Submarinele porceşti ale americanilor in Al Doilea Război Mondial
Al Doilea Război Mondial fascinează încă prin amploarea confruntărilor şi prin cantitatea de tehnică folosită pentru a înlocui forţa mică de ucidere a omului. În mod firesc, au apărut mulţi cercetători dornici să publice lucrări valoroase în care să prezinte faptele şi să descifreze intenţiile conducătorilor militari şi politici. Prezentarea armelor rămâne un capitol important şi specialiştii îi tratează cu dispreţ pe civili, vânzându-le interpretări sumare sau eronate. Dezinformarea rămâne la modă.
Oceanul Pacific şi Oceanul Atlantic se dovedeau a fi viitoarele teatre de operaţiuni navale pentru controlul rutelor comerciale, războiul fiind intim legat de economie. Chiar dacă marile puteri doreau nave de suprafaţă capabile să asigure operaţiuni de debarcare, submarinul s-a bucurat de o atenţie specială fiindcă era o armă ieftină şi cu o mare putere de distrugere. Autonomia ridicată permitea pătrunderea în adâncimea dispozitivului inamic.
Marina SUA dispunea de unităţi din clasa S pe care analiştii actuali le consideră drept porceşti din cauza spaţiului limitat oferit echipajelor. Afirmaţia se bazează pe unele afirmaţii ale marinarilor. A fost suficientă o frază şi istoricii le-au trecut la categoria perimate cu ideea de a diminua forţa ofensivă, agresivă, a puterii americane. Oare să fie adevărată concluzia?
Deplasamentul nu era mic. Se ajungea la 800 şi chiar 850 t la una din variante. Ultimul model avea chiar 1000 t. Celebrul NMS Delfinul avea doar 650 t. Multe submarine germane n-au avut acest deplasament la suprafaţă. Deci, la acest capitol, navele americane nu stăteau prost în 1941.
Să trecem la celelalte caracteristici. Cea mai scurtă variantă avea 66, 84 m, dar tipul S – 48 ajungea deja la 81, 3 m. NMS Delfinul avea 68 m. Navele germane din clasa VII C aveau 769 t şi o lungime maximă de 67 m. Au provocat ravagii în flota britanică. Primele modele construite după 1933 în şantierele Reichului erau chiar primitive. Aveau 279 tone şi doar 42, 7 m. Modelul II C a ajuns la 43, 9 m şi II D la 43, 97 m.
Submarinele americane mai aveau un capitol la care stăteau foarte bine:viteza în imersiune. Cum acest tip de vector nu are drept misiune lupta la suprafaţă decât în situaţii excepţionale, proiectanţii au fost mai puţin interesaţi de o viteză mare acolo unde valurile mari şi flotabilitatea redusă le-ar fi diminuat performanţele. Dispunând de 11 noduri, se puteau apropia repede de ţintă sau se puteau îndepărta dintr-o regiune vizată de grenadele de adâncime. VII C se mişca doar cu 7, 6 noduri. Primele modele germane nu atingeau nici cota 7. Nici unităţile din clasele IX nu puteau să atingă 8 noduri.
Armamentul era de-a dreptul ridicol:doar 5 torpile. Abia modelul VII C transporta 14 arme ofensive. Modelul S-1 lua totuşi 12 – 14 torpile de calibrul 533 mm.
Navele au fost construite solid şi nicio unitate n-a fost pierdută în urma activităţii inamicilor. Stâncile şi unităţile de suprafaţă amice au fost cele mai mari pericole. Au fost folosite prea puţin, acţiunile principale fiind încredinţate modelelor noi. Autonomia scăzută nu mai era pe gustul strategilor de la Washington, vulturii războiului gândind deja la nivel planetar.
Navele din clasa S au fost totuşi utile pentru misiuni de patrulare în Oceanul Pacific şi pentru instrucţie. Dacă navele inamice de suprafaţă ofereau cu generozitate flancul, jerbele de torpile nu puteau să rateze. Astfel, submarinul S-44 a scufundat în 1942 crucişătorul nipon Kako, mărind astfel inferioritatea flotei imperiale. Micul torpilor subacvatic a stricat bucuria amiralilor de la Tokyo după succesul din 9 august 1942 din bătălia de lângă Insula Savo. Trei torpile americane au lovit ţinta şi au fost suficiente pentru a scufunda crucişătorul înarmat cu şase tunuri de calibrul 203 mm.
