Socrate nu a fost invitat la masă în Pritaneu

În anii dificili ai războiului cu Sparta, o nouă generaţie de oameni politici îşi caută legitimitatea cu atât mai activ, cu cât nu mai aparţine aristocraţiei tradiţionale a cetăţii şi are nevoie de afirmarea sonoră a meritelor personale datorită cărora reprezentanţii acestui tip de lideri ajunseseră în fruntea Atenei.

Spre finele sec. V a.Chr., toţi membrii colegiilor de magistraţi superiori care trec cu bine peste evaluarea gestiunii,

, primesc elogiul public,

, şi coroana de aur,

, care reprezintă distincţia de bază şi cea mai curentă. Tot mai frecvente sunt cazurile de cetăţeni onoraţi pentru comportamentul lor exemplar, fie ca oşteni sau comandanţi ai flotei, fie pentru modul plin de râvnă,

– cum scriu decretele onorifice – în care şi-au îndeplinit funcţiile publice. Mai mult, un număr de încununări repetate culminează acum cu aşa-numitele

, în număr de trei. 

O statuie, loc de onoare la sărbători şi dreptul de a lua zilnic masa în Pritaneu. Cea dintâi dintre

era dreptul de a avea o statuie din bronz

sau din marmură

în Agora;istoria acestor statui onorifice este un subiect pasionant nu numai pentru istorici, ci şi pentru istoricii de artă. A doua, cum am mai spus, era

– dreptul ca, la serbările religioase, beneficiarul să stea pe un loc de onoare, alături de magistraţii în funcţie. La Atena, datorită festivalurilor de teatru devenite faimoase în întreaga lume greacă, acest drept adăuga modului în care cel onorat devenea vizibil pentru toţi cetăţenii – ca în zilele noastre la televizor – şi falei datorate expunerii publice a meritelor, şi satisfacţia de a vedea cât se putea de bine spectacolele. Cea mai importantă şi mai prestigioasă distincţie, cea care încununa acest triptic, rămânea însă dreptul viager de a lua zilnic masa în Pritaneu

, în locul simbolic unde ardea veşnic focul Vetrei cetăţii, focul sacru vegheat de zeiţa Hestia;acolo unde se strângeau pentru cină înalţii magistraţi în funcţie, oaspeţii de vază ai Atenei, ambasadori veniţi din cetăţi îndepărtate sau soli ai unor regi barbari, împreună cu membrii

– instituţia ateniană cea mai apropiată, ca mod de constituire şi de funcţionare, de un parlament din zilele noastre. Invitaţia perpetuă la masă în Pritaneu rămâne semnul distinctiv al unor merite cu totul excepţionale, şi aşa va rămâne de-a lungul întregii istorii autonome a Atenei antice. 

Onorurile, la cerere

O particularitate a acestor

consta şi în faptul că ele erau conferite doar la solicitarea expresă a celui interesat – sau, în câteva cazuri, a fiilor acestuia. Solicitarea, însoţită de un raport amănunţit cu privire la faptele care o întemeiau, era depusă la Consiliul cetăţii, care o dezbătea după un răstimp precis stabilit prin lege – probabil pentru a permite depunerea de contestări – şi decidea dacă va propune adunării poporului decernarea onorurilor sau respingerea solicitării. Evident, documentele nu pot atesta decât cazurile în care cererea a sfârşit prin a fi aprobată.

Dincolo de onoare, nu se mai găsea, ce-i drept, mare lucru:o tradiţie – greu de verificat, dar persistentă – îi atribuia încă lui Solon, la începutul sec. VI a.Chr., regula sacră prin care se impunea meselor în Pritaneu o severă sobrietate, care le silea să se rezume la o modestă porţie de fiertură şi un pumn de măsline din arborele sacru de pe Acropole. Asemeni renumitelor

spartane, despre care vom vorbi altădată, valoarea simbolică a comensalităţii în Pritaneu o întrecea cu mult, sau, mai bine zis, chiar o nega pe cea gastronomică. 

Originea umilă a lui Cleon – ţinta glumelor

Primul beneficiar în viaţă al acestor timai excepţionale a fost Cleon, strategul atenian învingător în 425 a.Chr. la Sfacteria. Cleon rămâne probabil cel mai controversat personaj istoric al sec. V a.Chr.:batjocorit de Aristofan, detestat de Tucidide, al cărui exil îl provocase, Cleon este cel dintâi om politic de vârf de la Atena care, departe de a avea o origine nobilă, ca toţi predecesorii săi, era fiul unui tăbăcar bogat. Chiar dacă la o primă vedere asta ar fi trebuit să-i sporească popularitatea, constatăm de fapt că

atenian era mult mai snob decât ne-am fi aşteptat şi aplauda frenetic de câte ori adversarii sau poeţii comici luau în râs originea umilă a lui Cleon. Pe de altă parte însă, tot

-a recunoscut talentul şi îndrăzneala, l-a ales strateg pentru confruntarea de la Sfacteria, iar după această excepţională victorie, i-a acordat lui Cleon nu doar

, ci şi

, dreptul ca, până la moarte, să ia masa în Pritaneu. Cleon obţinea astfel cea mai mare onoare civică, spre scandalul mediilor conservatoare ateniene, al căror ecou se face Aristofan în virulenta satiră din comedia

reprezentată în acelaşi an 425 a.Chr. 

Statuia lui Socrate,  în faţa Academiei din Atena, Grecia 

Cleon avea să cadă în luptă în iarna aceluiaşi an. După exemplul său însă, practica acordării de

devine ceva mai frecventă:din următoarea sută de ani se cunosc azi numele altor cinci beneficiari ai acestui privilegiu onorific major. Un decret atenian din 229/8, în cinstea unui cetăţean de vază, pe numele lui Timosthenes, menţionează:Consiliul

şi Poporul

să poarte de grija tuturor celor pe care demos-ul i-a onorat cu

în Pritaneu fie pentru că au înălţat trofee în urma victoriilor pe uscat sau pe mare, fie pentru că au restaurat libertatea cetăţii ori şi-au folosit averea personală spre salvarea comună, fie pentru că au fost binefăcători şi buni sfătuitori... 

Deznodământ: Socrate primeşte cupa cu fiertură de cucută

În 399 a.Chr., în procesul care va deveni cel mai cunoscut proces al tuturor timpurilor, trei cetăţeni atenieni – poetul Meletos, politicianul Anytos şi prea puţin cunoscutul Lycos – cer pedeapsa cu moartea pentru Socrate, pe care îl acuză de impietate şi de coruperea tinerilor. E probabil că îndărătul acestor acuzaţii se ascundeau atât animozităţi personale, cât şi duşmănia populară faţă de maestrul câtorva dintre cei care, în 404/3, răsturnaseră regimul democratic şi exercitaseră cea mai represivă şi mai coruptă formă de putere, din pricina căreia fuseseră porecliţi imediat „cei 30 de tirani“ . În conformitate cu legile Atenei, acuzatorii cereau o pedeapsă anume, iar acuzatul trebuia să facă o contra-propunere;juriul nu putea decât să aleagă între cele două soluţii care i se ofereau.

Toţi prietenii îl imploraseră pe Socrate să accepte o pedeapsă mai blândă, de pildă o amendă, sau exilul. Acesta, însă, convins de propria-i inocenţă, cere, dimpotrivă, să i se acorde sitesis pe viaţă în Pritaneu – cea mai mare onoare posibilă pentru un cetăţean al Atenei. Socrate sfida astfel fără menajamente opinia atenienilor. Confruntat cu această aporie, juriul votează, cu o majoritate destul de redusă, în favoarea propunerii acuzatorilor şi pleacă acasă, cu conştiinţa datoriei civice împlinite. Socrate va primi, în loc de măslinele şi fiertura rituală din Pritaneu, o cupă letală cu fiertură de cucută. 

De unde se vede că nu toţi bunii sfătuitori ai cetăţii ajung să fie invitaţi la masă în Pritaneu.