Tancul - Calul de foc al timpurilor moderne

Marile războaie ale secolului XX au impus pe câmpul de luptă prezenţa unei noi arme care va domina pentru mult timp desfăşurarea operaţiunilor militare. Tancul a modificat modul de a gândi şi conduce războiul al generalilor, i-a pedepsit pe cei care nu au crezut în potenţialul său, trimiţând cavaleria în cărţile istoriei. Pe parcursul unui secol, tancul a evoluat de la un simplu cvadruciclu la un colos masiv care poate depăşi 60 de tone, echipat cu dispozitive de ochire şi poziţionare prin satelit şi dotat cu sisteme de apărare antiaeriană.

Încă din Antichitate,  omul a căutat să folosească în conflictele militare sisteme mobile care să îi protejeze pe soldaţi de atacurile adverse, dar în acelaşi timp, să le ofere posibilitatea de a lansa lovituri puternice adversarilor.

De la carele de luptă ale hitiţilor, la turnurile de asediu construite de greci ce îi protejau pe arcaşi, mintea umană a folosit tot ce i‑a oferit natura pentru a crea un mecanism, capabil de a străpunge fortificaţiile adverse. Până şi marele Leonardo da Vinci a încercat să îşi aducă contribuţia în acest domeniu, schiţând un proiect al unui tanc medieval.

Problema de care s‑a lovit mereu omul a fost absenţa unui sistem de propulsare, altul în afara tracţiunii umane şi cea oferită de animale. Însă, o dată cu revoluţia industrială şi cu apariţia motorului pe aburi, apoi a celui pe benzină, acest obstacol încetează treptat să mai reprezinte o problemă.  Sfârşitul secolului al XIX‑lea aduce primele prototipuri de maşini blindate. Astfel, în 1898, la  Richmond, F.R. Simms prezintă un cvadruciclu echipat cu o mitralieră Maxim şi cu un motor De Dion‑Bouton. Trăgătorul este protejat de o placă din oţel. Acest cvadruciclu este considerat primul vehicul blindat.

Micul Willie

Izbucnirea Primului Război Mondial a impulsionat dezvoltarea vehiculelor blindate. Intuindu‑le potenţialul, Marina Regală Britanică testează cu succes, la 6 septembrie 1915, primul prototip de tanc, poreclit „Micul Willie“.

Iniţial, tancurilor li s‑a atribuit termenul de „landships“ (nave de uscat) de către britanici, apoi primele vehicule au fost denumite „transportoare de apă“, mai târziu s‑a prescurtat în rezervoare („tanks“), pentru păstrarea secretului. Cuvântul „tanc“ a fost folosit pentru a da muncitorilor impresia că ei construiau containere de apă pe şenile pentru armata britanică din Mesopotamia, ­fiind folosit oficial la 24 decembrie 1915.

Primul tanc care va primi „botezul focului“ în Primul Război Mondial a fost modelul britanic Mark I, la 15 septembrie 1916. Acesta a fost condus de către căpitanul H.W. Mortimore în acţiunea de la Delville Wood, în timpul bătăliei de pe Somme.

Armata franceză a dezvoltat şi ea propriul prototip, Schneider CA1, transformând tractorul cu şenile Holt, pe care l‑a folosit prima dată, la 16 aprilie 1917. Prima utilizare, în număr mare, în luptă, a tancurilor a avut loc în bătălia de la Cambrai, din 20 noiembrie 1917.În timpul Primului Război Mondial, Germania a folosit un mic număr de tancuri, mai cu seamă capturate. Germanii au produs doar 20, sub denumirea de A7V.

Primul impact

Miile de tancuri folosite pe parcursul Primului Război Mon­dial de către forţele franceze şi britanice au scos lupta de tran­şee din tactica de război. Primele rezultate ale tancurilor au fost marcate de probleme de încredere, iar desfăşurarea lor în grupuri mici a redus valoarea lor tactică şi impactul, care rămânea totuşi formidabil pe durata primelor ciocniri.

Forţele germane au suferit din cauza şocului psihologic şi a lipsei contra‑armelor, deşi au descoperit lovitura puternică anti‑tanc prin folosirea tranşeelor mai late pentru limitarea mobilităţii tancurilor britanice.

Schimbarea condiţiilor de luptă şi continua neîncredere au forţat tancurile aliate la o evoluţie constantă pe durata războiului. Astfel, tancul lung Mark V putea trece peste obstacole mari, în special tranşeele late, mai uşor decât multe dintre vehiculele de luptă blindate.

După Primul Război Mondial, Marea Britanie a continuat să investească în dezvoltarea acestei arme. În deceniul al treilea îşi fac apariţia primele clase de tancuri, cele uşoare, care cântăreau de obicei sub 10 tone. Ele au fost folosite la început pentru cercetare şi aveau montat un tun de calibru mic care era folositor doar împotriva altor tancuri uşoare. Clasa mijlocie, până în 20 de tone, erau concepute să fie folosite la deplasări pe distanţă mare, cu viteză superioară.

Cea de-a treia categorie, cele grele sau tancurile infanteriei, dispuneau de un blindaj foarte gros, fiind în general şi foarte lente. Doctrina generală era să se folosească tancurile grele în colaborare cu infanteria, pentru a efectua pătrunderea, blindajul lor permiţându‑le să supravieţuiască armelor anti‑tanc inamice.O dată ce aceste forţe combinate spărgeau liniile inamice, grupuri de tancuri medii erau trimise prin breşe, acţionând departe în spatele liniilor inamice prin atacarea punctelor de comandă şi a căilor de aprovizionare.

Tancul şi războiul fulger

Până la venirea la putere a lui Hitler, in 1933, Germania constrânsă de prevederile Tratatului de la Versailles, va dezvolta şi produce doar un singur tip de tanc, Panzer I, sub acoperirea unui tractor agricol. Acest lucru avea să se schimbe începând cu 1934. Sub atenta supraveghere şi îndrumare a lui Heinz Guderian, diviziile de tancuri pe care le‑a creat, vor deveni punctul central al puterii germane în al Doilea Război Mondial, şi vor lupta conform cu ceea ce avea să fie cunoscut ca „doctrina Blitzkrieg“ (războiul fulger).

De altfel, conceptul de „blitzkrieg“ se sprijină pe doctrina lui J.F.C. Fuller (războiul mecanizat şi integrarea armelor), fiind sursă de inspiraţie pentru principalii strategi ai celui de-al Doilea Război Mondial:Percy Hobart în Regatul Unit, Heinz Guderian în Germania, Charles de Gaulle în Franţa şi Mihail Tuhacevski în Uniunea Sovietică. Toţi au ajuns la concluzii asemănătoare. Decizia lui Tuhacevski de a integra şi forţe aeropurtate era cea mai sofisticată şi, de asemenea, cea mai discutată, însă doar Germania a pus în practică teoria, cu tactici superioare, ce au făcut din Blitzkrieg o strategie de temut.Tancul cucereşte Franţa

Franţa avea să plătească preţul suprem neîncrederii arătate acestei arme. Dacă Germania nazistă îşi crease divizii întregi, care puteau acţiona autonom, strategii francezi priveau mai degrabă tancul ca un mijloc de sprijinire a infanteriei şi nu invers, spre disperarea tânărului ofiţer Charles de Gaulle.

Folosindu‑se de „binomul“ tanc – aviaţie, Germania hitleristă a spulberat Polonia, în 1939, sub privirile Franţei, care nici în ultimul moment nu a înţeles importanţa diviziilor de tancuri. Ba mai mult, a subestimat posibilitatea ca tancurile să traverseze Ardeni şi să treacă râul Meuse, rupând liniile franceze la Sedan, aşa cum avea să se întâmple în 1940. Rapiditatea şi uşurinţa cu care a fost cucerită Franţa s‑a datorat folosirii tancului în mari grupuri de luptă.

Al Doilea Război Mondial a adus o serie de progrese în designul acestei arme. Germania, de exemplu, iniţial a produs tancuri uşor blindate şi dotate cu armament uşor, ca Panzer I, care fusese destinat doar pentru instruire. Aceste tancuri rapide şi alte vehicule blindate au fost un element esenţial al războiului‑fulger. Totuşi, ele au avut de suferit în lupta directă cu tancurile britanice şi cu tancurile T‑34 ruseşti, care erau superioare în blindaj şi armament.

Până la sfârşitul războiului toate forţele combatante şi‑au mărit puterea de foc şi blindajul tancurilor. Dacă la începutul războiului, Panzer I avea doar două mitraliere, Panzer IV, „greul“ designului timpuriu de război german, era dotat un tun de 75 mm cu viteză iniţială mică şi cântărea sub 20 de tone. Spre sfârşitul războiului standardul tancului mijlociu german, Panther, avea montat un puternic tun de 75 mm cu viteză iniţială mare şi cântărea 45 de tone.

Succesul cel mai mare a fost obţinut de tancul T‑34 sovietic. Aşezarea în unghi a plăcilor de blindaj a dus la creşterea eficienţei contra proiectilelor, mărind grosimea efectivă a blindajului faţă de grosimea în direcţie perpendiculară, respectiv, mărind posibilitatea de a devia forţa de impact.Alte îmbunătăţiri din timpul războiului au constat în perfecţionarea suspensiilor. Calitatea suspensiilor era un aspect critic pentru eficienţa tancului pe câmpul de luptă.

Tancurile cu suspensie proastă supuneau echipajul la şocuri frecvente, limitând viteza şi făcând ca tragerea din mers să fie practic imposibilă. Noile sisteme, ca bară de torsiune şi suspensia Christie, au îmbunătăţit funcţionarea, permiţând modelului Panther să traverseze terenuri accidentate la viteze mari, fapt ce ar fi fost foarte dificil pentru tancurile proiectate pentru drumuri. Pentru o mai bună coordonare a unităţilor, majoritatea tancurilor au fost echipate cu staţii radio, în timp ce turela s‑a generalizat, fiind recunoscută ca cea mai bună soluţie tehnică. Odată cu creşterea în grosime a blindajelor de care beneficiau tancurile, a crescut şi calibrul tunului montat pe tanc.Kursk:Bătălia tancurilor

Între 5 şi 16 iulie 1943 a avut loc cea mai mare bătălie de tancuri din istoria omenirii. Echipată cu noile modele de tancuri Panther V, cu un tun de 75 mm şi Tiger I, cu un tun de 88 mm, Wermacht‑ul va începe ultima ofensivă majoră din cel de‑al Doilea Război Mondial. Pe flancurile poziţiilor întărite de la Kursk, armata germană va concentra peste 2200 de tancuri, 20.000 de piese de artilerie şi aproximativ un milion de oameni, susţinuţi de 2000 de avioane.

Dinspre nord, atacul a fost purtat de către Armata 9 condusă de generalul Walter Model, iar dinspre sud a înaintat Armata 4 blindate, condusă de Herman Hoth. Ruşii vor concentra pentru apărarea poziţiilor din jurul oraşului Kursk nouă armate (din care două blindate) sub comanda lui Gheorghi Jidanov şi Aleksandr Vasilievski, 3.500 de tancuri, 20.000 de tunuri şi mortiere, 1.000 de lansatoare de rachete Katiuşa, 2.400 de avioane şi peste 1.300.000 de oameni. În spatele oraşului Kursk erau dizlocate alte cinci armate ruseşti pregătite să intervină la nevoie.

Bătălia de la Kursk a reprezentat pentru participanţi „iadul pe pământ“. Într‑un cuptor încins se vor înghesui unităţile de blindate, urmate de cele de infanterie. Luptele de la mică distanţă între armatele de tancuri se vor desfăşura într‑un vuiet asurzitor, în mijlocul unor coloane dense de fum, care vor întuneca stepa. Aici cantitatea a bătut calitatea, mulţimea de tancuri sovietice (în principal T 34) a făcut faţă noilor tancuri germane.

Pe 15 iulie, Hitler a luat la cunoştinţă că ruperea liniilor ruseşti a eşuat. Este momentul în care iniţiativa trece definitiv în mâinile sovieticilor.Războiul Rece şi tancul

O dată cu declanşarea Războiului Rece, dezvoltarea tancului intră într‑o nouă perioadă. Posibila confruntare Est – Vest va duce la o continuă îmbunătăţire a acestei arme. Puterea de foc, mobilitatea şi protecţia sunt trei factori tradiţionali, care au continuat să determine eficacitatea acestuia şi care au făcut obiectul constant al perfecţionării.

Primul tanc fabricat după al Doilea Război Mondial a fost modelul britanic Centurion. Acesta este considerat ca fiind primul din noua generaţie, pentru că putea rezista la impactul proiectilelor faimosului tun de 88 mm german. Centurion era dotat cu tunul Royal Ordnance L7 de 105 mm, superior oricărui alt tun de pe câmpul de luptă şi putea să ajungă la viteza de 56 km/h, datorită motorului Meteor de 650 CP.Centurion a înlocuit toate tancu­rile mijlocii britanice şi a impulsionat dispariţia celor din clasa grea, transformându‑se în ceea ce britanicii au numit „Universal Tank“ (tanc universal) sau mai degrabă, „tancul principal de luptă“ (Main Battle Tank, MBT).

O nouă confruntare majoră între diviziile de tancuri s‑a produs în timpul războiului arabo‑israelian din 1973. Acesta a reliefat importanţa coordonării între diferitele categorii de arme. Rachetele anti‑tanc au devenit tot mai eficiente şi distrugătoare. Lipsite de o coordonare eficientă, diviziile de tancuri arabe, dotate cu diverse modele de tancuri produse în URSS (T‑54 şi T‑55, T‑62, T‑34 şi PT‑76), au suferit o înfrângere categorică în faţa armatei israeliene, ce folosea modele fabricate în ţările NATO (Super Sherman, Patton, Centurion şi AMX) şi care erau susţinute puternic de aviaţie.

Acelaşi lucru s‑a întâmplat şi în 1990, atunci când diviziile irakiene de tancuri au invadat Kuweitul. Dotată cu tancuri sovietice de generaţie veche, blindatele irakiene au fost ţinte uşoare pentru tancurile coaliţiei multinaţionale venite în ajutorul micuţului stat din Golf. Tancul, încotro?

Arma de bază a oricărui tanc modern este un singur tun. Tunurile de pe tancuri au printre cele mai mari calibre folosite de artileria terestră. Deşi calibrul tunului de pe tanc nu s‑a schimbat substanţial de la sfârşitul celui de‑al Doilea Război Mondial, tunurile moderne sunt tehnologic superioare.Ca răspuns la pericolul rachetelor anti-tanc dirijate, s‑a trecut de la mărirea grosimii blindajului la îmbunătăţirea tehnologiei blindajului. Tancurile moderne au fost dotate cu sisteme de apărare anti‑rachetă care reuşesc să detoneze focosul rachetei, cu câţiva metri înainte ca acesta să lovească tancul.

În mod normal, tancurile sunt dotate cu armament pentru lupta împotriva infanteriei sau ţintelor unde folosirea tunului este inadecvată. Calibrul mitralierelor diferă în funcţie de ţara de producere a tancului, acesta oscilând între 7, 62 mm şi 20 mm. Şi sistemele de ochire au devenit tot mai complexe asistate de computere tot mai performante.

Designul tancului viitorului va arăta precum tancul rusesc T‑95 şi cel ame­rican MC’s, consideră tot mai mulţi experţi militari. Vor fi fără turele comandate manual, cu echipajul într‑un singur compartiment al cutiei blindate, de unde ei pot manevra turela de la distanţă. Sistemul automat de încărcare poate trage muniţia mai rapid şi într‑o cantitate mai mare decât un încărcător uman, la fel şi depozitarea muniţiei se poate face mult mai eficient, de vreme ce nu este nevoie de spaţiu pentru echipaj în turelă. Deoarece echipajul este într‑un singur spaţiu din cutia blindată, dimensiunea şi masa tancului pot fi reduse.

Proiectele constructive cu materiale compozite şi şasiuri uşoare pot, de asemenea, reduce greutatea tancului care vor îmbunătăţi desfăşurarea forţelor şi logistica. A mai rămas, se pare, destul de puţin până când tancul „invizibil“ îşi va face simţită prezenţa pe câmpul de luptă.