitãţii cetãţeneşti şi eliminarea controlului statal în economie. Şi totuşi, de la alegerea lui Niyazov tot se perpetueazã cenzura, suprimarea criticii guvernamentale sau arestul politic. Constituţia garanteazã multe drepturi care în practicã nu sunt respectate.
Primul articol al constituţiei adoptate pe 18 mai 1992 defineşte statul drept o republicã prezidenţialã. Puterea preşedintelui este enormã:controleazã toate aspectele vieţii politice şi sociale, fiind ales pe viaţã şi având puterea de a emite edicte cu valoare de lege. Pe lângã parlament, puterea legislativã mai include şi un consiliu popular (khalk maslakhaty) care se ocupã de amendamentele constituţionale, ai cãrui membri nu sunt aleşi, ci numiţi, diminuând considerabil calitatea sa de corp reprezentativ. Preşedintele beneficiazã şi el de un consiliu, cu membri tot numiţi.
Existã şi un numãr de comitete, dintre care cel mai important este Comitetul Naţional de Securitate. Începând cu 1 ianuarie 1992 guvernul îşi propune reorganizarea birocraţiei, dar unele ministere se gãsesc doar pe hârtie sau au funcţii pur ceremoniale, ca de exemplu Ministerul Afacerilor Externe, care treptat îşi preia rolul diplomatic şi consular, dar alte ministere, cum ar fi cel al Apãrãrii, nu au existat pânã la independenţã. În ceea ce priveşte garantarea drepturilor, se pare cã multe articole din constituţie sunt ignorate. De pildã articolul 28 stabileşte dreptul de a crea organizaţii politice sau alte asociaţii publice, dar de multe ori este încãlcat sub pretextul cã afecteazã ‘sãnãtatea societãţii’, în aceastã logicã înscriindu-se interzicerea grevei foamei şi manifestaţiilor în public.
Practic libertatea de exprimare este foarte restrânsã, numai dacã ne gândim la sistemul unipartidismului, care previne afirmarea dizidenţelor sau criticile politicii guvernamentale. Nici presa nu scapã de cenzurã, mulţi jurnalişti suferind maltratãri. Lui Salamatov, fondatorul primului ziar independent din Turkmenistan, i s-au confiscate copii şi i s-a intentat proces de trei ori pe motiv cã ar fi finanţat de mafie. Activismul politic este descurajat prin incapacitatea oficializãrii organizaţiilor.
O serie de legi în frunte cu Legea împotriva insultãrii demnitãţii şi onoarei prezidenţiale justificã abuzul autoritãtilor. La fel ca în perioada sovieticã, se permite arestul dizidenţilor sub acuzaţia de crimã, care mascheazã de fapt motivaţia politicã. Hãrţuirea şi supravegherea opozanţilor încã sunt practici comune. Dintre partidele neacceptate official amintim Partidul Tãrãnesc, un alt Partid Democrat, Mişcarea pentru Reformã Democraticã sau Genesh (Consiliul).
Din punct de vedere etnic existã pe lângã cele aproape 70 de procente de populaţie turcmenã mai existã şi 10% ruşi, 9% uzbeci şi 3% khazani, pe lângã o minoritate evreiascã. Dupã 1991 mulţi ruşi şi non-turcmeni pãrãsesc ţara în favoarea altor state post-sovietice. Totodatã se înregistreazã şi mulţi refugiaţi din Tajikistan. Populaţia turcmenã nu se încadreazã în categoria grupurilor de risc cu excepţia cazului în care conduc activitãţi cultural sau religioase potrivnice interesului statal, iar legile privind drepturile politice şi religioase sunt formulate atât de vag încât arbitrariul se întâlneşte frecvent. Turcmenii încã se mai bazeazã pe sistemul relaţiilor de clan şi tribale, cele mai importante triburi fiind Tekke şi Yomut. Nu se poate vorbi însã de o societate tribalã în condiţiile în care comportamentul politic este modelat de elite tehnocrate antrenate la Moscova, având suportul oamenilor mai educaţi din mediul urban.
Ei şi celelate popoare turcice sunt în cea mai mare parte musulmani suniţi, al cãror lider îşi are resedinţa la Chardzhou. Pânã în iunie 1990 aproape 70 de congregaţii care operau clandestin sunt acceptate oficial ca islamice. Potrivit articolului 6 se acordã dreptul la libertate religioasã, dar educaţia religioasã privatã se interzice, precum şi activitãţile care ar periclita statul, iarãşi evidenţiindu-se largi posibilitãţi de interpretare a legii. În privinţa minoritaţilor, nu se poate dovedi riscul la care sunt supuse acestea doar pe baze etnice, deşi turcmenii manifestã o oarecare ostilitate faţã de ruşi. Totuşi, cum guvernul nu permite alcãtuirea de organizaţii religioase şi culturale, controlul stabilitãţii sociale este destul de acutizat. Pe de altã parte non-turcmenii sunt discriminaţi pentru cã turcmena este singura limbã oficialã şi nu existã cursuri de limbã pentru non-turcmeni, ceea ce submineazã considerabil şansele la afirmare economicã şi socialã.
Nici politica educaţionalã nu are o soartã mai fericitã. Turkmenistanul moşteneşte o solidã structurã sovieticã, dar alege sã introducã alfabetul latin în locul celui chirilic. Foarte multe cãrţi nu se publicã din cauza reticenţei autoritãţilor, şi în plus, toate diplomele obţinute în strãinãtate dupã 1993 nu au recunoaştere. Educaţia de bazã este redusã la 9-10 ani, iar studiile universitare dureazã 2 ani. Din septembrie pânã în noiembrie studenţii sunt trimişi la munci agricole, în special cules de bumbac. Oricum numãrul lor a scãzut dramatic, de la 40.000 în 1991 la aproximativ 7000.
În sistemul de învãţãmânt corupţia, la fel ca în alte domenii, este la ordinea zilei, elevii trebuind de multe ori sã-şi plãteascã notele. Curricula se concentreazã pe capacitãţile vocaţionale şi pe dogmatismul politic. O bunã parte din timp se dedica memorãrii de pasaje din Rukhnama (Cartea Sufletului), în care Niyazov îşi scrisese elucubraţiile despre eticã şi glorie, o carte cu statul cvasireligios. Cultura generalã şi gândirea criticã nu sunt aproape deloc cultivate, expresie a unui colaps educaţional cu atât mai grav cu cât 45% din populaţie are sub 19 ani.
Dupã moartea lui Niyazov, „pãrintele turcmen„, adeptul unui cult megaloman similar celui nord-coreean, succesorul sãu, Berdymukhamedov, fostul ministru al sãnãtãţii, nu insistã nici el pe liberalizarea politicã şi culturalã, dar economic sunt permise din ce în ce mai mult investiţiile strãine în sectorul petrol şi gaze. Este greu de rupt tradiţia lui Niyazov, care a transformat instituţia prezidenţialã în dominatoarea absolutã a tuturor compartimentelor vieţii şi a pus la punct o adorare bizarã simbolizatã de statuia sa rotativã de aur sau clãdirile grandioase de marmurã.
Rapiditatea cu care a fost instalat în funcţie noul preşedinte, care de altfel opereazã modificãri în constituţie pentru a putea candida (preşedintele provizoriu nu avea voie sã candideze şi vârsta minimã era de 50 de ani), sugereazã cã beneficia de suportul serviciilor secrete şi al şefului gãrzii prezidenţiale, Rejepov. Noul preşedinte nu soluţioneazã nici el problemele economice stringente. Producţia de bumbac este în scãdere şi penuria de produse de bazã precum pâine sau fãinã impune raţionalizãri. Nici sectorul petrol şi gaze nu este tocmai pe plus, dar rãmâne singura posibilitate a Turkmenistanului de a mai oferi cât de cât un fundament economic şi social ţãrii. Referitor la drepturile omului, schimbãrile sunt departe de realizare.
Din dialogul cu Uniunea Europeanã rezultã un raport care criticã dur represiunile şi condiţiile deplorabile pe care trebuie sã le sufere indivizii. Turkmenistan este clasificat drept Coreea de Nord a Asiei Centrale. Dupã Niyazov au mai fost eliberaţi unii deţinuţi politici, dar nu prin procese transparente, ci prin amnistia prezidenţialã. Se restaureazã dreptul la 10 clase, se acordã din nou pensii, restricţiile de circulaţie se reduc, accesul la internet se mãreşte, dar site-urile care se ocupã de drepturile omului şi critica politicilor guvernamentale sunt blocate. Se încearcã reducerea izolãrii diplomatice, motiv de încântare pentru occidentalii interesaţi de resursele imense de energie. Şi de obicei se urmãreşte în primul rând asigurarea accesului la gazul turcmen şi abia apoi soluţionarea problemei drepturilor omului.
Când interesul economic primeazã, este mai puţin importantã colaborarea cu un regim atât de represiv, cãci n fond, dupã 20 de ani, Turkmenistan a rãmas o închisoare comunistã cu iz islamist şi unul dintre cele mai inumane sisteme din lume. Pe lângã presiunea scãzutã din partea Occidentului, Turkmenistan, aşa cum evidenţiazã un profesor al Universitãţii din Leeds, a fost tradiţional apolitic, lipsidu-i o elitã intelectualã bine dezvoltatã şi un sentiment naţional bine închegat, ceea ce face ca nici presiunea internã a societãţii sã nu fie de amploare, o uşurare atât pentru liderii politici, cât şi pentru occidentali.
Recomandãri:
Adrienne Lynn Edgar, ”Tribal Nation:The Making of Soviet Turkmenistan”;Ted Rall, "Silk Road to Ruin: Is Central Asia the New Middle East?" New York:NBM Publishing, 2006;Paul Theroux, ” "Letter from Turkmenistan, The Golden Man, Saparmyrat Nyyazow’s reign of insanity" New Yorker, 2007;Helsinki Watch, ”Human Rights in Turkmenistan”, New York:Helsinki Watch, 1993.