Scurt istoric al genocidului revoluţionar

Impunerea cu forţa a unui nou regim politic de către o minoritate a fost dintotdeauna un fapt problematic, deoarece menţinerea respectivului sistem a fost întotdeauna mai dificilă decât impunerea sa. Sisteme precum iluminismul Revoluţiei Franceze şi comunismul Revoluţiei Bolşevice au necesitat adoptarea unor măsuri drastice pentru ca principiile promovate de aparatul de propagandă să reziste şi să fie asumate de majoritatea populaţiei.

Convenţia ONU din 9 decembrie 1948, la bază căreia a stat Raphael Lemkin, a statuat genocidul ca şi crimă ce intră sub jurisdicţie internaţională ce trebuie prevenit şi pedepsit. Articolul 2 al Convenţiei stipulează că prin „genocid se înţelege unul dintre actele de mai jos, comise cu intenţia de a distruge în totalitate sau în parte un grup naţional, etnic, rasial sau religios, ca atare:

(a)    ucideri ale membrilor grupului;

(b)   atingere gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor grupului;

(c)    supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care să ducă la distrugerea lui fizică totală sau parţială;

(d)   măsuri vizând împiedicarea naşterilor în sânul unui grup;

(e)   transferarea forţată a copiilor dintr-un grup în alte grupuri.“

Precedentul Revoluţiei Franceze

Originile genocidului cauzat de ideile revoluţionare de tip iluminist se regăsesc în Revoluţia Franceză, prin excesul de zel al Republicii în cadrul procesului de anihilare a „contrarevoluţiei”. Revolta declanşată de locuitorii oraşului Vendee ca o reacţie împotriva măsurilor anti-clericale adoptate de guvernul revoluţionar a determinat emiterea a două decrete, unul pe 1 august şi celălalt pe 1 octombrie 1793, prin care erau condamnaţi la moarte locuitorii din vestul Franţei, catalogaţi drept “duşmani ai poporului”.

La scurt timp după înfrângerea Armatei Roialiste şi Catolice organizate de contrarevoluţionari, în ianuarie 1794 au fost trimise 12 “coloane infernale”  cu ordine precise din partea lui Lazare Carnot, preşedintele Convenţiei Naţionale:“Extermină-i pe tâlhari până la ultimul !”. Efortul de „pacificare” al regiunii Vendee s-a încheiat în acelaşi an, după masacrarea a peste 130.000 de bărbaţi, femei şi copii, deşi unii istorici au înaintat cifre mai mari.

Genocidul de tip marxist-leninist

O poziţie radicală, dar de această dată pentru eliminarea unei întregi categorii sociale, a fost formulată de Karl Marx în Manifestul Partidului Comunist, la jumătate de secol după precedentul genocid al Revoluţiei Franceze. Marx cerea “abolirea de către comunişti a raporturilor de producţie burgheze şi a burgheziei însăşi”, fapt ce nu se putea realiza decât printr-un război civil materializat sub forma unei revoluţii deschise. Gândirea revoluţionară radicală a lui V.I. Lenin a dus la concretizarea ideilor lui Marx şi Engels, astfel încât „distrugând economia ţărănească întârziată, foametea ne apropie obiectiv de scopul nostru final, socialismul”.

Teama unei interferenţe străine ce ar fi putut pune în pericol revoluţia, l-a determinat pe Lenin să asocieze necesitatea purtării unui război civil cu revoluţia:„acest război ... ar putea costa viaţa a zeci de mii de proprietari funciari, de capitalişti şi ofiţeri”. Concepţia marxist-leninistă a fixat ca duşmani ai revoluţiei întregi categorii sociale, despre care se presupunea că reprezintă impedimente majore în procesul de construire a unei societăţi noi. Cu ajutorul partidului de revoluţionari prefosionişti ce operează în tipologia unei ideologii scientiste, Lenin a instaurat primul regim totalitar din lume, prilej cu care drumul de a utiliza teroarea ca mijloc de guvernare a devenit o posibilitate complet legitimă.

Primele acţiuni cu caracter de genocid organizate de bolşevici au avut loc în timpul războiului civil din 1917-1923 şi au fost îndreptate contra unor grupuri-ţintă:aristocraţi, burghezi, proprietari funciari, industriaşi, ofiţeri, a căror existenţă reprezenta un pericol real la impunerea societăţii comuniste.  Bolşevicii nu s-au limitat doar la stigmatizarea şi exterminarea fizică a unor categorii sociale, ci au vizat şi minorităţile etnice din fostul Imperiu Sovietic. Prima acţiune clară de genocid împotriva unei minorităţi a avut loc în 1919 şi 1920, când din ordinul Biroului Politic din 24 noiembrie 1919 se cerea decazacizarea de pe Don şi din regiunea Cuban. Din cei peste 3 milioane de cazaci, între 300.000 şi 500.000 au fost deportaţi în regiunile nepopulate ale Rusiei sau internaţi în lagăre de muncă, iar zeci de mii au fost executaţi de CEKA.

Clasa socială care a avut cel mai mult de suferit de pe urma acţiunilor bolşevicilor a fost ţărănimea. Rechiziţiile forţate efectuate în timpul Războiului Civil Rus, în special cele operate de bolşevici au distrus economia rurală până în stadiul în care sistemul Comunismului de Război s-a văzut depăşit de situaţia creată. Pentru remedierea crizei, Lenin a impus în martie 1921 Noua Politică Economică sau „capitalismul de stat”, cu precizarea că statul bolşevic a ales să nu intervină în soluţionarea problemei foametei de la sate. Astfel, între 1921 şi 1923, primul val de înfometare care a afectat populaţia statului sovietic, a adus moartea pentru aproximativ 5 milioane de ţărani.

Apogeul genocidului sovietic

Impunerea lui Stalin ca lider al Partidului Comunist a determinat încetarea NEP-ului şi reluarea revoluţiei, eveniment ce a atras după sine reluarea politicilor represive dure. O astfel de măsură a reprezentat-o procesul de colectivizare a agriculturii, finalizat în urma celui de-al doile val de înfometare din 1932-1933. Rechiziţionarea produselor ţăranilor cu intenţia de a le vinde în plină depresie economică mondială a fost un succes parţial pentru statul sovietic care a obţinut lichidităţile necesare pentru tehnologizarea ţării, modernizarea armatei şi susţinerea Internaţionalei. Pe plan intern, Stalin a reuşit să colectivizeze întreaga agricultură şi să supună populaţia rurală sub autoritatea partidului prin intermediul foametei dublate de teroarea OGPU. Peste 10 milioane de ţărani au murit în urma celui de-al doilea val de înfometare al partidului, iar alte câtea milioane au fost deportate de la periferia Uniunii Sovietice în Gulag. Deşi Ucraina a fost cea mai afectată regiune a imperiului sovietic, al doilea val de înfomotare nu a fost îndreptat exclusiv împotriva ucrainienilor, printre populaţiile care au avut de suferit numărându-se toate minorităţile etnice.

Marea Teroare din 1936-1938 a reprezentat un nou episod al  genocidului orchestrat de Stalin împotriva unei categorii inventate şi anume „elementele antisovietice”. Operate de NKVD, sub conducerea lui Nikolai Ejov, în acest interval au fost arestaţi peste 1.500.000 de persoane, dintre care peste 700.000 au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, la care se adaugă 44.000 de membri de partid şi zeci de mii de ofiţeri.

Exportul genocidul revoluţionar în China

Partidul Comunist Chinez a apărut ca ramură a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în cea de-a treia Internaţională Comunistă şi a reuşit să se impună în urma victoriei din cadrul războiului civil cu Kuomintang-ul de după sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial. În scurt timp, comuniştii chinezi au recurs la practicile sovietice pe care le-au dus la extrem, primele acţiuni având ca scop exterminarea reacţionarilor, a clasei proprietarilor de pământ, a capitaliştilor din industrie şi comerţ şi a grupurilor religioase. Pentru îndeplinirea acestor ordine, Mao Zedong a stabilit în 1951 ca 1 din 1000 de locuitori să fie ucis, ceea ce înseamnă aproximativ 600.000 dacă ţinem cont că populaţia Chinei era de 600 milioane de locuitori la acea dată.

La sfârşitul anului 1952 PCC a afirmat că a omorât aproximativ 2, 4 milioane de “elemente reacţionare”, deşi numărul total de susţinători ai Kuomintang-ului şi al proprietari de pământ ucişi era de cel puţin 5 milioane. Cel mai mare genocid din istorie ca număr de victime s-a înregistrat tot în China, în timpul Marei Foamete, la scurt timp după Marele Salt Înainte, oficialităţile chineze recunoscând că “numărul pierderilor prin morţi nenaturale şi reducerea naşterilor din 1959 până în 1961 este estimat la aproximativ 40 de milioane”.

Unul dintre cele mai celebre episoade ale istoriei Partidului Comunist Chinez a fost Revoluţia Culturală, o mişcare socio-politică declanşată de Mao Zedong pe 16 mai 1966 pentru a implementa puternic socialismul în rândul populaţiei prin eliminarea tuturor celorlalte elemente ideologice, culturale şi economice neagreate de partid. Mao a rezumat scopul Revoluţiei Culturale:“...după haos lumea atinge pacea,   dar în 7 sau 8 ani haosul trebuie să apară din nou”.

În 1984, Comitetul Central al P.C.C. a efectuat cercetări pentru a estima impactul Revoluţiei Culturale, cifrele înainte de comisia de investigaţie fiind următoarele:aproximativ 4, 2 milioane de arestări, peste 1.728.000 de morţi din cauze nenaturale, peste 135.000 de oameni etichetaţi drept contra-revoluţionari şi executaţi, peste 237.000 de oameni omorâţi şi peste 7, 03 milioane mutilaţi în atacuri armate. Responsabilitatea pentru atacuri şi o bună parte din crimele produse în anii Revoluţiei Culturale cad pe umerii Gărzilor Roşii, compuse în mare parte din studenţi şi soldaţi.  

Genocidul la apogeu-Cambodgia lui Pol Plot

Khmerii Roşii şi-au bazat ideologia şi politicile pe modelul comunist chinez, bazat la rândul său pe cel sovietic. Aceste două modele erau importante pentru gruparea condusă de Pol Plot deoarece prezentau o serie întreagă de „insuficienţe“ce urmau a fi depăşite, măsurile sociale urmând a fi depăşite cu suficientă determinare şi rigoare. Cultura tradiţională a Khmerilor, combinată cu încercările violente ale ţării de a ieşi de sub tutela Franţei a dus la sintetizarea unui comunism ce are la bază naţionalismul rasial, ceea ce explică unele acte de violenţă ale Khmerilor.

În perioada guvernării Cambodgiei de către Khmerii Roşii (1975-1979), programul revoluţionar al acestora a fost implementat cu o duritate extremă, ducând genocidul la un nou nivel. Autorităţile guvernamentale au blocat ajutoarele umanitare ale Occidentalilor, populaţia murind de foame şi din cauza epidemiilor. De asemenea, excesele din timpul deportărilor şi a golirii oraşelor au produs un număr mare de victime, la care s-au adăugat cei executaţi pentru colaborare cu regimurile anterioare, cu comuniştii vietnamezi sau cu orice membru de partid căzut în dizgraţie.

 Principala categorie socială vizată de regimul criminal al lui Pol Plot a fost „poporul nou”, concentrat în mediul urban, în special în jurul capitalei Phnom Penh. În număr de aproximativ 3 milioane, „poporul nou” a fost categoria cea mai afectată de violenţe, Khmerii expulzându-i pe locuitorii din Phnom Penh şi privându-i de mijloacele necesare subzistenţei la sate. Doar foamea aplicată sistematic împotriva „poporul nou”, forţa de muncă ieftină a regimului, a făcut peste 800.000 de victime  ceea ce reprezenta 10% din populaţi ţării. Cei care au supravieţuit deportării şi înfomătării erau stigmatizaţi ca „sobotori economici” pentru lipsa lor de pregătire agricolă.

Au fost executaţi etnici vietnamezi, chinezi, thai şi membri ai altor minorităţi, precum şi creştini, musulmani şi budişti  din Cambodgia. Una dintre măsurile absurde ale regimului a fost decizia de a-i executa pe toţi cei care poartă ochelari, întrucât acest lucru însemna că sunt intelectuali. Între 1975 şi 1979, aproximativ 2 milioane de locuitori au murit, metodele brutale folosite de Khmerii Roşii determinând mulţi oameni să se refugieze în Vietnam până la îndepărtarea regimului de intervenţia armată a vietnamezilor şi la impunerea unui nou regim comunist.

Bibliografie:

Stephane Courtois, Comunism şi totalitarism, Editura Polirom, 2011.

Ernst Nolte, Războiul civil european, 1917-1945, Editura Corint, 2005.

Paul Dukes, Istoria Rusiei:882-1996, Editura All, 2009.

Richard Sakwa, The Rise and Fall of the Soviet Union 1917-1991, Routledge Taylor &Francis e-Library, 2005.

Eric D. Weitz, A Century of Genocide, Utopias and Race and Nation, Princeton University Press, 2003.

The Epoch Times, Nouă comentarii despre Partidul Comunist Chinez, Editura Semne, 2010.

Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid, disponibilă pe www.hrweb.org/legal/genocide