Serviciile secrete și revoluția din Ungaria

Evenimentele care s-au desfășurat în Ungaria între 23 octombrie și 14 noiembrie 1956 s-au situat pe linia „destalinizării“, inaugurată de raportul prezentat de Hrușciov în luna februarie a aceluiași an, în cadrul lucrărilor celui de-al XX-lea congres al PCUS. Noul lider sovietic denunțase atunci în termeni foarte duri crimele și greșelile comise de Stalin, precum și politica economică ineficientă promovată de acesta. De remarcat este faptul că discursul lui Hrușciov a fost rostit într-o sesiune închisă a Congresului, nefiind făcut public. Copiile textului respectiv se aflau în custodia KGB-ului, care avea sarcini concrete pe linia protejării acestora.

C.I.A. acționează

Deși opinia publică nu a avut cum să cunoască imediat reacția la acest discurs în cadrul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și nici în partidele din țările Blocului Estic, serviciile de informații ale S.U.A., prin inițierea unor măsuri combinative, au reușit să intre în posesia textului respectiv și să-l dea publicității.

Astfel, la data 4 iunie 1956, cotidianul The New-York Times a publicat integral în paginile sale textul în cauză, iar posturile de radio Europa Liberă și Libertatea au transmis frecvent, în cadrul unor emisiuni speciale, conținutul discursului atât în URSS, cât și în celelalte state est-europene. Inițiativa americanilor de a publica discursul secret al lui Hrușciov a vizat refacerea echilibrului balanței în competiția Est-Vest, având în vedere că, la data de 21 aprilie 1956, serviciile secrete sovietice descoperiseră Operațiunea Gold, respectiv tunelul subteran construit de americani pe sub linia de demarcație a Berlinului, cu scopul de a intercepta comunicațiile secrete ce se efectuau între URSS și celelalte state din Blocul Estic.

Printr-o manevră de ordin propagandistic, comandamentul militar sovietic din Berlinul de Est a invitat reprezentanți ai mass-media să viziteze tunelul, prezentându-le „dotarea tehnică”, apoi a organizat o conferință de presă pe această temă. Descoperirea tunelului de către sovietici și, implicit, încetarea Operațiunii Gold, după o perioadă de trei ani de muncă susținută (construirea tunelului începuse în 1953), a dezamăgit pe agenții serviciilor secrete americane, cei mai mulți dintre aceștia fiind deprimați de cele întâmplate.

Pentru a reface moralul Agenției, Allen Dulles, directorul CIA, considera că era nevoie de un succes al acțiunilor serviciului de spionaj american, prilejul fiind oferit chiar de interceptarea discursului secret al liderului de la Kremlin.

Primele reacții în Blocul comunist

Publicarea discursului într-un astfel de context a provocat imediat reacții puternice atât în Europa de Vest, cât și în statele din Est. Relevantă, în acest sens, este greva declanșată în ziua de 28 iunie de către muncitorii polonezi din Poznan. Au fost uciși peste 40 de muncitori ca urmare a intervenției brutale a organelor de represiune poloneze. De menționat este faptul că până în luna octombrie 1956, în cadrul Blocului Estic, s-a înregistrat o adevărată criză, provocată îndeosebi de afirmațiile și ideile exprimate în cadrul discursului menționat.

Hrușciov evidențiase fără rezerve greșelile și atrocitățile comise de Stalin și recomandase aderarea la un liberalism politic și economic care să înlocuiască totalitarismul stalinist. Acest discurs, însă, a avut un alt efect asupra comuniștilor din China, în sensul că Mao Tze-Dong s-a simțit obligat să se detașeze în mod evident de liderul de la Kremlin, el fiind adeptul principiului exercitării controlului de către comunismul stalinist ca bază ideologică. Mao considera, la fel ca și Stalin, că regimurile comuniste nu trebuie să tolereze divergențe sau opoziții în cadrul lor, iar „indivizii care stau în drum trebuie striviți”.

Apar „zone fierbinți“

În prima parte a lunii octombrie 1956, când propaganda pe marginea discursului rostit de Hrușciov la Congresul al XX-lea al PCUS, precum și cu privire la descoperirea tunelului construit de americani pe sub linia de demarcație a Berlinului nu mai era de strictă actualitate, atenția opiniei publice a fost orientată spre Ungaria, Polonia, România și Canalul de Suez, acolo unde evenimentele s-au desfășurat cu rapiditate și nu au putut fi previzionate.

Asemenea zone „fierbinți” au generat o stare deosebit de tensionată în cadrul relațiilor internaționale, existând chiar riscul, după unele aprecieri, al declanșării unui al treilea război mondial. A urmat Ungaria. Ca urmare a noului suflu politic venit de la Kremlin, s-au înregistrat primele fisuri în sistemul politic instituțional din Blocul Estic, considerat până atunci foarte trainic și de neînlocuit.

Primele evenimente au fost înregistrate la Budapesta. La data de 6 octombrie a avut loc o procesiune solemnă privind reînhumarea osemintelor lui Laszlo Rayk, cea mai reprezentativă personalitate a comuniștilor maghiari, căzută victimă regimului instaurat de Mathias Rakosi, un lider comunist, adeptul utilizării practicilor staliniste. Cei peste o sută de mii de participanți la procesiune nutreau speranța că evenimentul ar putea constitui un început al dispariției stalinismului din Ungaria.

După circa săptămâni a apărut la Budapesta știrea referitoare la schimbările operate în conducerea Partidului Comunist Polonez. La Varșovia, în urma unei confruntări politice cu vechea conducere stalinistă, a învins Wladyslav Gomulka, personalitatea care reprezenta în cadrul partidului său linia reformatoare, asemănătoare cu cea promovată de Imre la Budapesta. Uniunea Sovietică a reacționat imediat la aceste schimbări.

Astfel, Hrușciov s-a deplasat inopinat la Varșovia, iar forțele sale militare au fost puse în stare de alertă. Interesele de securitate ale URSS nu admiteau asemenea schimbări bruște și radicale în țările Tratatului de la Varșovia, înfăptuite fără aprobarea sau, cel puțin, informarea sa. Atitudinea unitară a conducerii poloneze față de Hrușciov și poziția fermă a lui Gomulka alături de sistemul de alianță al Tratatului de la Varșovia au înlăturat pericolul unei intervenții în forță a armatei sovietice în Polonia.

În semn de solidaritate cu poporul polonez deschis spre reforme, dar mai ales pentru a-și realiza propriile revendicări, studenții maghiari au inițiat o demonstrație pașnică în ziua de 23 octombrie 1956. În acea zi a ieșit pe străzile capitalei Ungariei, alături de studenți, aproape întreaga populație a orașului. Un număr impresionant de manifestanți (peste două sute de mii) așteptau în fața Parlamentului cuvântarea lui Imre Nagy.

Câțiva manifestanți au dărâmat statuia lui Stalin, iar un grup masiv situat în fața clădirii în care se afla postul național de radio a solicitat transmiterea în direct a revendicărilor. Întrucât situația devenise extrem de încordată, unitățile Serviciilor Securității Statului (AVH) au deschis focul asupra demonstranților care au forțat intrarea în clădirea radioului.

Imre Nagy, liderul opoziției reformatoare din Partidul Comunist Ungar, în speranța că va reuși să aplaneze conflictul deschis, a acceptat, la data de 24 octombrie, funcția de prim-ministru. Evenimentele au luat amploare, îmbrăcând forme de o violență ieșită din comun. Grupuri de tineri și adolescenți, îndeosebi din rândul muncitorilor, elevilor din școli profesionale și licee, proveniți din cartierele periferice, din zonele industriale ale Budapestei și din căminele muncitorești și internate s-au înarmat și au arborat steagurile tricolore cu stema comunistă decupată.

Revoluționarii maghiari distrug simbolurile stalinismului

În perioada 24-28 octombrie aceștia au opus rezistență forțelor militare sovietice de ocupație care au intervenit pentru a restabili ordinea. O parte a unităților militare ungare au fraternizat cu insurgenții. Cu excepția câtorva unități ale AVH, statul stalinist maghiar s-a prăbușit. S-a creat, în câteva zile, sistemul instituțional propriu al revoluției. În urma demonstrațiilor desfășurate în orașele de provincie au luat ființă comitetele revoluționare, iar în fabrici au fost alese comitete muncitorești.

La data de 25 octombrie, în fața Parlamentului, unități ale AVH au deschis focul asupra demonstranților neînrmați, producându-se un adevărat masacru. Același lucru s-a întâmplat și în alte orașe de provincie, unde și-au pierdut viața zeci de oameni. După trei zile, Imre Nagy a ordonat încetarea focului, iar ulterior conducerea de partid a acceptat cele mai multe dintre revendicările solicitate de revoluționari.

Imre Nagy a declarat pluripartidismul și a recunoscut organizațiile locale, precum și comitetele muncitorești din fabrici și uzine. Întrucât cardinalul Jozsef Mindszenty a fost eliberat în acele zile din închisoare, mulți dintre intelectuali și revoluționari s-au grupat în jurul lui în intenția de a forma un guvern de orientare creștină.

Schimbări de situație

Primul-ministru Imre Nagy a fost pus în fața unei decizii istorice. Pentru a rezolva situația, care risca să arunce Ungaria în haos și anarhie, a decis acceptarea revendicărilor populare. Deciziile istorice din 1 noiembrie, privind ieșirea Ungariei din Tratatul de la Varșovia și declararea neutralității, au fost răspunsuri pragmatice la măsurile intervenționiste ale sovieticilor.

Prin gestul său, Imre Nagy s-a opus astfel intereselor și dogmelor partidului comunist și dogmelor comuniste internaționale aflate sub tutela sovieticilor, identificându-se cu revendicările națiunii. Între timp, însă, s-a produs o ruptură în statul major al revoluției; în seara zilei de 1 noiembrie, Janos Kadar s-a deplasat la Ambasada sovietică, iar de acolo a plecat la Moscova, unde, la data de 2 noiembrie, după lungi discuții, a acceptat formarea unui nou guvern.

La data de 4 noiembrie, guvernul Kadar – format împotriva revoluției și cu sprijinul tancurilor sovietice – a preluat puterea în Ungaria. În aceeași zi, armata sovietică a declanșat un atac hotărât împotriva Budapestei, iar în următoarele zile a zdruncinat rezistența insurgenților care se apărau cu un eroism ieșit din comun. Imre Nagy, printr-un scurt comunicat radio, a demascat public atacul sovietic, apoi s-a refugiat la Ambasada Iugoslaviei din Budapesta. Grevele politice, precum și luptele răzlețe de ariergardă au continuat până la începutul anului 1957.

Reacții la București

Poziția adoptată de către regimul lui Dej în timpul și după revoluția din Ungaria a dovedit încă o dată că acesta a fost unul dintre cele mai represive regimuri comuniste din răsăritul Europei, iar România unul dintre cele mai fidele state-satelit ale Uniunii Sovietice. Fidelitatea liderului comunist român față de modelul stalinist s-a manifestat și în acțiunile în care au fost implicate organele de securitate.

Probabil că nu numai dorința de imitare a modelului stalinist de represiune, ci și convergența de interese cu liderii de la Kremlin a fost cea care a determinat poziția adoptată de Gheorghiu-Dej și echipa sa guvernamentală. Aceștia au avut două motive de îngrijorare: o revoluție încununată de succes la Budapesta, îndreptată împotriva regimului comunist, s-ar fi putut răspândi și în rândul etnicilor maghiari din România, declanșându-se astfel o revoltă anticomunistă generalizată și în țara noastră. În al doilea rând, o Ungarie necomunistă ar fi putut emite pretenții revizioniste față de România.

La data de 1 noiembrie 1956, Nikita Hrușciov și Gheorghi Malenkov au efectuat o vizită la București, pentru a analiza și evalua cu liderii români, bulgari și cehoslovaci criza din Ungaria. Din conținutul unor documente occidentale, rezultă că Hrușciov ar fi solicitat ca trupele române să fie folosite pentru înăbușirea revoltei de la Budapesta. Față de această inițiativă, Gheorghiu-Dej și Emil Bodnăraș ar fi manifestat rezerve, argumentând că „datorită numărului mare de maghiari din armata română, precum și simpatiei generale pentru Ungaria, armata nu prezintă suficientă încredere pentru astfel de operațiuni”.

În același timp, se crease și teama unui conflict de nerezolvat cu minoritatea maghiară din România. Explicațiile lui Dej și Bodnăraș apar într-o totală contradicție cu cele formulate de Hrușciov, care, în scrierile sale memorialistice, susține că a existat o ofertă de ajutor militar din partea conducătorilor români și bulgari.

Cert este că cei trei conducători români – Dej, Bodnăraș și Ceaușescu – s-au pronunțat în favoarea unei intervenții militare ferme împotriva guvernului condus de Imre Nagy. Trupele sovietice care staționau în România s-au aflat printre primele care, la data de 26 octombrie, au traversat granița cu Ungaria, pentru a susține prezența Armatei Roșii și a înăbuși revoluția anticomunistă de la Budapesta.

Securitatea română și KGB-ul, în acțiune

Deși din motive diverse nu s-a acceptat implicarea armatei române în astfel de evenimente, s-a hotărât, totuși, intervenția prin intermediul organelor de securitate ale României. O persoană-cheie din PMR, care a sprijinit măsura de intervenție sovietică în Ungaria a fost Emil Bodnăraș.

În timpul revoluției din Ungaria el a fost numit în funcția de ministru al transporturilor și comunicațiilor, calitate în care a supervizat lărgirea drumurilor de importanță strategică pentru trupele sovietice aflate în tranzit prin România. Tot el a contribuit - într-o manieră asemănătoare - și la realizarea angajamentelor privind detenția lui Imre Nagy în țara noastră, având în vedere că la data de 22 noiembrie, o delegație a PMR formată din Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Emil Bodnăraș și Valter Roman, i-a făcut o vizită lui Janos Kadar, noul prim-secretar al Partidului Muncitoresc Socialiat Ungar.

În ziua următoare, probabil ca urmare a aranjamentelor stabilite de vizita comuniștilor români la Budapesta, Imre Nagy a fost „răpit” de către agenți ai KGB și adus cu avionul la București, acordându-i-se un așazis „azil politic”, după cum a afirmat ministrul român de externe, Grigore Preoteasa.

În realitate, el a fost deținut într-o casă conspirativă a Securității, de la Snagov, unde a fost interogat de Boris Șumilin, principalul consilier KGB pentru activități contrarevoluționare. Pe perioada detenției în țara noastră, lui Imre Nagy nu i s-a permis să fie vizitat de către reprezentanți ai ONU, așa cum promisese Grigore Preoteasa, întrucât aceștia puteau constata la fața locului dacă liderul maghiar era supus constrângerii.

Alți susținători importanți ai lui Imre Nagy i-au împărtășit soarta în România, printre aceștia numărându-se și filozoful ungar Georgy Lukcacs. Un alt scop al vizitei lui Bodnăraș la Budapesta l-a constituit ajutorul dat de acesta la reorganizarea Serviciului de Securitate al Statului Ungar (AVH), care fusese decimat în timpul evenimentelor, deși se încerca acreditarea ideii potrivit căreia deplasarea în Ungaria s-a efectuat doar pentru a furniza alimente și medicamente necesare de urgență în urma revoluției.

Demonstranți pe străzile Budapestei

Pe acest fond, câteva sute de agenți ai Securității, de etnie maghiară, au fost trimiși la Budapesta. Prezența îndelungată a lui Bodnăraș în capitala ungară relevă faptul că cel în cauză s-a implicat activ în operațiunea respectivă, așa cum și Gheorghiu- Dej, pe timpul vizitei întreprinse în țara vecină, a contribuit la reorganizarea Partidului Muncitoresc Socialist Ungar. Un alt agent sovietic „în straie românești”, care l-a asistat pe Bodnăraș, a fost Wilhelm Einhorn, un maghiar de origine evreiască din Transilvania, recrutat de NKVD.

Acesta a fost numit, în toamna anului 1948, în funcția de director al secretariatului DGSP, iar la 30 martie 1951, când a fost înființată DIE, a devenit unul din cei doi locțiitori ai șefului acestei structuri informative. Potrivit relatărilor lui Ion Mihai Pacepa, Einhorn a fost trimis în misiune la Budapesta folosind acoperirea de consilier al Ambasadei României.

Organele de securitate românești, sub coordonarea celor sovietice, au participat la operațiunile informative din Ungaria și înainte de luna octombrie 1956, când agenți români de origine maghiară din Transilvania erau trimiși în calitate de vizitatori în această țară, via Occident, cu pașapoarte false austriece, vest-germane, franceze și italiene, cu scopul de a-i identifica pe „contrarevoluționarii” unguri.

Datele și informațiile obținute în problema respectivă erau transmise la București, pe diferite canale, inclusiv prin intermediul curierului diplomatic. Sunt unele indicii potrivit cărora operațiunea ar fi fost coordonată de Nicolae Ceaușescu, cu ajutorul unui consilier sovietic.

Occidentul rămâne impasibil

Referitor la aceste evenimente s-a pus problema de ce occidentalii nu au intervenit pentru a sprijini și asigura succesul revoluției anticomuniste din Ungaria și chiar pentru a încuraja mișcările de emancipare de sub dominația Moscovei în restul Blocului Răsăritean, având în vedere că situația era favorabilă tocmai datorită suflului reformator și, în același timp, antisovietic prezent în acea perioadă.

Unele documente americane evidențiază faptul că serviciile speciale ale SUA pregătiseră din timp operațiunea numită „Red Sox-Red Cap”, cu scopul de a realiza o confruntare pe frontul secret cu sovieticii. Dar, din nefericire, evenimentele s-au succedat mai rapid, depășind viziunile strategice și înainte să se poată lua o decizie politică în legătură cu poziția SUA față de criza din Europa de Est.

În SUA se desfășura în acea perioadă campania pentru alegerile prezidențiale, așa că nu era un moment propice pentru intervenție. De altfel, o intervenție a trupelor NATO în Ungaria a fost eliminată din capul locului, sub motivația că Armata Roșie avea capacitatea de a rezista la asemenea atacuri. Despre URSS se cunoștea că dispunea în Europa Centrală de mai multe trupe și arme decât ar fi putut să înfrunte NATO.

Dar cel mai important aspect îl constituie acela că în alianța occidentală se produsese o ruptură ca urmare a evenimentelor din Suez, astfel că SUA, după cele întâmplate, s-au limitat să condamne formal intervenția Armatei Roșii în Ungaria, ceea ce a lăsat să se înțeleagă în mod clar că nu vor sprijini cu forță militară „eliberarea națiunilor captive” și că nu vor utiliza violența pentru sfidarea monopolului politic al Moscovei în zonă.