Teatrul Naţional din Cernăuţi, de la entuziasm la nepăsare
Teatrul Naţional din Cernăuţi s‑a născut din dorinţa şi entuziasmul unor tineri intelectuali bucovineni, convinşi de faptul că progresul acestui ţinut nu putea să aibă loc decât printr‑o renaştere culturală. Înfiinţat în decembrie 1921, şi‑a luat titulatura de teatru naţional, dar fără să fi avut acest statut. După patru ani şi câteva luni, teatrul cernăuţean a devenit cu adevărat Teatru Naţional, cu acte în regulă şi cu director numit prin decret regal. Născut ca pruncul „tras cu forcepsul“, acest teatru a avut însă o existenţă scurtă, pentru că la 1 aprilie 1935, guvernul condus de Gheorghe Tătărescu „l‑a omorât“, căci nu avea cu ce să‑l mai „hrănească“.
Povestea teatrului românesc în ţinutul bucovinean îşi are începuturile pe la 1862, când un grup de tineri boieri români, în frunte cu cei din familia Hurmuzachi, înfiinţează societatea Reuniunea română de leptură din Cernăuţi, cu scopul de a promova cultura română. Aceiaşi tineri aduc la Cernăuţi şi primele trupe de teatru româneşti, conduse de mari artişti ca:Fany Tardini, Matei Millo, Mihai Pascaly, Constantin Nottara, Petre Liciu. Trupele de teatru române aveau dreptul de a juca pe teritoriul bucovinean în intervale limitate de timp şi cu un anumit număr de spectacole. Adesea, cererile lor, cu rugăminţile de a li se permite să joace, le‑au fost respinse de Guvernământul ţinutului. Acest fapt a determinat pe intelectualii bucovineni să lupte pentru înfiinţarea unui teatru românesc permanent.
Revolta studenţilor bucovineni
Unirea Bucovinei cu România, la 1918, a creat cadrul propice pentru realizarea acestui deziderat. Trebuie menţionat faptul că la Cernăuţi exista, din 1905, una dintre cele mai frumoase clădiri europene destinate teatrului. Fusese proiectată de renumiţii arhitecţi H. Helmer şi F. Felner într‑o perioadă când ţinutul Bucovinei de Nord se afla sub stăpânire habsburgică. Era firesc ca pe acea scenă prioritatea să o aibă trupele nemţeşti. Dar, după unirea Bucovinei cu România situaţia se schimbase. De‑acum românii puteau să‑şi impună propriile legi.
Cei care au grăbit crearea unui teatru de limbă română au fost studenţii bucovineni. Ei s‑au revoltat în decembrie 1921 împotriva lui W. Popp, directorul trupei germane „staţionate“ în clădirea teatrului din Cernăuţi. Acesta închiriase, la 1 septembrie 1920, de la Primăria din Cernăuţi clădirea teatrului comunal pentru trupa pe care o conducea. Contractul avea valabilitatea până la 1 septembrie 1923 şi avea toate şansele de a se prelungi, dacă studenţii români nu le‑ar fi zădărnicit planurile.
Tot ei au fost cei care au „împins“ dorinţa lor Ministerului Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor din România, în fruntea căruia se afla Octavian Goga, spre a lua hotărârea de a semna o decizie de subvenţionare a unui teatru românesc. La 11 ianuarie 1922, teatrul din Cernăuţi „a fost deocamdată recunoscut Teatru Naţional, alcătuindu‑se un comitet provizoriu care să rânduiască ordinea spectacolelor ce se vor da.“ Totodată, s‑a stabilit să se deschidă stagiunea română la 1 februarie 1922 de către Naţionalul ieşean, cu spectacolul „Vlaicu‑Vodă“ de Alexandru Davila. Director interimar al teatrului fusese numit prof. univ. Constantin Berariu.
Potrivit contractului dintre Ministrul Artelor şi directorul trupei germane, scena teatrului cernăuţean nu mai putea fi disponibilă trupelor „străine“. S‑a făcut o singură concesie pentru trupa germană, căreia i s‑a acordat dreptul de a mai juca încă trei luni. Potrivit art. 10 din Legea teatrelor, pe scena teatrelor naţionale din România, spectacolele trebuiau să aibă loc numai în limba română. Deşi se făcea uz de acest articol, în fapt, această nouă instituţie românească nu avea statutul unui teatru naţional.
Conform convenţiei încheiate în 28 ianuarie 1922, drepturile şi obligaţiile rezultate din contractul de închiriere ‑ dintre W. Popp şi Primăria din Cernăuţi ‑ au fost cedate Ministerului Cultelor şi Artelor. Astfel, acest minister a devenit chiriaşul edificiului teatral, care se afla în proprietatea Primăriei din Cernăuţi.
Idealuri măreţe, greu de atinsScopul acestei instituţii era, în primul rând, acela de a‑i aduce pe români la teatru, indiferent de condiţia lor socială. Autorităţile române înfiinţaseră instituţii de învăţământ şi cultură în noua provincie cu un ţel precis, acela de a fixa limba română într‑un spaţiu cosmopolit, în care românii nu erau majoritari. Prin spectacolele care urmau să se prezinte se urmărea impunerea artei româneşti în acest ţinut şi învăţarea unei limbi române curate. Ele trebuiau să atragă prin joc şi „forţa lor distractivă“ populaţia de origine română, dar... şi de alte naţionalităţi.
În plus, teatrul românesc trebuia să devină superior, din punct de vedere artistic, celui de altă etnie. Idealuri măreţe, dar greu de înfăptuit. Inspectorul Artelor pentru Bucovina, Grigori Pantasi, într‑un memoriu adresat în 1924 ministrului Artelor, spunea:„Publicul teatrului român constă din funcţionari şi e aşa de restrâns şi mic că nu poate susţine un teatru român, mai ales că, în timpul scumpetei actuale, funcţionarii cu leafa lor mică nu sunt în stare să frecventeze des reprezentările teatrale“. Din studiul făcut de Pantasi rezulta că publicul cernăuţean era 90% evreiesc, iar din restul de 10%, majoritatea erau nemţi. Aşadar, trebuiau găsite pârghiile prin care spectacolele româneşti să fie puncte de atracţie pentru celelalte naţionalităţi.
Începând cu data de 22 septembrie 1922, Constantin Berariu a fost numit director onorific al teatrului cernăuţean. Grea misie a avut acest om! Timp de trei ani a făcut numeroase memorii către ministerul de resort prin care cerea să se stabilească statutul de teatru naţional, să se angajeze o trupă permanentă, iar administraţia statului să preia acest edificiu de la Primăria din Cernăuţi. Autorităţile de la Bucureşti erau însă fie depăşite de situaţie, fie, pur şi simplu, dezinteresate. Altfel nu se poate explica faptul că a lăsat acest lăcaş de cultură timp de aproape cinci ani fără un statut clar.
Prima stagiune de teatru românesc a fost inaugurată la 20 septembrie 1922 de Compania Lirică Română „Leonard“. Această trupă a susţinut, până la sfârşitul anului, 34 de spectacole. Succesul obţinut l‑a determinat pe Nicolae Leonard să prelungească stagiunea până în luna aprilie 1923. Cei care înfiinţaseră acest teatru românesc considerau însă opereta un gen minor. Ei tindeau către marile opere ale dramaturgiei universale. Gândul acesta era demn de toată admiraţia, dar greu de pus în aplicare în condiţiile în care nu exista o trupă de teatru permanentă, iar publicul român era cel mai puţin numeros dintre toate naţionalităţile existente la Cernăuţi.
Trupă proprie de teatru, din 1925
Pentru a asigura o stagiune românească de teatru, Constantin Berariu a încheiat contracte cu trupe din Bucureşti şi Iaşi:Compania Bulandra‑Manolescu‑Storin, două trupe ale Naţionalului bucureştean în frunte cu Ion Brezeanu şi Maria Filotti, şi Teatrul Naţional din Iaşi. Era sfârşitul lui 1924, iar teatrul din Cernăuţi nu avea încă o trupă proprie. Numirea lui Petre Sturdza, la 1 august 1925, în funcţia de director artistic al teatrului şi prim actor, a dus la crearea primei trupe permanente de teatru.
Din rândurile acesteia au făcut parte:Nae Bulandra, Gina Sandri, Lily Bulandra, Petre Bulandra, Alice Sturdza, Ecaterina Ionescu, Jeni Ioanin;şi câţiva elevi ai Conservatorului local:Jules Cazaban, Nicolae Sireteanu, Laurenţiu Mărgineanu. Stagiunea 1925‑1926 s‑a deschis cu spectacolul „Chemarea codrului“ de George Diamandy. În urma unor neînţelegeri cu Petre Sturdza, Const. Berariu şi‑a dat demisia, iar la 15 februarie 1926, Ministerul Cultelor şi Artelor l‑a numit director pe Dragoş Protopopescu.
După un scurt bilanţ s‑a ajuns la concluzia că stagiunea anului 1925 nu s‑a ridicat, din punct de vedere estetic, la un nivel artistic superior. S‑a insistat din nou pe ideea transformării teatrului într‑unul naţional, pentru a intra sub directa supraveghere a ministerului.
Era nouă la teatrul din Cernăuţi
La 26 martie 1926, teatrul din Cernăuţi a primit, într‑un sfârşit, titulatura de Teatru Naţional. Decizia a fost semnată de Consiliul de Miniştri şi publicată în „Monitorul Oficial“, iar Dragoş Protopopescu a fost numit director prin decret regal.
Om de o rafinată cultură, el a adus o serie de schimbări în planul organizatoric şi repertorial al teatrului. O primă măsură pe care a luat‑o a fost dizolvarea vechii trupe şi crearea uneia mai performante. Pentru început a colaborat cu doi directori de scenă renumiţi:Victor Bumbeşti şi Victor Ion Popa, care au montat câteva spectacole cu înaltă ţinută artistică. Dar teatrul avea nevoie de un regizor şi un scenograf cu angajament permanent, aşa că Dragoş Protopopescu a reuşit să aducă doi oameni tineri şi talentaţi:directorul de scenă Aurel Ion Maican şi scenograful George Löwendal.
Cu venirea acestor doi artişti, la Teatrul Naţional din Cernăuţi a început o eră nouă. Ideile novatoare propuse de Maican şi Löwendal s‑au materializat treptat. S‑a instalat o scenă rotativă, s‑a construit un prosceniu (n.r. – parte a teatrului care cuprinde scena şi avanscena), s‑au schimbat arlechinii, s‑au aşternut covoare în sală pentru a înăbuşi zgomotul făcut de paşii spectatorilor, s‑a achiziţionat un sistem nou de iluminat. La nivel scenografic, s‑a înregistrat o adevărată izbândă prin construirea de decoruri tridimensionale. În plus, cei doi artişti au folosit materiale din vechile decoruri pictate la Viena, adaptându‑le fiecărui spectacol.
Directoratul lui Victor Ion Popa
După încheierea stagiunii 1926‑1927, Dragoş Protopopescu a demisionat. La conducerea teatrului a revenit, pentru un scurt interimat, Constantin Berariu. Apoi, la 22 octombrie 1927, la direcţia Teatrului Naţional din Cernăuţi a fost numit Victor Ion Popa. Admirabilul om de teatru s‑a străduit, timp de două stagiuni, ca micul buget alocat pentru această instituţie, să fie folosit cât se poate de judicios. Între regizorul Maican şi V.I. Popa s‑au stabilit repede afinităţi spirituale.
Aveau un ţel comun:reteatralizarea teatrului. Acest concept cucerise întreaga generaţie de regizori şi scenografi români din cel de‑al doilea deceniu al secolului al XX‑lea. Sosise momentul înlăturării conservatorismului şi stilului academizant din teatrul românesc. V.I. Popa făcea parte din această generaţie reformatoare şi teatrul cernăuţean îi oferise prilejul de a‑şi pune în aplicare noile idei. A adus schimbări esenţiale în acest teatru:a înzestrat scena cu aparatură performantă, a fost deschis la experimentele regizorale şi scenografice, a luptat pentru răspândirea acestei arte în tot ţinutul Bucovinei ‑ creând teatrul pentru copii şi teatrul de cartier – şi a înfiinţat revista „Spectatorul“, document de o imensă însemnătate pentru istoria teatrului românesc.
Cu toate formidabilele sale reforme, s‑au găsit însă oameni care nu l‑au mai dorit la cârma acestei instituţii. I‑au adus acuze de fraudă, de incapacitate de a cârmui teatrul, determinându‑l să părăsească instituţia.
În stagiunile de sub direcţia lui Victor Ion Popa s‑au prezentat o serie de spectacole valoroase:„Viforul“ de B. Şt. Delavrancea, „Teatrul în castel“ de Franz Molnár, „Avarul“ de Molière, „R.U.R (Raţional‑Universal‑Robot)“ de Karel Cˇapek – în regia lui A. I. Maican;sau „Unchiul Vanea“ de Cehov, „Azilul de noapte“ de Gorki, „Taras Bulba“ după Gogol, „Phedra“ de Racine, „Jedermann“ de Hugo Hoffmansthal, „Clopotul scufundat“ de Hauptmann, „Andreocles şi leul“ şi „Pygmalion“ de Bernard Shaw, „Omul cu mârţoaga“ de George Ciprian, în regia lui V. I. Popa.
Scandaluri interminabile
După numai patru stagiuni, în 1930, Teatrul Naţional din Cernăuţi se afla într‑un adevărat impas. Noul director, prof. univ. Alexandru Procopovici, a fost pus în situaţia să caute artişti pentru completarea trupei. Printre noii angajaţi s‑au numărat Mişu Fotino, Annie Capustin, Jeni Irimescu, Dumitru Moruzan. La scurt timp, la direcţia teatrului a fost numit Eugen Bădărău, care a încercat să aducă public prin prezentarea unor comedii spumoase. Protagonistul acestor spectacole era Mişu Fotino, care, de altfel, era şi principalul director de scenă. Dar succesul nu se grăbea să apară. Teatrul se „tăvălea“ într‑o deznădejde cumplită. Ziarele nu consemnau în paginile lor decât scandalurile interminabile sau desele schimbări de la direcţia acestui teatru. La cârma lui au mai fost de câteva ori Mişu Fotino, apoi, Lecca Morariu. Dar nici unul nu a propus un program viabil prin care să‑l salveze.
Un salt mortal şi ...teatrul a dispărut!
Ceea ce pionierii teatrului cernăuţean construiseră cu mare trudă, au reuşit să dărâme urmaşii într‑un timp record şi fără remuşcări. Încă din 1933 circulau zvonuri că teatrul va fi desfiinţat, dat fiind că de la plecarea lui V.I. Popa nimeni nu s‑a preocupat să‑l salveze. Politicienilor, dezinteresaţi şi depăşiţi de situaţie, le‑a fost mult mai uşor să „lichideze“ această instituţie. Odată cu aplicarea noului buget, la 1 aprilie 1935, Ministrul Cultelor şi Artelor, Alexandru Lapedatu, a suspendat activitatea Teatrului Naţional din Cernăuţi, alături de cele din Chişinău şi Craiova. Zadarnice au fost interpelările din Parlament, zadarnice au fost articolele scrise în presa vremii. „Luminatele“ minţi n‑au văzut decât o singură soluţie:desfiinţarea.
În privinţa desfiinţării celor trei teatre naţionale şi a situaţiei personalului artistic, guvernul condus de Gheorghe Tătărescu hotărâse:„Personalul artistic, faţă de care ministerul are obligaţiuni legale, va fi utilizat la celelalte teatre naţionale. Artiştii de la toate teatrele naţionale care au limita de vârstă, vor fi scoşi la pensie. Oraşele Craiova, Chişinău şi Cernăuţi, în tot timpul stagiunii teatrale, vor fi deservite regulat (2‑3 spectacole pe săptămână) de trupele celorlalte Teatre Naţionale cu repertoriu, artişti şi decoruri. Primăriile respective vor pune la dispoziţia Ministerului Artelor sălile de spectacol, încălzitul, luminatul şi personalul de serviciu. Publicul va fi avizat din timp de zilele în care se vor da spectacole şi ce artişti vor juca.“ (Desfiinţarea teatrelor naţionale din Craiova, Chişinău şi Cernăuţi, în „Rampa“, anul 18, nr. 5058, 22 martie 1935.)
Procese intentate de actori
În urma lichidării celor trei teatre s‑au deschis o serie de procese între stat şi actori. Arhivele Naţionale ale României adăpostesc documente care atestă faptul că în 1938, încă mai aveau loc procese prin care actorii fostului Teatru Naţional din Cernăuţi îşi cereau salariile neplătite. Deşi guvernul garantase angajarea tuturor actorilor la alte teatre naţionale, lucru acesta a fost irealizabil Se punea întrebarea:despre ce fel de economie la buget era vorba, dacă actorii acestor teatre urmau să fie tot bugetari?
Sarcina căzută în spatele celor trei teatre naţionale rămase ‑ adică Teatrul Naţional din Bucureşti, Teatrul Naţional din Iaşi şi Teatrul Naţional din Cluj ‑, de a juca la Cernăuţi, Chişinău şi Craiova, a fost irealizabilă. Teatrului Naţional din Iaşi, spre exemplu, îi căzuse în spate o misiune extrem de grea. Aşezarea geografică obliga trupa ieşeană să meargă de câte „2‑3 ori pe săptămână“ la Cernăuţi şi Chişinău. Ne putem imagina cum echipe de actori alergau, cu trenul încărcat cu decoruri, două‑trei zile la Cernăuţi, două‑trei zile la Chişinău şi, apoi, dacă mai puteau, la sediul lor. Primăriile locale, care aveau datoria să asigure iluminatul, căldura şi personalul de serviciu, erau tot instituţii bugetare. Aşadar, mari economii la buget nu s‑au făcut. Astfel se încheie povestea unui teatru naţional născut din entuziasmul unor tineri intelectuali bucovineni şi mort din indiferenţa unor politicieni nepricepuţi.
„Bucovina protestează cu toată hotărârea“
(„Monitorul Oficial“ Nr. 61, Camera Deputaţilor, Şedinţa din 21 martie 1935)
„Dl. G. Fotino, vicepreşedinte:…dl.deputat Aurel Morariu are cuvântul.Dl. Aurel Morariu:În preajma alcătuirii bugetului general al Statului, Bucovina este ameninţată de o serie de lichidări şi desfiinţări în vederea realizării unor economii pe seama acestui buget. Ministerul Cultelor şi Artelor pare a fi în fruntea acestei acţiuni de amputare şi de reducere a instituţiunilor de stat existente în cuprinsul Bucovinei. Într‑adevăr, de mai mult timp persistă ştirea că e vorba ca la Cernăuţi să fie desfiinţat Teatrul Naţional, şi tot astfel Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică.
Prin rostul meu, Bucovina protestează cu toată hotărârea împotriva acestor intenţiuni de a desfiinţa amintitele instituţii de cultură ale Cernăuţului şi în cele ce urmează îmi permit a arăta d‑lui Ministru al Cultelor şi Artelor, că în afară de prejudiciul material şi moral ce s‑ar pricinui astfel Moldovei de Nord, aproape nici o economie bugetară nu se va putea realiza şi prin urmare, nimic din ceea ce este pretextul măsurilor proiectate nu va putea fi pus în fiinţă.
Teatrul Naţional din Cernăuţi, de la înfiinţarea lui, a fost permanent o cetate a culturii româneşti şi în tot timpul activităţii sale a slujit aceste interese cu grijă şi cu sârguinţă, pe cât au permis mijloacele materiale, totdeauna modeste, de care a putut dispune. În timpul din urmă, acest Teatru Naţional al nostru, moştenind de la guvernarea Naţional Ţărănistă o situaţiune materială destul de precară, a izbutit totuşi să pună ordine în toată gospodăria sa şi, beneficiind de o modestă subvenţiune de 2.400.000 lei, acordată de Ministerul Artelor şi Cultelor, să‑şi îndeplinească înaltul rol de cultură ce‑l are în oraşul cel mai important al Bucovinei.
Din informaţiile ce deţinem, vedem că preocuparea d‑lui Ministru al Cultelor şi Artelor, în legătură cu desfiinţarea Teatrului Naţional din Cernăuţi, este ca să economisească pe seama bugetului acestui minister suma de 2.400.000 lei anual. Iluziile ce şi le face dl. ministru al Cultelor şi Artelor relativ la aceste economii, când în comunicările ce ni se fac chiar pe cale oficială, e vorba ca Cernăuţi, acest Teatru Naţional desfiinţat să fie deservit de echipe de teatru volante, sunt evidente.
Nici o echipă teatrală volantă nu‑ţi va veni la Cernăuţi, fără ca direcţiunea generală a teatrelor să nu o subvenţioneze aşa cum ştim că se subvenţionează asemenea întreprinderi întotdeauna. Prin urmare, fără exageraţiune, putem pronostica chiar de pe acuma că aceste subvenţiuni acordate pe viitor echipelor de teatru volante vor fi foarte considerabile şi raportate în totalitatea lor anuală la modesta subvenţiune de 2.400.000 lei anual, acordată actualmente Teatrului Naţional din Cernăuţi, se vor prezenta mult mai mari şi mult mai oneroase pentru bugetul Ministerului de Culte şi Arte.
Afară de aceasta, mi‑aş permite să atrag atenţiunea d‑lui Ministru al Cultelor şi Artelor asupra faptului că având la Cernăuţi un stat de artişti în număr de cam 25 inşi, plătiţi bugetari cu toţii laolalată cu o sumă aproximativă de 160.000 lunar, înseamnă că aceşti aproape 1.900.000 lei vor fi în sarcina Ministerului de Culte şi Arte şi în caz de suprimare din bugetul ministerului a Teatrului Naţional din Cernăuţi. Căci majoritatea covârşitoare a artiştilor Teatrului Naţional din Cernăuţi, având drepturi câştigate, vor trebui repartizaţi pe la alte teatre şi oricum plătiţi cu salariile la care au dreptul potrivit gradului şi vechimea lor.În ipoteza cea mai favorabilă, deci pentru teza desfiinţării Teatrului Naţional din Cernăuţi, ar putea fi vorba de o eventuală economie anuală de cam 400.000‑500.000 lei anual. Şi deci îmi permit, să întreb pe dl. Ministrul al Cultelor şi al Artelor, dacă această problematică şi derizorie economie bugetară legitimează lovitura ce, sub raport românesc şi cultural, urmează să dea Cernăuţilor şi Bucovinei prin desfiinţarea acestui Teatru Naţional.
Nu mai puţin alarmată este Bucovina românească şi de ştirea că, din iniţiativa aceluiaşi minister al Cultelor şi Artelor, urmează ca şi Conservatorul de muzică şi Artă Dramatică să fie desfiinţat. Aceleaşi motive de pretinse economii bugetare ar fi să legitimeze şi această suprimare a unui înalt aşezământ de cultură. Protestăm şi împotriva acestei tentative“
