⬆

Dezbatere Historia, ora 11 00: Cum arătau dacii, strămoşii noştri? Semnificaţia statuilor de daci jpeg

Sintagma «strămoşii noştri daci» ar trebui discutată

Interviu cu regretatul Alexandru Vulpe (1931-2016), fost director al Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan“, realizat în anul 2011:

Domnule profesor, cine sunt dacii? Ce ştim despre ei? Putem să îi considerăm strămoşii noştri?

Sintagma aceasta, „strămoşii noştri daci“, ar trebui discutată. Sigur, dacii pot fi consideraţi dintr-un anumit punct de vedere strămoşii noştri. Dar s-a exagerat teribil mult. Ei sunt strămoşii noştri cu siguranţă din punct de vedere genetic, biologic. Toate popoarele care s-au perindat pe teritoriul acesta au lăsat măcar o mică amprentă genetică, şi cu atât mai mult geto-dacii care au fost cuceriţi de romani.

„Populaţia predominantă locală era, după cele două războaie daco-romane, de sex feminin“

3 barbarians against rome dacian warriors 0 jpg jpeg

Totuşi, faţă de alte cazuri, cum ar fi celţii sau chiar şi germanii, amprenta de substrat a fost, după părerea mea, mai subţire la noi decât în alte părţi. Unul dintre principalele motive este acela că populaţia locală a fost extrem de puternic afectată după cucerirea romană. Nu doar în sensul că unii au fost luaţi sclavi, dar foarte mulţi luptători daci care au supravieţuit războiului au avut de ales între sclavie şi înrolare în trupele auxiliare romane. Aceste trupe auxiliare, formate aproape în totalitate din daci, au fost strămutate cât mai departe de Dacia. Avem documente, nişte grafitti pe cioburi, studiate de un coleg mai tânăr, Dan Dana, care confirmă prezenţa unor astfel de unităţi în Egiptul de Sus. Alte asemenea unităţi, formate aici, au fost strămutate în Mauritania sau tocmai în Britania. După ce-au fost eliberaţi din armată poate unii s-au întors, nu avem cunoştiinţă. Totuşi, cea mai mare parte a lor a rămas acolo unde a fost cantonată unitatea. În orice caz, e clar că populaţia predominantă locală era, după cele două războaie daco-romane, de sex feminin. Acest lucru a dus, cum e firesc, la romanizarea rapidă. Aşadar, cu siguranţă putem vorbi de o genă biologică provenind de la populaţia geto-dacă. Chiar şi pe continentul american, unde populaţiile amerindiene au fost izgonite, tot a rămas o amprentă genetică. Cel mai bine se vede la populaţia mexicană: sunt catolici, vorbesc spaniolă, dar dacă ne uităm la înfăţişarea lor se vede că sunt urmaşi lui Montezuma. Dacă mai au ceva comun cu el, asta e altă poveste. Cam aşa ar trebui să privim şi noi chestiunea cu strămoşii geto-daci, termen şi poveste cu o tentă, mai degrabă, politică, naţionalistă, decât ştiinţifică.

Ce înseamnă, în fond, strămoş? Noi nu ştim bine nici românii cum s-au constituit. În opinia mea, istoria propriu-zisă a poporului român nu a fost scrisă încă. Ceea ce avem este istoria elitelor care au condus această ţară (domnitori, voievozi, regi, nobili etc.), dar povestea acelor ciobani care au rămas după retragerea aureliană e foarte greu de redat în scris;pentru că nu există documente şi nu vor exista. Cine se interesează, de atfel, de populaţii rămase în teritorii de care erau legaţi prin necesarul de supravieţuire, de obţinerea subzistenţei materiale? Eu sunt de părere că am fost în principal un popor de păstori legaţi strâns de centura muntoasă a Carpaţilor şi, prin acest mod de viaţă, am asigurat hrana tuturor etniilor care s-au perindat pe aici. Această formă de relief cu peisajul ei specific a asigurat continuitatea noastră în acest loc. Există voci care spun că această teză nu este susţinută de documente, că e doar un exerciţiu de imaginaţie. Totuşi nu se poate imagina orice! Este, cred, scenariul cel mai veridic.

Lucrurile trebuie văzute în acest caz prin ochii antropologiei culturale. Acelaşi lucru e valabil şi în cazul civilizaţiei geto-dacice, din care nu a rămas mare lucru. Toate monumentele de cult, fortificaţiile, cetăţile care au reprezentat cultura elitelor au fost distruse de romani. În fond, urmele arheologice ale sanctuarelor pe care le cunoaştem astăzi sunt doar fundaţiile lor. Aceste simboluri ale culturii geto-dace au fost rase de romani, iar elitele au avut de ales:unii au trecut de partea romaniilor, iar alţii au rămas să-şi împartă soarta cu Decebal. Toţi cei care au rămas loiali regelui dac au fost exterminaţi, iar populaţia, o parte în sclavie, iar cei mai mulţi, înrolaţi în armatele auxiliare romane. Imperiul practica acest lucru, a făcut-o şi cu alte populaţii cucerite. De altfel, pe teritoriul ţării noastre există inscripţii cu tot felul de cohortes(subdiviziune a unei legiuni, având 500 de soldaţi – n.r.) şi alae(trupe auxiliare de cavalerie – n.r.), cum sunt Britanorum, Hispanorum, Thracorum şi multe altele.

„Despre Burebista cunoaştem cu mult mai mult din inscripţia de la Dionysopolis decât ştim din toate celelalte izvoare”

Ce izvoare avem pentru istoria dacilor înainte de cucerirea romană?

Pentru istoria dacilor, din păcate, izvoarele au dispărut sau ne-au pervenit fragmentar în nişte forme trunchiate, ceea ce mi se pare şi puţin bizar; sunt în această situaţie toate izvoarele literare care relatau nu doar detalii cu privire la această creştere şi expansiune a puterii geto-dacilor, dar chiar prezentau cu lux de amănunte războaiele daco-romane. Să luăm, de pildă, pe celebrul scriitor roman de origine greacă, Dio Cassius, din opera căruia s-a păstrat mai mult de jumătate. Totuşi, capitolul care trata luptele împăratului Traian în Dacia a ajuns azi sub nişte forme mizere de rezumare, realizate de Ioan Zonaras (cronicar şi teolog bizantin din secolul al XII-lea – n.r.) şi de Xiphilinus (călugăr trăitor la Constantinopol în secolul al XI-lea – n.r.).

Se cunoaşte, de exemplu, efortul extraordinar depus de Traian de a termina cel de-al doilea război daco-roman şi de a integra Dacia, dar despre toate acestea s-au păstrat doar câteva rânduri, în care se spune că a fost un război crâncen, „dus mai mult cu înţelepciune decât cu înfocare“ de către împărat. Au fost mobilizate 12 legiuni, dacă nu mai multe, plus trupe auxiliare, o concentrare de forţe cum rar am mai întâlnit în istoria romanilor. Şi cu toate că acest război a fost unul extrem de important, de ce n-avem nicio informaţie?! Deşi ştim clar c-au fost o mulţime de autori care au relatat despre aceste evenimente. Despre aceste războie a scris medicul lui Traian, Criton, din care avem câteva fragmente. Apoi împăratul Traian însuşi a scris, după modelul De Bello Gallicoa lui Iulius Cezar, o lucrare, De Bello Dacico, din care s-a păstrat numai o simplă frază, ca exemplu de stil sec, simplist, cazon:„Inde Berzobim, deinde Aixim processimus” (De aici am mers la Berzobis, apoi la Aixis – n.r.).Această propoziţie s-a păstrat la Priscianus, un gramatic bizantin din vremea împăratului Iustinian (527-565), care o dădea ca exemplu de stil urât, în comparaţie cu lucrarea lui Iulius Cezar. Traian n-a fost însă un literat, ci un excelent comandant.

Nu avem nici lucrarea originală a lui Dion Chrysostomos (ca. 40-ca. 120), Geticele, ci o cunoaştem doar printr-un filtru târziu, din secolul al VI-lea, al lui Iordanes, care, deşi spune nişte lucruri interesante, dar care nu aminteşte nimic exact despre războaiele în care dacii au fost înfrânţi. Nu cunoaştem motivul pentru care s-a făcut această omisiune. Iordanes a scris două lucrări:Romanaşi Getica. Prima este o istorie a romanilor şi unde se povesteşte de victoria lui Traian asupra Daciei, iar în a doua, unde îi confundă pe geţi cu goţii, nu pomeneşte decât de victoriile acestora. Afli despre Burebista, Burvistacum scrie el, afli despre Deceneu, afli despre înfrângerea generalului roman Fuscus, în timpul împăratului Domiţian (81-96), dar nicio vorbă despre cucerirea Daciei de către romani. Acesta este un aspect interesant, pentru că acelaşi autor, în cealaltă lucrare – Romana– amintise de războaiele lui Traian. De aceea trebuie să avem în vedere mentalitatea şi ideologia celor care ne furnizează informaţiile şi care era interesul lor când au scris aceste lucrări. De multe ori, adevărul este distorsionat pentru a corespunde unor cerinţe de ordin politic şi propagandistic.

Din acest motiv, despre Burebista cunoaştem cu mult mai mult din inscripţia de la Dionysopolis (Balcic) decât ştim din toate celelalte izvoare. Din acest izvor, contemporan cu Burebista, înţelegem importanţa autorităţii sale;Burebista se afirmă drept cel mai mare rege, care stăpânea asupra teritoriilor de la nord şi de la sud de Dunăre.

A existat sau nu un rege cu un nume asemănător lui Burebista în secolul II î.Hr.? Dar cuvântul „Burebista” este el un substantiv propriu sau comun? Este numele acestui rege dac sau un cuvânt care, în limba geto-dacilor, denumeşte un şef de trib sau un rege?

Nu putem da un răspuns indubitabil. Într-un text al istoriei romane, scrisă pe baza izvoarelor greceşti, de către Trogus Pompelius (istoric roman din sec. I î.Hr. – n.r.), se menţionează: „creşterile puterii dacilor prin regele Rubobostes”. Problema este că textul integral a dispărut şi avem doar un compendiu, făcut în secolul II d.Hr., de Iustinus. În afară de aceasta, există un sumar al cărţii lui Trogus scris de un necunoscut şi ataşat la compendiul unui manuscris al lui Iustinus. Se pare că în textul original, cartea a XXXII-a conţinea informaţii cu privire la respectiva dezvoltare a dacilor lui Rubobostes, însă rezumatul lui Iustinus reţine mai degrabă anectodele şi faptele cu caracter moralizator decât datele şi evenimentele istorice. De altfel, menţionarea lui Rubobostes apare doar în sumarul scris de necunoscut, textul compendiului amintind doar o anecdotă în care dacii au fost pedepsiţi de regele lor Oroles pentru o înfrângere suferită în lupta cu bastarnii şi că „dacii sunt şi ei o mlădiţă a geţilor“. De aici a pornit o întreagă controversă, dacă a existat în secolul II î.Hr. acest Rubobostes, o corupţie prin metateză a lui Burobostes, Burebista, sau Trogus menţiona probabil vreun eveniment care s-a petrecut în vremea lui Burebista cel mare, din sec. I î.Hr. ?

S-au adus argumente foarte puternice şi într-o direcţie, şi într-alta. Constantin Daicoviciu, Rudolf Werner, Carl Brandis considerau că este firesc să fi existat un rege dac cu denumirea de Rubobostes şi că acele creşteri ale puterii dacilor s-au petrecut realmente în secolul II î.Hr., cu aproape 100 de ani înainte de regele Burebista, care moare în acelaş an cu Iulius Cezar, în 44 î.Hr. De asemenea, pe plan arheologic, constatăm că începutul culturii materiale geto-dacice, aşa cum o ştim astăzi, a început tocmai în secolul II î.Hr., în jur de 150 î.Hr. Potrivit cercetătorilor menţionaţi, este de presuspus că în prima jumătate a secolului al II-lea î.Hr. a existat un rege cu un nume asemănător lui Burebista. Că îl chema Rubobostes sau Burobostes n-are nicio importanţă. Putea să fi fost un „Burebista I“!.

Nu pot fi ignoraţi însă nici cei care contraargumentează teoria existenţei unui rege dac în secolul II î.Hr. Aceştia spun că un rege de o asemenea importanţă ca Buro-Rubobostes ar fi fost imposibil să nu fie amintit şi de o altă sursă, pe când Burebista este menţionat de mai multe izvoare. Disputa este departe de a fi soluţionată şi doar o nouă incripţie, ca aceea de la Dionysopolis, ar face lumină sau ar putea schimba total viziunea noastră asupra lui Burebista.

Nici centrul puterii sale nu ştim exact unde a fost. Există o întreagă dezbatere în privinţa capitalei, dacă aceasta a fost în zona Munţilor Orăştie sau în Argedava, aşezată cu siguranţă la sud de Carpaţi, dar exact unde, nu cunoaştem (poate la Popeşti, Mihăileşti, pe Argeş, poate alta, în Dobrogea). Faptul că, probabil, prima acţiune militară a lui Burebista a fost împotriva celţilor din spre vest ar valida ideea că avea puterea în Transilvania, deşi textele sugerează mai degrabă că el provine de la sud de Carpaţi, chiar dacă confuzia între geţi şi daci se făcea curent la acea vreme. Cel care menţionează provenienţa getă a lui Burebista este Strabon (istoric şi geograf grec, 63 î.Hr-24 d.Hr. – n.r.). Dar tot acesta e unul dintre autorii care scriu că dacii şi geţii nu sunt acelaşi neam deşi ar avea aceeaşi limbă.

„Documente existente indică o rudenie cu limbile balto-slave“

Cum îi putem diferenţia? Cine îi prezintă prima dată separat?

Strabon face prima diferenţă categorică: geţii sunt cei care trăiesc în aval pe Istru (Dunăre), în vreme ce dacii locuiesc în amonte. Dar tot Strabon spune că geţii au aceeaşi limbă cu dacii, şi tot el, în aceiaşi carte, că geţii au aceeaşi limbă cu tracii. Trebuie luată cu rezervă această observaţie întrucât vine de la un grec şi nu de la un vorbitor al vreuneia din aceste limbi. Limbile erau probabil foarte înrudite, dar nu era una şi aceeaşi limbă. Nu avem documente, dar sunt lucruri pe care le putem înţelege prin analogii cu ceea ce există în alte părţi. Despre limbile tracice cunoaştem foarte prea puţin. Documente existente indică o rudenie cu limbile balto-slave – aceasta este opinia mea. Unii, care nu vor să mai audă de slavi, caută o altă origine a dialectelor sau limbii pe care o vorbeau supuşii lui Burebista şi ai lui Decebal. Nu au unde să ajungă pentru că n-au argumente. Ce avem ne îndreaptă către grupul balto-slav. Putem considera că limba geţilor, a dacilor, a format – împreună cu cea a tracilor până la un punct – o grupă comună, într-o ramură balto-slavă.

Cum rămâne cu cele aproximativ 200 de cuvinte geto-dace din limba română:brânză, barză, viezure, mânz...?

Argumentul că ele ar fi de origine geto-dacă ţine de domeniul etimologiei ipotetice. Cunoaştem că există în limba română aproape 200 de cuvinte care n-au o origine clar explicabilă. Nu ştim etimologia lor;asta nu înseamnă că erau automat geto-dacice. Este plauzibil să credem că cel puţin o parte ar putea să provină din substratul geto-dacic. Însă, cum poţi demonstra? Aceste lucruri sunt foarte complicate pentru că, ştiinţific, nu poţi dovedi indubitabil. Asta nu-i împiedică pe unii să facă speculaţii de toate felurile.

Putem remarca un lucru care a rămas într-un con de umbră, şi anume o informaţie din vremea împăratului Iustinian (527-565), că o populaţie tracică din Balcani, bessi, care încă vorbea limba ei, lingva bessorum. O parte din această populaţie a fost mutată, sub Iustinian, în Sinai, la mănăstirea Sfânta Ecaterina. În urmă cu vreo 25 de ani s-a descoperit o ladă cu manuscrise şi conţinutul acelor documente ar putea să ne intereseze şi pe noi. În prezent, acestea sunt în Grecia, iar accesul este restricţionat;nu ştim exact ce conţin nici până astăzi. Din ce am auzit, de la cei care le-au văzut, sunt şi texte în limba slavă. E de văzut dacă sunt, într-adevăr, în slavonă sau nu cumva sunt în bessă. Dacă besside acolo au lăsat ceva scris şi acel ceva se păstrează, s-ar putea să ne schimbăm total imaginea despre ce au fost limbile tracice, dacă şi cât erau ele de apropiate de familia de limbi balto-slavă.

Deci ipoteza, lansată de unii, că dacii ar fi vorbit latină şi că s-ar fi înţeles în mod direct cu romanii este o speculaţie?

Nu are niciun fundament. Dacii vorbeau o limbă din familia limbilor tracice.

„Media de înălţime la toate populaţiile din acea vreme era mult mai mică decât a populaţiilor de azi“

Cum arătau dacii? Erau ei mai aproape de greci sau mai aproape de germani?

În primul rând, trebuie să ţinem seama că atât grecii, cât şi romaniiaveau un ten măsliniu.Astfel, tot ce era la periferia nordică a zonei mediteraneene arăta blond. Există, într-adevăr, informaţii că traciiar fi fost blonzi, dar e greu de spus tocmai din cauza clişeelor şi a percepţiei autorilor. În privinţa înălţimii, ştim că media populaţiilor mediteraneene pe care le cunoaştem era undeva la 1, 60. Pentru celelalte populaţii, referirile se fac mai ales la gladiatorii aleşi dintre traci sau germani. Însă criteriul de alegere îi viza pe cei mai voinici dintre ei. Nu înseamnă că toţi erau aşa. Mult mai precisă ar fi o demonstraţie antropologică. Din păcate, avem foarte puţine schelete. Ritul funerar al dacilor se oficia prin incineraţie şi nu avem dovezi în acest sens. În general, cu unele excepţii, media de înălţime la toate populaţiile din acea vreme era mult mai mică decât a populaţiilor de azi. Cauza principală este dezvoltarea industrială din epoca modernă, care a dus la o acţiune mai agresivă a glandei numită timus.

Din informaţiile arheologice, cum ne putem imagina o casă a unui dac?

Aici trebuie să luăm în calcul importanţa lemnului în construcţie. Casele dacilor erau în principal din lemn, nu mult deosebite de cele tradiţionale din Maramureş, aşa cum se pot vizita la Muzeul din Sighet. Acolo unde exista stejar locuinţele erau făcute din acest material şi puteau dura foarte mult. Etnografia actuală ne arată case care sunt datate pe la 1700 şi care sunt în funcţie şi astăzi. În plus, de multe ori la construcţia unei case se folosea material din casa distrusă. Astfel, o casă bine făcută din stejar poate dura câteva sute de ani, dar aici avem probleme greu de rezolvat. Dacă satul nu este incendiat, astfel încât să rămână urmele incendiului, există probabilitatea să nu rămână nimic. Lemnul putrezeşte extrem de repede când nu este întreţinut, mai ales dacă e inundat de vegetaţie. Acest lucru se poate observa uşor pe stâne;odată părăsite, invadate de pădurile din jur, nu rezistă mai mult de 100 de ani şi, ca arheolog, nu mai vezi nimic, niciun indiciu care să te determine să sapi.

„Putem asemăna casele geto-dacilor cu locuinţele vechi ale ţăranilor“

Dacă locuitorii aşezării foloseau ceramică sau metal găsim urme, dar urmele locuinţelor, nu. În cazul geto-dacilor, ceramica devenise un lucru comun începând cu secolul al II-lea, sub influenţa, în mare măsură, a civilizaţiilor de la sud şi de la sud-vest, în special din lumea mediteraneeană. Trebuie să vedem însă şi care era funcţia ceramicii. În viaţa de zi cu zi, cei care au această cultură a lemnului folosesc ceramica în mare măsură ca formă de reprezentare, aşa cum o foloseşte românul de astăzi:în Maramureş ai instalate, de pildă, farfurii frumoase pe perete. Nu se mănâncă din ele. Se mănâncă în blidul din lemn, care dispare odată cu civilizaţia. Până şi cuiele, care sunt tot din lemn, dispar.

Dacă locuinţele nu sunt întărite cu lut şi nu au fost incendiate, ele nu lasă urme. De obicei, în aşezările mari găsim de multe ori case întărite cu lut. Am găsit aici, la Plopeşti, lângă Bucureşti, locuinţe făcute cu nuiele şi umplute cu lut, care, luând foc, ne-au permis, în câteva cazuri, să urmărim pereţii până la o înălţime de 40 şi ceva de centimetri. Una dintre casele de la Popeşti, pe care am săpat-o în anii ’50, arăta exact ca locuinţa în care eram cazat:două camere, la mijloc un coridor şi în faţă o prispă. În domeniul acesta, până la apariţia betonului şi a cărămizilor moderne nu s-au făcut progrese. În 1974 a venit în România un coleg german. Am mers împreună în Maramureş şi atunci el mi-a spus ceva care completează foarte bine demonstraţia:„Parcă mă aflu în Germania secolului al XII-lea. Aştept din moment în moment, după un deal, să apară castelul de la Heidelberg“.

Putem, aşadar, asemăna casele geto-dacilor cu locuinţele vechi ale ţăranilor, inclusiv bordeiele.

„Exista o castă preoţească şi o castă nobilă, care se distanţiau ca port de mare masă a luptătorilor“

Din punct de vedere al organizării socio-ierarhice ce informaţii deţinem?

Avem câteva informaţii şi cred că sunt destul de complete ca să ne dăm seama că exista o castă preoţească şi o castă nobilă, dar care se distanţiau ca port de mare masă a luptătorilor. Erau distincţii în materie de port şi prin forma căciulii pe care o aveau. Burebista şi Decebal pot fi consideraţi într-adevăr regi, aleşi sau pe cale ereditară, ajunşi în această funcţie. Nu mai poţi să-i vezi ca şefi de trib. Sigur, triburi existau şi la greci, şi la romani, şi la evrei. Sunt cele 12 triburi ale lui Israel. Tradiţia s-a păstrat, dar nu putem compara un trib de epoca fierului cu un trib din neolitic. E clar că ierarhia era deja bine marcată în vremea Burebista-Decebal.

De asemenea, se destinge o castă preoţească ale cărei ecouri s-au păstrat în textele istoricului roman de origine iudaică, Flavius Iosephus, care îi compară pe esenieni cu cei mai mulţidintre daci, pleistoi, ceea ce, la prima vedere, pare a fi o absurditate. Totuşi, specialiştii în ebraică mi-au atras atenţia că termenul pleistoi (cei mai mulţi)este tradus cu ha rabimîn limba ebraică, iar această înseamnă şi cei mai buni(limba ebraică veche n-are superlativ). Flavius Iosephus, care îi cunoştea bine pe esenieni, a spus cei mai mulţi, dar se referea la cei mai buni, aşa cum se vedeau pe sine, eseninii, care îşi spuneau fii lui Sadoc.

Esenienii erau şi o sectă religioasă, deci ce concluzii putem trage de aici despre religia dacilor?

Există un comportament religios al dacilor, comparat pe de o parte de Flavius Iosephus cu cel al esenienienilor şi, pe de altă parte, de Herodot cu cultul pitagoreic. Geţii din vremea lui Herodot nu vorbeau de Pitagora, dar grecii, neînţelegându-i, au comparat cultul lor cu Pitagora. Această menţiune a lui Herodot – fie că a fost numai a lui, fie că a fost din vremea lui la mai mulţi autori, de pildă la Hellanikos, care e contemporan cu Herodot şi care spune acelaşi lucru despre Zalmoxis – a fost preluată apoi până în epoca romană şi a dăinuit până în Evul Mediu. Toată această relaţie între geţi şi pitagoreici a dat naştere la speculaţii în epoca noastră.

„Dacia era politeistă, cu rituri sângeroase, iar creştinismul a pătruns abia odată cu romanii“

Practic, ce cunoaştem despre religia geto-dacilor, în afară de lucrurile provenite mai degrabă din imaginarul grecesc?

Nu putem să excludem imaginarul grecesc şi implicit izvoarele scrise de greci. Avem, aşadar, două surse. Pe de-o parte, imaginarul grecesc, care trebuie luat cu mare precauţie, dar e clar că a existat un cult special al lui Zalmoxis. Poate n-aş crede nici în acest cult, dacă n-ar fi apărut, în 1959, inscripţia cu regele get Zalmodegikos. Deci, a existat într-adevăr un personaj, despre care putem discuta dacă e zeu sau nu;plăsmuire este felul în care îl prezintă Herodot. Cum s-a ajuns la asemănarea cu Pitagora e greu de aflat. Geţii erau cunoscuţi deja într-o tragediea lui Sofocle. Aşa încât avem o dată această imagine, care s-a amplificat cu timpul la alţi autori şi care, cum vedem, a ajuns până la epoca lui Iosephus, iar acesta face paralela de care vorbeam. Dincolo de toate dezbaterile provocate de aceste surse, e cert faptul că exista o castă preoţească cu o serie de ritualuri, iar asceza era sigur unul dintre ele. Nu cunoaştem sub ce formă:dacă era numai abţinere de la unele alimente şi/sau de la raporturi sexuale ori era mai mult decât atât.

A doua sursă e arheologia, dar există o problemă de datare. Sursele literare se referă la epoca lui Herodot, secolul V î.Hr., iar sursele arheologice cele mai vechi sunt din secolul II î.Hr., iar mai numeroase din secole I î.Hr.-I d.Hr. Acestea constau în urmele sanctuarelor distruse de romani, care sunt nu doar la Sarmisegetuza, dar şi în alte părţi. Un exemplu este în judeţul Braşov, la Augustin:acolo s-a găsit un complex de cult la fel de mare ca dimensiuni ca acela de la Sarmisegetuza, numai că mai slab păstrat. Cunoaştem două tipuri de sanctuare:unele cu coloane şi unele cu absidă orientată nord-est, vest-nord-vest. Prin munţii din jurul Sarmisegetuzei, Melea, Tâmpu şi Rudele, s-au găsit mici sanctuare, care au fost interpretate mai întâi ca stâne, după aceea ca locaşurile acelor pleistoi, comparaţi de Flavius Iosephus cu esenii şi care au trăit acolo, care locaşuri au fost distruse, la rândul lor, de cucerirea romană. Chiar pe Columna lui Traian există nişte temple circulare pe lângă care trece cavaleria romană, probabil cea a lui Lusius Quietus, care a atacat Sarmisegetuza venind dinspre munţi.

Însă relaţia între ce spune Herodot şi ce ştim din punct de vedere arheologic e foarte greu de făcut şi consider că e abuziv să extindem cultul zalmoxian de la geţii secolului V î.Hr. asupra dacilor. Nu avem, în acest sens, în prezent, nicio informaţie serioasă de luat în seamă. E firesc ca dacii să fi avut un pantheon foarte asemănător cu cel grec şi cel roman, dar cine a fost zeul suprem al lui Decebal este greu de răspuns.

Nu putem vorbi de un monoteism, cum au încercat unii să sugereze?

Nu. E un politeism categoric. Avem de-a face cu o exagerare venită dinspre casta preoţilor ortodocşi, care ar dori să arate că geţii erau creştini înaintea lui Hristos. Dacia era politeistă, cu rituri sângeroase, iar creştinismul a pătruns abiaodată cu romanii.

Ştim că dacii practicau sacrificiul uman. Este acesta un ritual neobişnuit pentru secolele II-I î.Hr.?

Nu e un ritual neobişnuit, neîntâlnit. Îl întâlnim şi la celţi, şi la slavi, şi la absolut toţi până la creştinism. Sacrificiile umane nu sunt la daci mai multe decât la alţii. Există nişte gropi, la Orlea, jud. Olt, în care este foarte probabil că au fost depuşi nişte oameni care au fost sacrificaţi. Aceştia – spre deosebire de celelalte 250 de morminte găsite pe tot teritoriul ţării din această epocă – au fost depuşi şi cu piesele lor. În schimb, celelalte aproape 250 de schelete găsite în aşezările dacice – numai la Popeşti am descoperit vreo 10 – n-au niciun inventar. E posibil să fi fost sclavi sau oameni care au fost executaţi. La Popeşti am găsit şi cranii decapitate. Nu sunt sigur că erau sacrificii umane. Sacrificii umane sunt gropile acelea, cum sunt cele de la Orlea, unde au fost găsite femei şi copii cu întreg inventarul.

Aşadar existau sacrificii umane, dar erau excepţionale, şi în aceeaşi măsură în care ritualurile de acest fel erau prezente la toate populaţiile din acel stadiu de civilizaţie. Restul sunt discuţii:în ce măsură erau sacrificaţii prizonierii, sclavii sau dintre proprii semeni nu putem să ne prononţăm.

„Cunoaştem că aveau un meniu variat“

Ce cunoaştem despre alimentaţia dacilor? Există resturi calcinate de cereale, de anumite tipuri de mâncăruri, cum s-a mai întâmplat în alte cazuri?

Din punctul acesta de vedere nu ştim mare lucru. Pentru a trage concluzii în acest sens am avea nevoie de analize. Ce avem nu e suficient şi departe de cum se lucrează astăzi pe plan european şi mondial. Ştim, de exemplu, că meiul era folosit. Turtele de mei. Sunt atestate toate cerealele tradiţionale europene. Deci cunoaştem că aveau un meniu variat. De aici putem să înţelegem că dacii erau o populaţie de păstori şi agricultori, dar nu de nomazi. Trebuie să avem în vedere mobilitatea dată de transhumanţă, dar nu un mod de viaţă ca acela al popoarelor de stepă.

Se fac tot felul de speculaţii despre dacii liberi, care sunt ceva mai mulţi decât zona cucerită de romani... Se spune că, de fapt, de acolo am moşteni fondul...

Nu se ştie. Costobocii au luptat cu romanii, dar n-au fost cuceriţi de aceştia;chiar urmaşul împăratului Adrian, Antoninus Pius (138-161), s-a luptat cu dacii din nord. S-au păstrat texte, şi chiar o piatră funerară a unui interpret pentru limba dacilor. E clar că limba dacă s-a vorbit până în secolul al III-lea. Existenţa dacilor liberi e certificată, dar ce s-a întâmplat cu ei nu se ştie. Aceeaşi întrebare e legată şi de carpi, pare-se tot o ramură tracică. Ei au lăsat nişte urme adânci în istoria secolelor II-III d.Hr., când romanii au purtat bătălii cu ei şi cu goţii. În cazul lor avem morminte, necropole, dar nu ştim cum au dispărut.

Au intrat în mare masă a migratorilor sau în masa celor romanizaţi?

Ambele variante sunt posibile. Limba latină din care s-a născut limba română s-a păstrat în arcul carpatic, în opinia mea, dar cum a ajuns să ocupe toată Moldova, până dincolo de Transnistria şi Bucovina, nu ştiu! Cred că responsabili sunt păstorii prin transhumanţă. De ce s-a pierdut limba dacilor vorbită în Moldova, chiar în ciuda faptul că aveau aceleaşi obiceiuri cu cei din Transilvania? Aici poate să intervină puterea limbii latine, care s-a suprapus şi a distrus dialectele geto-dace. Fenomenul e constatat peste tot în lume:dialectul mandarin, care triumfă peste toate dialectele chineze, sau limba swahili, care tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale.

„Timp de 200 de ani s-a găsit doar argint, nu aur, asta până la apariţia acestor brăţări de aur“

Ce cunoaştem despre relaţiile comerciale ale dacilor cu cei de la sudul Dunării?

Spre deosebire de tracii sudici, odrysi, de exemplu – care au avut o legătură foarte intensă cu Grecia, mergând până la adoptarea unor culte de către greci şi, ulterior, până la adoptarea întregii civilizaţii greceşti – la nord de Balcani şi în special la nord de Dunăre a existat o anumită rezistenţă. Aceasta a fost spartă, dar mult mai greu şi mult mai încet. Ceramica lucrată cu roata a pătruns mai târziu aici şi a început să fie reprodusă local şi mai târziu. Până şi modelul inscripţiilor de pe tezaurele din secolul IV î.Hr. lipseşte la nord de Dunăre. La sud de Dunăre sunt prezente aceste dedicaţii făcute unui rege;spre exemplu, numele regelui odris Cotys apare pe foarte multe vase de argint. La nord de Dunăre avem acelaşi tip de tezaure, dar fără inscripţii. Era adoptată civilizaţia, dar nu şi textul. Acolo erau dedicate regelui trac, odrys, Cotys, aici nu domnea Cotys, dar nici numele liderului local nu a fost înscripţionat.

Dacă tot am vorbit de tezaure, cum s-a născut legenda tezaurului lui Decebal ascuns sub un râu?

Legenda apare la Criton, medicul lui Traian, şi credem că a fost martor ocular. Cifrele sunt însă exagerate. Totuşi, mai e o problemă de „topos“ literar, loc comun. Criton spune că tezaurul a fost ascuns sub albia râului Sargeţia. De aici s-a tras concluzia că a existat un râu cu numele Sargeţia. Dar povestea cu ascunderea tezaurului o întâlnim şi în epoca elinistică, undeva în Anatolia, sub albia râului Sargenţia. Acestea sunt locuri comune, preluate de la un scriitor la altul. În ce măsură sunt adevărate, e foarte greu de spus. Totuşi, pe Columna lui Traian vedem oameni cărând tot felul de obiecte, pocale de argint etc. Tot ce ştim din arheologie e că tezaurele dacice sunt de argint. Timp de 200 de ani s-a găsit doar argint, nu aur, asta până la apariţia acestor brăţări de aur.

„De ce, timp de 200 de ani, n-a apărut nici măcar o brăţară?“

Şi atunci, unde putem să integrăm aceste brăţări de aur? La nişte falsuri?

E foarte greu de spus. Plec de la prezumţia că sunt autentice şi că singura acuză pe care o putem aduce, mai mult autorităţilor române, e aceea că în zona capitalei lui Decebal căutătorii de comori fac ce vor. Problema nu se reduce la tezaurele de aur sau de argint, dar aceştia au găsit enorm de multe bucăţi de fier, pe care le-au scos de la locul lor şi le-au aruncat, că nu-i interesa;iar acest lucru ne-a adus nouă o pierdere imensă.

Şi mai e un lucru de discutat despre aceste brăţari:de ce niciuna n-a fost găsită de arheologi? Dacă le găseau arheologii nu existau discuţii, dar de ce, timp de 200 de ani, n-a apărut nici măcar una? Experţii le-au privit şi au spus că sunt autentice, dar rămâne o umbră de îndoială pentru că arată identic cu cele vechi, din argint. Nu există niciun element de noutate. Cum adică, meşterul acela dac nu a mai avut nimic inspirat ca să adauge? Până şi ştanţele de pe cele de aur sunt aidoma cu cele de pe argint, numai puse altfel, în alte poziţii ca să semene.

Pe de altă parte, a mai apărut acum şi campania aceasta că sunt false. E clar că dacă sunt falsuri cei care le-au găsit scapă mai uşor, aşa că îl înţeleg pe avocatul care pledează că sunt false. Ştiu că s-a creat un prejudiciu statului român de vreo 300.000 de euro, dar consider că e mai bine aşa, pentru că, deşi există îndoieli asupra lor, nu poţi să afirmi clar că sunt falsuri. De aceea cred că e mai bine să dai 300.000 de euro pe nişte falsuri decât să pierzi nişte piese autentice.

Revenind la istorie, aurul după care s-a dus Traian în Dacia este, de fapt, argint?

Este, desigur şi argint, dar a fost probabil şi aur. Nu putem nega. Exista exploatarea în zona Apusenilor. La Roşia Montană, spre exemplu, s-au făcut cercetări şi e clar că dacii n-au lucrat în subteran acolo înainte de romani. Dacii obţineau aurul din spălarea nisipurilor de râu ca şi moţii de astăzi. Deci nu putem nega că Decebal nu avea aur. Dar, nu numai aurul a motivat campania de cucerire a Daciei. Au fost şi alte cauze, cred, mult mai importante, în principal de ordin strategic:prin cucerirea Daciei se anihila un centru de putere anti-roman care devenise mult prea periculos:

Descoperire epocală la Severin: S-a găsit amfiteatrul reprezentat pe Columna lui Traian

Ce putem spune despre portul vestimentar al dacilor?

Afară de ce este reprezentat pe Columna lui Traian altceva n-avem. Ar mai fi ceva şi pe metopele de la Adamclisi, dar acolo este foarte stilizat. Izvorul iconografic cel mai clar pe care îl avem este Columna lui Traian. Într-adevăr, portul reprezentat pe columnă seamănă cu cel ţărănesc. Doar căciulile diferă puţin. Îi avem reprezentaţi acolo pe acei tarabostesşi piliatescare apar îmbrăcaţi exact ca ţăranul din secolul al XIX-lea. Lucrurile acestea sunt studiate şi de etnografi. Se poate ca, în realitate, lucrurile să fi fost mai elaborate, dar de unde să facem presupuneri, dacă avem doar o sursă?

Dar cât de veridică este Columna lui Traian? Ce surse de informare au avut artiştii? Au luptat ei alături de Traian? Au mers în Dacia, ca să vadă cum stau lucrurile? Sau avem de-a face, ca în cazul metopelor de la Adamclisi, cu artişti de undeva din sud, care nu au nicio idee şi reprezintă în spatele luptătorilor vegetaţie mediteraneeană?

Avem de-a face cu un mic paradox. Nu cred că autorii sculpturilor au fost aici dar – asta e părerea tatălui meu, Radu Vulpe, care era convins, şi mi se pare o idee plauzibilă – cred că întregul desen al Columnei reprezintă, în mod figurativ, exact textul operei pierdute a lui Traian. Era normal să fie aşa, pentru că împăratul reprezenta autoritatea supremă. Indiferent de stilul urât în care era scrisă opera lui, era a împăratului şi nimeni nu-şi putea permite să scrie altceva decât scrisese el acolo. Traian a fost văzut de toţi istoricii ca fiind unul dintre cei mai buni împăraţi, deci autoritatea în vremea lui nu putea să fie în discuţie. Fără îndoială, cei care au realizat Columna la Roma nu fuseseră în Dacia, dar au stat de vorbă cu oameni care au luptat în război.

Anul trecut am avut o mare surpriză, când am mers la Severin, la un colocviu. Tocmai descoperiseră nişte ziduri circulare şi voiau să extindă săpăturile. Nu ştiau bine ce au găsit şi m-au rugat să mă uit. „Nu mă ocup de arheologie romană, nu e specialitatea mea, dar mă gândesc că poate ar fi un amfiteatru“, am zis. Peste o jumătate de oră ajunge şi Doina Benea de la Timişoara, care e specialistă în acest domeniu, şi confirmă:„Amfiteatru“. Apoi ea a continuat:„Extraordinar, acesta e amfiteatrul de pe Columnă, de lângă castru. Noi am crezut că e în Iugoslavia şi l-am găsit acum aici unde trebuia să fie !“. De atunci nu s-a mai auzit nimic de această descoperire extrem de importantă. Am întrebat anul acesta ce s-a mai făcut şi mi-au spus cei de acolo:„Păi, ni s-au dat vreo 5.000 de lei. Ce era să facem cu ei? A venit de la Cluj, Dorina Alicu, s-a uitat şi a plecat, că nu putea face nimic. Am oprit săpăturile“. Spune cineva ceva despre asta?

Acesta este un argument în favoarea teoriei că ce e reprezentat pe Columnă este textul împăratului. E desfăşurarea figurativă a textului operei sale. E sculptat, exact ca în plan:toate trei – podul lui Apolodor din Damasc, castrul de la Severin şi acum amfiteatrul. Descoperirea asta ar trebui să fie epocală. Ar fi nevoie de bani pentru săparea şi conservarea acestui amfiteatru. De aceea ajungi să te întrebi:e mai bine să acoperi la loc şi să aştepţi vremuri mai bune, ca să poţi săpa cum trebuie sau te apuci şi faci ce poţi ca să reuşeşti să aduni noi informaţii despre această perioadă istorică şi să eviţi căutătorii de comori? Oricum, o parte a fost distrusă cu buldozerele, dar cel puţin o parte s-a păstrat, a doua jumătate. Ar trebui să se investească sume importante pentru salvarea şi, chiar, restaurarea şi utilizarea în prezentul turistic al acestui important monument.