Tinerii români de la Paris și revoluția din februarie 1848

De la începutul veacului, treptat, crescuse numărul tinerilor trimiși la studii în capitala Franței. Începutul îl făcuse, în 1803, Gheorghe Bogdan - considerat de N. Iorga “cel dintâi student moldovean la Paris”. Spre sfârșitul deceniului al doilea al secolului al XIX-lea au sosit în capitala Franței Barbu Știrbei și Gheorghe Bibescu, viitori domnitori ai Țării Românești. Un deceniu mai târziu, îndemnați chiar de generalul Kisselef, un număr de mari boieri și-au trimis fiii la studii, printre ei numărându-se fiii lui Iordache și Dinicu Golescu.

An de an, numărul tinerilor sosiți la învățătură a crescut și rolul pe care ei aveau să-l joace a fost dintre cele mai însemnate. Acești “bonjuriști” aveau să fie răsturnătorii “vechiului regim” în patria lor, înfruntându-și uneori chiar și proprii părinți, atunci când aceștia – cum au făcut-o Iordache și Dinicu Golescu – nu și-au însușit și ei vederile fiilor lor. “...noi, scria Alecu Russo, am răsărit în larma ideilor nouă; ochii și gândul părinților se îndreptau către Răsărit, a noștri ochi stau țintiți spre Apus”. Parisul a fost pentru zeci de tineri români un centru de formare culturală, dar mai ales politică și ideologică. Reîntorși acasă, ei aveau să fie fermenții înnoirii.

Bonjouriștii - un prim pas spre modernizarea Țărilor Române

Treptat a avut loc un proces de radicalizare. Trăind în mijlocul studenților francezi și a celor veniți din alte țări, urmând cursurile înaripate ale lui Michelet, Quinet și Mickiewicz, intrând în loji francmasonice, încadrându-se în mentalitățile și felul de a fi al parizienilor, tinerii români au trăit un proces evolutiv și s-au aliniat modernității. Totodată, s-a trezit în ei arzătoarea dorință de a contribui la îndreptarea situației din propriile lor țări, pe care au început a le considera ca un tot unitar. O Românie se năștea în mințile și sufletele lor!

Tinerii de la Sorbonna și ideea de unitate națională

În decembrie 1845 și-au organizat Societatea studenților români și au pus-o sub patronajul poetului Alphonse de Lamartine. Mulțumită generozității unuia dintre ei – a lui Scarlat Vârnav – societatea a putut fi inaugurată într-un local propriu, într-o clădire și astăzi existentă în Place de la Sorbonne nr 3. Bibliotecă și loc de întâlnire și reuniuni, ctitoria lui Vârnav a devenit centrul de existență pariziană al românilor. Aici și-a ținut Nicolae Bălcescu, la începutul anului 1847, cuvântul său, care a zguduit pe tinerii săi conaționali al căror număr se apropia de o sută sau chiar îl depășea.

„Ținta noastră, arătase el, socotesc că nu poate fi alta decât unitatea națională a românilor. Unitate mai întâi în idei și simțiminte, care să aducă apoi cu vremea unitatea politică... La crearea acestei naționalități, la reformarea socială a românilor, bazată pe sfintele principii ale dreptății și ale egalității trebuie să țintească toate silințele noastre. Românismul dar e steagul nostru, subt dânsul trebuie să chemăm pe toți românii”.

În aceeași zi, studenții români au vizitat pe Edgar Quinet pentru a-i prezenta omagiile lor. A cuvântat în numele lor Dumitru Brătianu, iar Quinet le-a răspuns.

„Voi nu aveți numai o patrie de apărat, le-a spus el, voi veți fi obligați să vi-o constituiți și poate și cu prețul sângelui vostru”. “N-am stat cu mâinile în sân aci – i-a scris, în februarie 1847, Bălcescu de la Paris lui Ion Ghica – Chestioana noastră a înaintat foarte mult în Franciea. Este de mirare a vedea cu ce inimă s-a ocupat mai toate jurnalele de noi, în zilele trecute. Nu este zi aci să nu vedem câte ceva în jurnale pentru noi”.

În lunile următoare și mai ales în ultimele luni ale anului 1847 și la începutul celui următor, climatul politic din Franța a devenit incandescent. Revoluția plutea în aer ! La Societatea studenților români a fost rândul lui Dumitru Brătianu să cuvânteze plin de lirism în spiritul romantic al epocii, dar și însuflețit de un cald patriotism.

“Acum – a spus el – când din toate părțile lumii oamenii aleargă, se caută, se comunică, frățesc în numele libertății”, nici românii nu puteau sta cu brațele încrucișate. “...să ne grăbim, să ne grăbim, frații mei, îndemna el, căci ceasul României a sunat , ziua încoronării a sosit!” Franța se găsea acum în plină “campanie a banchetelor”, anunțătoare a revoluției.

Tinerii români urmăreau evenimentele cu înfrigurare, nădăjduind în foloase și pentru națiunea lor. “În toată sâmbăta seara, descria această atmosferă Alecu Kogălniceanu în decembrie 1847, mă duc la Biblioteca Română, la d. Vârnav, unde se adună toți românii din Paris, de ascultă cetirea istoriei Moldovei; măcar că tinerii români sunt depărtați de țara lor, însă n-o uită nici un minut și caută cât ar putea mai mult să unească frăția între dânșii, atât aici, cât și în țară, când s-or întoarce“.

Studenții români și Revoluția franceză din 1848

În februarie 1848 Parisul s-a ridicat la luptă revoluționară. Ludovic Filip, “regele burghez” avea să fie răsturnat. Tinerii români s-au găsit în centrul evenimentelor pe care le-au urmărit cu înfrigurare, deși adoptând atitudini deosebite. Unii au fost de la început cu totul alături de revoluționari, alții au șovăit. Cei mai mulți, trebuie spus, chiar dacă au fost satisfăcuți de cursul evenimentelor, n-au îmbrățișat inițial cu toată căldura cauza revoluției, șovăind între tradiția părintească și teama de consecințe ce aveau să le sufere în țară și ideile noi ale timpului.

Inițial și Alecu – fratele lui Mihail – Kogălniceanu s-a numărat printre ezitanți. “..dacă oi vedea că merge răul crescând, îi scria el tatălui său, cu toate că-i destul cât îi, eu m-oi grăbi a mă întoarce cu sora mea în țară”. Dar după câteva zile, Alecu Kogălniceanu s-a liniștit în bună măsură.

La 14/26 februarie el scria tatălui său, arătându-i că “întâmplările cumplite” duraseră trei zile, de marți până joi, dar că vineri începuse “a se potoli și linști norodul, căci alaltăieri, după ce a numit Republica, a așezat o stăpânire vremelnică alcătuită de nouă mădulari, între cari se află și un lucrător din popor”. “Acești mădulari, adăuga el, îndată au luat măsurile cele mai bune pentru a liniști norodul”.

Dar poziția moderatului Alecu Kogălniceanu și neîndoielnic și a altor “prevăzători” n-a fost însă și cea a unei alte categorii de tineri români, care n-au luat în considerare eventuala punere în primejdie a averilor părinților ori chiar a poziției politice a acestora. Fără a șovăi, acești tineri – români parizieni în acea vreme – au întâmpinat fără reticențe și cu entuziasm evenimentele din februaurie 1848 din capitala Franței. Nicolae Bălcescu este în această privință tipul reprezentativ al celor care s-au situat de la început neșovăitor de partea revoluției și care chiar au luptat efectiv în rândurile combatanților ei.

Nicolae Bălcescu în „Ziua 1-a a Republicei”

El scria la 12/24 februarie lui Vasile Alecsandri, în “1-a zi a Republicei”, mărturisindu-i că era “ostenit tare” , deoarece trei zile trăise “tot pe ulițe”. “Minunata Revoluție, scria el înflăcărat prietenului său, ce te căiesc amarnic că n-ai văzut-o cu ochii, va schimba fața lumii. Regele a fugit. Republica e proclamată de toți”. Nu apare la Bălcescu (foto dreapta) nici un semn de ezitare, ci un deplin entuziasm față de revoluție, pe care el îl concretizează, trimițându-i lui Alecsandri “o ruptură de catifeaoa ce acopera tronul lui Louis Philppe”.

“Însumi am smuls-o în Tuileries – îi arăta Bălcescu – și m-am gândit ca să-ți fac și ție o părticică”. Zilele fierbinți prin care trecuse, Bălcescu le caracteriza drept “minutele cele mai mari și mai solemne” petrecute în viața sa și încheia exclamând : “Să trăiască Republica !”

Frédéric Damé susține că frații Brătianu și C.A. Rosetti s-au bătut pe baricade pentru cauza revoluției din februarie; de altfel, Dumitru Brătianu a și fost membru al gărzii naționale pariziene. Costache Negri și Vasile Mălinescu au fost și ei pe poziții similare. Iancu Alecsandri a luat și el parte, cum scria cu “partinică simțire la asemine năvălitoare întâmplări”.

Evocând ceea ce avusese loc, el scria: “Întorceți-vă acum și astfel căutați puțin în rangurile revoltaților, cine sunt acei care se jertfesc astfel? Parisul întreg. Toată lumea aleargă la moarte și voinicii elevi de la Școala Politecnică și elevii doftori de la Val de Grâce și însuși gaminii din colege scăpați de pe zidurile școalei cu capul gol”.

El nu șovăia să justifice și să explice chiar și excesele revoluției. “Să nu ne mirăm, scria el, de devastația făcută de el – adică de popor, D.B. – în Tuileries și la Palais Royal. Atins-au altă ceva decât insignele crăiei și câteva mobile aurite ? ...Ce fel de răsbunare e ace care se atinge de niște ticăloase lemnării și catifele și cruță pe dușmani ?...Câțiva ticăloși se atinsese de bogății, dar vai de ei, un minut în urmă ei cădea de glonțuri”.

„Avantgarda Europei înturnată către Orient”

Neîndoielnic că putem distinge trei atitudini, cea a celor care s-au implicat direct, acționând chiar cu arma în mână, cea a celor care au simpatizat, dar au evitat să aibă o implicare directă în cursul evenimentelor și în sfârșit, cea a celor care până la “așezarea” lucrurilor au fost ezitanți și chiar critici.

Este însă neîndoielnic că un număr de tineri au evitat să se implice în confruntări directe, mai ales de teama consecințelor pe care le-ar fi suferit acasă, ei și părinții lor. Aceste poziții s-au reflectat și în dezbaterea prelungită care s-a desfășurat ulterior în legătură cu atitudinea care trebuia adoptată față de Guvernul provizoriu francez.

Dar majoritatea a impus până la urmă această vizită, care a avut loc, tinerii – „junimea studioasă moldo-română din Paris” – mergând cu „steagul național cu colorile albastru, auriu și roșu”, iar, atunci, cuvântând, primarul adjunct al Parisului le spusese: “Voi aveți a face lucruri mari, pentru că voi sunteți avantgarda Europei înturnată către Orient”.

“Noi privim steagul vostru, adăugase el; noi îl vom alătura la acele steaguri numeroase ale națiunilor Europei, cari tote sunt aici reunite ca un simbol al uniunii popoarelor”. Solemnitatea s-a încheiat prin strigătele de “ Trăiască Republica!” și “Trăiască Guvernul provizoiru” ale delegaților români, care, evident, nu mai ținuseră în seamă eventualele represiuni din țară ! În mod semnificativ, comentând vizita deputăției române la Guvernul provizoriu, ziarul parizian La Réforme avea să arate că românii erau “urmașii direcți” ai coloniștilor romani, evidențiind și faptul că “valahii, moldovenii și transilvănenii se numesc toți români și teritoriul de atâta timp martor al durerilor lor este România”.

Pentru tinerii români, temporar parizieni, revoluția din februarie 1848, a reprezentat marele model de care ei aveau să țină seama în procesul revoluționar care va avea loc în spațiul românesc, mai ales în Țara Românească, unde modelul revoluționar francez avea să exercite o puternică și chiar determinantă influență. Oricum, zilele ardente din februarie 1848 s-au impus ca una din etapele cele mai de seamă ale “primăverii popoarelor” și experiența lor a servit de învățătură revoluționarilor europeni, implicit și pașoptiștilor români.