Tributul scriitorilor în Marele Război
Întotdeauna scriitorul a fost o conștiință angajată;a câștigat sau a pierdut:Ion Neculce l-a însoțit pe Dimitrie Cantemir în exilul său, pașoptiștii au cunoscut închisoarea sau surghiuniul – iar exemplele ar putea continua.
Primul Război Mondial a însemnat punctul maxim al naționalismului de secol XIX;redescoperirea trecutului romantic, a istoriei romantice, cu eroi legendari și exemplari, cu națiuni sau popoare, a coincis cu maturizarea politică și socială a ultimei generații romantice – cei născuți în jurul lui 1880-1890, educați într-un sistem de învățământ de tip romantic și nivelator, în care factorul etnic (românitatea) începea să fie descoperită și clamată. Nu întâmplător, un observator al societății precum Caragiale scrie despre „Românii verzi”, despre cei care își botează odraslele cu nume precum Decebal, Traian, Dochia, Mircea, Mihai ș.a.m.d. La cumpăna dintre secole se naște o mișcare neoromantică, animată în special de Nicolae Iorga, marele istoric cu un gust catastrofal în literatură. Apar astfel reviste de inspirație naționalistă, precum „Sămănătorul” (București), „Luceafărul” (Sibiu), „Făt-Frumos” (Bârlad), „Ramuri” (Craiova) ș.a., care întrețin și potențează un spirit național, văzut în general ca o unitate de etnie, de religie și de limbă. Cu alte cuvinte, român și ortodox sunt elementele necesare și suficiente pentru constituția poporului român.
Căzuţi pe front în jurul vârstei de 20 de ani.În spiritul epocii, tinerii se oferă voluntari în războaiele epocii:Al Doilea Război Balcanic (1913) și Primul Război Mondial (1916-1918);discrepanța dintre ceea ce au învățat și au aspirat și ceea ce exista în realitate este însă considerabilă. Jurnalul lui George Topârceanu, paginile din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu sunt unele dintre cele mai relevante documente, vorbind despre dezastrul de la Turtucaia sau despre ofensiva de la Predeal, din septembrie 1916.
Au existat însă și scriitori care au pierit;paginile de față vor fi dedicate celor căzuți în Marele Război, creionând câte un portret – sau mai multe – în fiecare ediţie. Sunt scriitori în special de inspirație neoromantică (dar și de factură simbolistă), formați în spiritul valorilor sfârșitului de veac, căzuți pe front în jurul vârstei de 20 de ani:poeți, prozatori, critici, de origine română sau nu. Ei sunt:poetul Mihail Săulescu (1888-30 septembrie 1916, Predeal), poetul Constantin T. Stoika (1892-Valea Oltului, 23 octombrie 1916), Ion Trivale, critic literar (pseudonimul lui Iosef Netzler, 1889-11 noiembrie 1916, Zimnicea), Ion Chiru-Nanov (1882-22 iulie 1917, Iași);Andrei Naum (1875-Mărășești, 1917), prozatorul Ion Grămadă (1886-27 august 1917) ș.a.
Constantin T. Stoika
Poezia şi războiul îşi dispută lumea. Unul dintre cei care au lăsat mărturii însemnate despre război este Constantin T. Stoika, fratele poetului Cezar T. Stoika (1891-1942);piteșteni, frații Stoika vor purta încă din liceu o deosebită admirație lui Ovid Densusianu, de la revista „Vieața nouă”, universitarul care a promovat fervent simbolismul (de inspirație franceză) în mediul academic.
„Tinerimea literară și artistică” din Pitești (1909-1910) este o revistă înființată de frații Stoika în care se produc primele lor exerciții poetice;rezultatul direct:volumul Licăriri, apărut la Buzău, semnat cu pseudonimul Delaziliște, al lui Constantin T. Stoika. E singurul volum antum de poeme. I se adaugă o traducere dintr-o piesă de teatru la modă, precum și pagini speciale de front, publicate postum, în 1921, sub titlul Însemnări din zilele de luptă, precum și alte ediții din poemele sale, publicate prin grija prietenilor.
Poemele lui Constantin T. Stoika sunt scrise în registru minor, folosind recuzita simbolistă în mod excesiv;critica vremii l-a încadrat, pe bună dreptate, în categoria convenționalismului și a decorațiunii poetice (E.Lovinescu);li se adaugă o mitologizare excesivă:Atropos, Cleopatre, Proserpine, Prometeu – personaje recurente.
Mult mai interesante sunt Însemnările de luptă:aici, notații telegrafice, punctate de câte o manifestare emoțională („Doamne-ajută!”, exclamă uneori autorul), dincolo descrieri amănunțite. Lupta, și ea, este descrisă strict evenimențial:de exemplu, la 29 august 1916, în împrejurimile Sibiului, scrie:„ora 1 – plecarea de la cota 540 cu Daia [numele calului];ora 7.30 am cucerit creasta de NV de Roșia. Mitralierele dușmane au fost scose din poziție”.
Felul în care poezia și războiul își dispută lumea este foarte clar exprimat de Constantin T. Stoika;la 31 august 1916 notează:„O noapte albă cu lună, care ar fi putut fi o noapte de odihnă și poezie, dacă din cerul aprins de stele ar fi coborât liniștea. De pretutindeni cobora presimțirea de moarte;din Fussling și dinspre Cornățel artileria inamică cutremura văile și proiectoarele apăreau peste dealuri și rachetele se zvîrcoleau ca niște șerpi peste pădurile negre”. Uneori, descrierea devine filmică, urmărind pas cu pas drumul soldatului, dar și reacțiile celor din jur, ale țăranilor sași;la 1 septembrie 1916 notează:„La 8.30 am pornit din Rășinari spre Cisnădioara unde se hotărâse cantonamentul de noapte al regimentului. Am trecut prin pădurea dintre Cisnădoara și Rășinari, tăind de-a curmezișul șoseaua națională. La ora 9, am fost în Cisnădioara, pitorescul orășel de munte cu faimă stabilită pentru pozițiunile lui și ca refugiu pentru serbările câmpenești ale sibienilor. Am dormit noaptea în casa unui sas bătrân... pe un tron unguresc și învelit cu o plapumă grea am simțit frigul nopții de toamnă târzie și mi-am dorit în tăcerea odihnei culcușul de-acasă, atât de sigur”.
Constantin T. Stoika (dreapta) și fratele său Cezar, sub arme
„Simt cum puterile mă părăsesc”.La 3 septembrie, în timpul unei inspecții a tranșeelor, sublocotenentul Stoika se întâlnește cu locotenentul Cuțui, fostul său profesor de latinește;o lume se prăbușește:„Cât de stupidă îmi apăru atunci gigantica minciună convențională care mi-a hrănit copilăria. Avui impresia că două decenii am fost adormit, citind în vis pe Anatole France, pe Reinach și pe toți pacifiștii Europei...”.
Mai dură este luna octombrie;dezolarea își face loc în inima ostașului, dar ceea ce îl susține este ideea patriotică;atunci când cad camarazi, el notează, cuprins de o fervoare specială:„zăpada acoperi cu un văl divin pe morții noștri rămași legați de pământul sacru”. Este un război al națiunilor, al triumfului lor;chiar și în cele mai deznădăjduite momente se vede acest lucru:„Inamicul luă fuga, lăsând câmpul acoperit cu morți. Erau germani și austrieci, dar mai ales bosniaci și turci și armeni. Nenorociții, culeși din țările învinse, spre a muri într-un pământ pe care nu l-au cunoscut vreodată nici în vis. [...] Și acei care au furat aceste vieți pământului natal [...] erau teutonii falnici, cu chivăre și căști poleite, care vorbesc de civilizație”.
Jurnalul surprinde bine tumultul bătăliei și noțiunea de patrie, care îi era dragă sublocotenentului;el scrie „din șanțul meu umed” în ciuda oricăror dificultăți;la 19 octombrie notează:„Simt cum puterile mă părăsesc. Rana din sufletul meu se adâncește”. Avea să cadă pe 23 octombrie.
