Sărutul roşu. Roz. Alb. Negru
Obţinut iniţial din zdrobirea unor pietre semipreţioase, din insecte şi ouă ale acestora, apoi din petrol şi ulei de castor, reţeta roşului de buze a luat culoarea locului şi a epocii. Actriţele au fost şi de această dată promotoare ale noii mode care sexualiza şi mai mult femeia.
După cum avansează îndrăzneţ zoologul britanic Desmond Morris în Maimuţa goală(1967), se poate face fără teama de a greşi o analogie între buzele vopsite în roşu şi labiile femeii, a căror culoare ar stârni apetitul sexual. Analogia a fost preluată şi de alţi antropologi, care au înzestrat-o cu noi semnificaţii.
În fapt, ce ne determină să ne vopsim buzele când avem atâtea motive să nu o facem? Sănătatea e unul dintre ele. De cele mai multe ori, unele dintre ingredientele conţinute în vopseaua de buze sunt toxice, dacă ar fi să numim numai plumbul, şi nu au fost nicicând mai respingătoare dacă ar fi să menţionăm doar gândacii striviţi. Cu toate acestea, continuăm să scoatem în fiecare zi din poşete batonul colorat care ne oferă, alături de alte trucuri cosmetice, iluzia unei mai mari încrederi în puterea noastră de seducţie.
Ingrediente:alge roşii, iod, brom, gândaci striviţi
Aventura roşului de buze începe în urmă cu 5.000 de ani, când femeile din Mesopotamia antică au avut îndrăzneala de a inventa ceea ce astăzi numim ruj. Ele foloseau pietre semipreţioase pentru a-şi decora buzele şi chiar ochii. Cele din civilizaţia indusului, cu 3.000 de ani în urmă, simţeau şi ele nevoia de a-şi vopsi buzele în roşu. Nu erau singurele, egiptencele din Antichitate făceau şi ele acelaşi lucru. Reţeta egiptencelor era alcătuită dintr-un amestec de alge roşii, iod şi brom, combinaţie care le provoca de cele mai multe ori îmbolnăviri serioase. Nu a fost însă un motiv suficient pentru ca femeile să renunţe la decorarea gurii. Se spune că însăşi Cleopatra avea propria sa reţetă de carmin, din care nu lipseau ca ingrediente gândacii striviţi şi furnicile.
Rujul cu sclipici nu era o raritate fiind obţinut dintr-o substanţă existentă în solzii peştilor. Parfumul a fost adăugat de Orient. Arabul Abu al-Quasim al-Zahrawi a rămas în istorie ca inventatorul rujului parfumat.
Decorarea în roşu a buzelor, considerată o expresie a încarnării lui Satan
Obiceiul vopsirii buzelor, chiar dacă datează din vremuri străvechi, nu a fost prea popular printre europeni secole de-a rândul. În Europa medievală decorarea în roşu a buzelor a fost considerată o expresie a încarnării a lui Satan şi, prin urmare, afurisită de biserică. Mult timp, cosmeticele de acest tip au făcut parte doar din instrumentarul de seducţie al prostituatelor.
Popularitatea rujului începe să crească abia în secolul al XVI-lea, în timpul domniei reginei Elisabeta I, care folosea roşu pentru buze şi alb pentru decorarea faţei. În acea vreme, rujul era obţinut din ceară de albine şi pulberi roşii din plante. Popularitatea se limita însă la femeile din clasele superioare şi la actori, singurii care aveau permisiunea să se machieze.
În mod inexplicabil, în 1770, în Parlamentul britanic a fost promovată o lege care anula căsătoria în cazul în care femeia se folosea de cosmetice înainte de ziua nunţii.
Până aproape în secolul al XIX-lea, în Marea Britanie utilizarea cosmeticelor nu a fost considerată acceptabilă de către femeile respectabile şi a fost asociată cu grupuri sociale restrânse precum actriţele sau prostituatele. Machiajul a fost considerat provocator. Acceptarea completă a acestui produs de frumuseţe în societatea londoneză s-a produs abia în jurul anului 1921.
În secolul al XIX-lea, reţeta se modernizează:seu de căprioară, ulei de castor, ceară de albine
La finele secolului al XIX-lea, Guerlain, o companie de cosmetice din Franţa, a început să fabrice rujul produs de parfumierii din Paris, ambalat în hârtie de mătase. Reţeta îngloba seu de căprioară, ulei de castor şi ceară de albine. Înainte de acest moment, fiecare îşi pregătea rujul în casă.
Tot în secolul al XIX-lea, în Statele Unite ale Americii, rujul carmin era obţinut dintr-o substanţă extrasă din corpul şi ouăle unei insecte care trăia în cactuşii din Mexic, mixată cu aluminiu şi calciu. Rujul nu era sub formă de baton, ci se aplica cu pensula. Culoarea a fost considerată mult prea artificială şi teatrală, aşa că era mai degrabă folosită de actriţe. În 1880, doar câteva artiste îndrăzneau să-şi vopsească buzele atunci când se aflau pe scenă. Faimoasa actriţă Sarah Bernhardt a fost una dintre ele.
În 1912, într-un articol publicat în „The New York Times”, un editor de modă american susţinea că rujul este acceptabil, dar că ar trebui aplicat cu precauţie. Aveai voie să te vopseşti la prânz, dar nu şi la cină.
Tubul de metal cu care ne-am obişnuit astăzi a fost inventat de Maurice Levy, în 1915, împreună cu mecanismul care împinge batonul în sus prin răsucire. În 1923, acest sistem a fost patentat de americanul James Bruce Mason Jr, din Nashville, Tennessee. Femeile încep să se rujeze mai ales când se duc la fotograf, pentru a da contur trăsăturilor, iar acest obicei ajută la impunerea produsului cosmetic. Simţind încotro bate vântul pe piaţa cosmeticalelor, Elisabeth Arden şi Estée Lauder încep să vândă rujuri la saloanele lor de frumuseţe.
În 1927, chimistul francez Paul Baudercroux a inventat formula Sărutul roşu, considerată a fi primul tip de ruj care nu se ştergea în urma unui sărut. Ironia sorţii, Sărutul roşua fost atât de greu de şters de pe buzele celei care-l folosea încât a fost scos de la vânzare.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, tubul de metal este înlocuit cu unul de plastic sau de hârtie. Rujul era mai sărac în cele vremuri deoarece petrolul şi uleiul de castor care intrau în componenţa produslui erau greu de găsit.
Societatea se temea că tinerele fete vor deveni prea provocatoare pentru sexul opus
Actriţele au fost şi au rămas promotoarele rujului roşu, printre ele numărându-se Elizabeth Taylor şi Marilyn Monroe. Dacă până prin 1920 rujul a continuat să fie doar de culoare roşie, în 1930, Elizabeth Arden începe să-l coloreze diferit. Ea inspiră şi alte companii de cosmetice să facă acelaşi lucru şi, încet-încet, rujul devine un simbol al exprimării sexualităţii femeii adulte. Nici adolescentele nu rămân indiferente în faţa acestui nou simbol al feminităţii aşa că încep să-l revendice. Speriaţi de noua modă, mulţi dintre imigranţii americani refuză să-şi lase fetele să se dea cu ruj. Un studiu din 1937 susţinea că jumătate dintre adolescente se luptau cu părinţii pentru dreptul de a se da cu vopsea de buze.
La mijlocul anilor 1940, revistele pentru adolescenţi avertizau că bărbaţii preferă un look natural al femeilor, iar cele care apelează la astfel de trucuri au toate şansele să-şi ruineze popularitatea şi cariera. În fapt, societatea se temea că tinerele fete vor deveni mult prea provocatoare pentru sexul opus şi că multe dintre ele vor deveni victimele prădătorilor sexuali.
În 1950, o companie cosmetică numită Gala începe să introducă rujul de culoarea lavandei, precum şi rozul, albul şi portocaliul. Mai târziu, Max Factor scoate pe piaţă batonul numit strawberry meringue. Rozul şi portocaliul devin culorile preferate printre adolescente.
În 1960, grupurile rock precum Ronette şi Shirelles popularizează rujul alb. Vopseaua de buze ajunge să fie în aşa măsură identificată cu feminitatea încât cele care nu au acest obicei sunt considerate suspecte:fie au deficienţe mintale, fie sunt lesbiene.
În 1970, multe dintre companiile de cosmetice aduc pe piaţă culorii stranii pentru colorarea buzelor:bleu, verde lămâie, argintiu şi albastru închis.
Cântăreţul de rock Marilyn Manson ajută la popularizarea rujului de culoare închisă, aşa-numitul ruj gotic, în mediile subculturale. Buzele negre sunt la modă din 1970 şi până în 1990, în timp ce în anii 1950 asemenea obiceiuri apăreau doar în filmele horror.
Astăzi nu există, practic, reprezentantă a sexului frumos care să nu aibă în poşetă nu unul, ci zeci de rujuri colorate, în toate nuanţele la modă. Până şi elevele de şcoală, dacă nu au un ruj, au cel puţin un baton cu vitamine, în culori variate, care imită cât se poate de clar luciul de buze.
