Strachina depusă la picioarele unui defunct, descoperită într-un mormânt din prima epocă a fierului

În august 2014, într-un mormânt de înhumație vechi de aproximativ 2700 de ani din necropola tumulară de tip Basarabi de la Desa – „Castravița”, situată pe malul românesc al Dunării, arheologii de la Muzeul Olteniei au descoperit această strachină depusă la picioarele unui defunct.

Datat în prima epocă a fierului (mijlocul sec. VIII – mijlocul sec. VII a. Chr.), mormântul făcea parte dintr-un peisaj funerar marcat de tumuli – movile de pământ ridicate de comunități pentru a marca memoria celor dispăruți, scrie Muzeul Olteniei din Craiova, pe pagina de Facebook a insituției.

‍Poziția în care a fost găsit vasul nu pare întâmplătoare.

În multe contexte funerare preistorice, această zonă a corpului are o semnificație aparte: picioarele marchează un spațiu liminal, punctul unde se încheie drumul prin lumea celor vii și începe călătoria către lumea de dincolo.

Decorul incizat înainte de ardere pare simplu, aproape grăbit.

Liniile, deși ferme, tremură ușor, iar hașurile sunt inegale, prezentând mici variații. Și totuși, tocmai în această imperfecțiune pare să se ascundă intenția.

Nu este nepricepere, ci mai degrabă un gest rapid, poate grăbit de tensiunea momentului încărcat de emoție, ca și cum semnele ar fi trebuit trasate înainte ca uitarea și tăcerea să se aștearnă definitiv.

Compoziția decorativă este structurată în trei registre concentrice coerente.

Pe margine – o bandă hașurată continuă, o limită.

Pe pereții interiori – triunghiuri dispuse radial.

În centrul vasului – un motiv axial format din linii în zig-zag.

Acesta din urmă poate fi interpretat ca un arbore al vieții schematizat sau ca o reprezentare simbolică a unei axe cosmice.

Împreună, aceste elemente creează imaginea unei lumi organizate în jurul unui centru.

Privită în ansamblu, strachina pare să redea o mică cosmogramă – o reprezentare simbolică a ordinii universului.

Locul necropolei adaugă însă o dimensiune și mai profundă acestei imagini.

Dunărea însăși este un spațiu liminal – o frontieră naturală și simbolică între teritorii, între lumi, între aici și dincolo. Un loc al trecerii, al limitelor și al transformării.

Depus la picioarele defunctului, vasul marchează simbolic sfârșitul ritualului funerar și al călătoriei prin lumea pământeană, dar și începutul unui alt drum – cel al sufletului spre eternitate.

O hartă tăcută în lut a unei treceri definitive. Un instrument de orientare pentru suflet.

O ultimă mărturie păstrată în pământ despre o călătorie despre care știm foarte puțin.

Poate că pentru cei care își îngropau morții aici, viața nu se termina în pământul udat de Dunăre.

Poate că abia de acolo începea...

****

Material realizat de: dr. Marius Cristian Bâsceanu, muzeograf, Secția de Istorie-Arheologie, Muzeul Olteniei.

Foto: Camelia Săvescu, Referent de Specialitate, Biroul de Marketing, Muzeul Olteniei.

Desen: Violeta Margareta Dan, muzeograf, Secția de Istorie-Arheologie, Muzeul Olteniei.

Bibliografie:

_{Marius-Cristian Bâsceanu, „Necropola tumulară de tip Basarabi de la Desa (județul Dolj) în contextul descoperirilor similare din regiunile învecinate”, Teză de doctorat, București, 2017, p.67, pl. 60}