Sfântul Napoleon

Întâi a fost Împăratul, apoi Sfântul. Un sfânt inexistent în Martyrologium Romanum, dar care a fost creat pentru a servi cultului personalităţii lui Napoleon. Sărbătorile publice însă, precum monumentele, de altfel, urmează adesea soarta celor cărora le sunt dedicate... 

Un cardinal în slujba Împăratului 

Cardinalul Giovanni Battista Caprara e cel care a venit în întâmpinarea dorinţei lui Napoleon I de a avea propria sărbătoare onomastică în ritul catolic, după modelul Sfântului Ludovic, al cărui nume îl purtaseră regii Franţei. 

Desemnat legat papal a latere la Paris – aşadar, reprezentant extraordinar, cu puteri depline, al Sfântului Scaun – vârstnicul cardinal încheiase cu primul consul Concordatul din 1801, care a restabilit cultul catolic în Franţa, concordat ratificat de Papa Pius al VII-lea la 15 august 1801. Patru ani mai târziu, în noua sa calitate de arhiepiscop de Milano, Caprara l-a încoronat pe Napoleon rege al Italiei, aşezându-i, în Dom, Coroana de Fier a regilor longobarzi. 

Împăratul era la apogeul puterii, fapt ce va fi confirmat, în iulie 1807, prin cele două tratate încheiate la Tilsit cu ţarul Alexandrul I şi cu regele prusac Frederic Wilhelm al III-lea. Lipsea doar sfântul omonim, căruia să i se închine Franţa. 

Pentru a fundamenta decretul napoleonian prin care 15 august a devenit, din 1806, sărbătoare naţională, cardinalul Battista Caprara a găsit în Martyrologium un sfânt Neopolis, martir la începutul secolului al IV-lea. De aici până la franţuzirea numelui şi apariţia sfântului Napoleon nu a mai fost decât o formalitate. La fel cum o formalitate s-a dovedit şi faptul că, în Martyrologium, sfântul cu pricina era cinstit în ziua de 2 mai. Napoleon n-a avut nicio reţinere în a decide mutarea celebrării sfântului în ziua propriei sale naşteri, la 15 august. 

Cardinalul Caprara îşi făcuse datoria, se putea retrage la pacea veşnică. A murit la Paris în 1808 şi, în semn de recunoştinţă imperială, a fost primul străin înhumat în biserica Sainte-Geneviève, devenită Pantheon. 

Fecioara Maria, în umbra lui Napoleon

Coincidenţă, 15 august era, de aproape două secole, marea sărbătoare a Franţei, de când Ludovic al XIII-lea îşi aşezase regatul sub protecţia Fecioarei. Se dezvoltase un cult pe care nu au reuşit să-l elimine din conştiinţa francezilor nici calendarul republican, adoptat în 1792, nici interzicerea procesiunilor religioase şi închiderea bisericilor (să ne amintim că Notre-Dame de Paris a fost transformat în Templu al Raţiunii). 

Încă din 1630, când se vindecase în chip socotit miraculos, piosul rege Ludovic al XIII-lea şi-a pus problema unui gest de recunoştinţă faţă de Fecioara Maria. Şapte ani mai târziu se petrece o nouă „minune”. Cuprins de disperarea de a nu avea un moştenitor la tron, suveranul invocase iar ajutorul divin, şi Ana de Austria rămâne însărcinată, iar în 1638 se naşte Ludovic al XIV-lea. Regatul Franţei a fost, atunci, închinat Maicii Domnului, iar ziua Înălţării, 15 august, a devenit sărbătoare naţională. 

După o paranteză revoluţionar-atee, decretul din 19 februarie 1806 nu reprezentat însă momentul simbolic al revenirii la ordinea religioasă. Pentru că articolul 1 prevedea:„Sărbătoarea Sfântului Napoleon şi cea a restabilirii religiei catolice în Franţa vor fi celebrate, pe toată întinderea imperiului, la 15 august în fiecare an, ziua Înălţării şi a încheierii concordatului”. 

Efemera glorie 

Încercarea de sincretism între marea sărbătoare religioasă şi noua festivitate de stat a durat însă atâta timp cât s-a menţinut liantul artificial:cultul personalităţii, care a transformat, folosind pretextul unui pseudo-sfânt, ziua de naştere a împăratului în sărbătoare naţională. 

E demnă de remarcat frenezia cu care clerul catolic, restabilit în drepturi de Napoleon, a pus umărul la proslăvirea lui. „Journal des curés” scria la 15 august 1809:„O sută de naţii diferite s-au reunit înaintea altarelor, pentru a cinsti naşterea celui pe care Universul îl admiră, prin care Dumnezeu schimbă destine şi măreşte ori restrânge, distruge sau păstrează statele şi frontierele, conducătorii şi legile lor. Pământul mărturiseşte gloria lui Napoleon precum Cerurile pe cea a Domnului!”. 

În acest stil, de la elogierea împăratului la zeificarea sa mai e doar un pas. Reprezentarea datorată lui Antoine Aubert, din 1812, stă mărturile elocventă. „Napoleon cel Mare”, încununat de lauri şi raze, e prezentat astfel de autor:„Astru strălucitor, imens, el luminează, el rodeşte şi după voia sa croieşte întreg destinul lumii”. 

Restauraţia pune capăt acestei exaltări. Sfântul Napoleon rămâne, în deceniile ulterioare, prilejul de reunire a nostalgicilor Vulturului de pe Sfânta Elena, apoi sărbătoarea va renaşte sub Napoleon al III-lea, care o va instrumentaliza, între 1852 şi 1869, în scopul bonapartizării celui de-al Doilea Imperiu. Apoi, a III-a Republică instituie, în 1880, 14 Iulie ca zi naţională a Franţei. Sfântul Napoleon cade de-acum definitiv în uitare. 

Coloana Vendôme

Nu întâmplător, întâia slăvire a noului sfânt, la 1806, a coincis şi cu punerea primei pietre la temelia Arcului de Triumf din Paris. Au urmat, de ziua naţională, decernări de ranguri şi inaugurări publice dintre cele mai semnificative pentru regimul imperial. Astfel, la 15 august 1810, a fost dezvelită columna Marii Armate, în Place Vendôme.

Inspirată de Columna lui Traian, coloana a fost realizată la temelie din granit de Corsica, iar pe verticală din materialul obţinut prin topirea tunurilor ruseşti şi austriece capturate la Austerlitz. În vârf, a fost aşezată o statuie a lui Napoleon, reprezentat în chip de Cezar.

Coloana Vendôme, cum e cunoscută azi, a fost amplasată pe locul statuii ecvestre a lui Ludovic al XIV-lea, distrusă de revoluţionari în 1792. La rândul ei, columna napoleoniană devine tributară răsturnărilor istoriei. Statuia împăratului a fost doborâtă în 1814, la ocuparea Parisului de către trupele aliate. Sub Monarhia din Iulie, în 1833, e înlocuită cu statuia Micului Caporal, aflată azi la Domul Invalizilor. Din dispoziţia lui Napoleon al III-lea, în 1863 e dezvelită o copie a statuii iniţiale. Nici această reprezentare după modelul împăraţilor Romei nu rezistă mult. În 1871, întreaga columnă e demolată, prin decizia Comunei din Paris, care o declară „monument al barbariei, simbol al forţei brute şi al falsei glorii”. Plăcile de bronz au fost recuperate şi au servit la reconstrucţia iniţiată, în 1873, de preşedintele Mac-Mahon. 

În vârf tronează imperial, şi astăzi, cel care, dincolo de controversele suscitate de anvergura personalităţii şi a acţiunilor sale, e considerat cel mai mare conducător al istoriei, de la Alexandru cel Mare până în zilele noastre. O recunoaştere mai puternică decât o sanctificare.