Sărbătorile, prilej de ospeţe

Legătura dintre o masă îmbelşugată şi zilele de sărbătoare e veche de când lumea. Nu ştim, dar putem bănui că strămoşii noştri îndepărtaţi din peşteri se străduiau să vâneze câte un căprior, dacă nu chiar un mamut, pentru sărbătoarea închinată cine ştie cărui Zeu al Vânătorii. Ştim oricum că strămoşii noştri mai apropiaţi din Antichitate celebrau orice sărbătoare închinată lui Zeus sau lui Apollon, lui Saturn sau lui Marte, cu sacrificii animaliere abundente, ceea ce înseamnă şi că participanţii puteau să mănânce carne de vită din plin.

Într-adevăr, principala sursă de carne proaspătă de animal domestic, în primul rând de vită, nu este piaţa, ca în vremurile mai apropiate de noi, ci jertfa.

Atâta vreme cât posibilităţile de păstrare a cărnii erau extrem de reduse, era mult mai uşor să împarţi cu vecinii un porc sau o oaie proaspăt tăiată, ori o vită cu toată cetatea, pentru ca, în schimb, să primeşti la rândul tău carne când vecinii vor tăia un animal.

Vita e un animal foarte scump, şi sub aspectul costurilor (păşunea pentru o cireadă ocupă suprafeţe de teren cu mult mai întinse decât echivalentul lor în cereale sau legume), şi sub aspect emoţional. Atenienii spuneau că boul le e frate, şi puneau în scenă anual Bouphonia („uciderea boului”) – un simulacru de proces, în care preotul care săvârşise sacrificiul era acuzat pentru uciderea animalului, acesta dă vina pe fecioarele care au adus apa pentru ascuţirea cuţitului sacrificial, ele arată către cei care l-au ascuţit.

Până la urmă, vinovat este găsit chiar acest cuţit ritual, machaira, care ucisese animalul, drept care este aruncat solemn în mare. Scenariul Bouphoniilor ne aminteşte de povestea tăierii stejarului, pentru care e acuzat ţăranul, care îl acuză pe pădurar, care acuză fierarul, care învinuieşte toporul. Oamenii sunt exoneraţi de vinovăţie, şi lumea materială devine unicul sediu al culpabilităţii.

De sărbători, aşadar, se aduc jertfe, a căror carne e mâncată în comun, în ospeţe care reunesc în jurul aceleiaşi mese pe membrii aceleiaşi familii, ai aceleiaşi comune şi adesea, chiar pe toţi cetăţenii unei cetăţi. Ospăţul este organizat şi plătit de cetate, care moşteneşte rolul de gazdă generoasă şi darnică, pe care în epopee îl juca basileul, confirmând astfel autoritatea superioară a instituţiilor publice asupra întregului corp cetăţenesc.

Proba consumului fără teamă

Cu alte prilejuri de comensalitate, fiecare participant aduce însă de-acasă mâncare şi băutură, oferindu-le la masa comună. Astfel de dejunuri rituale poartă numele de eranoi, şi la fel se numeşte şi contribuţia fiecărui participant.

Nu ştiu cine dintre noi îşi mai aminteşte că acesta era obiceiul şi la noi de Armindeni – vechea sărbătoare a primăverii din prima zi a lunii mai – dar, cel puţin în generaţia mea, când doar parveniţii sărbătoreau Revelionul la restaurant, acesta era obiceiul pentru masa comună din noaptea care făcea trecerea la Anul Nou:tu aduci salata de boeuf, eu aduc sarmalele, ei aduc tortul...

Important era să întâmpinăm împreună un nou an, şi împărţirea hranei sărbătoreşti aduse de fiecare prieten sau membru al familiei – eranos – instituia, fie şi pentru un scurt răstimp, o fraternitate simbolică mai solidă decât ne dăm seama la o privire grăbită.

Şi totuşi, mai este un motiv – poate uitat, dar esenţial – pentru care, la sărbători, se mănâncă din belşug mâncăruri rareori mâncate în zilele obişnuite. Mielul de Paşte, de exemplu, sau curcanul de Thanksgiving sunt feluri de mâncare rituale, a căror semnificaţie o regăsim în practicile societăţilor arhaice. Iată, de pildă, ce aflăm de la Emile Durkheim, unul dintre întemeietorii antropologiei moderne, despre clanul Omizilor din tribul Arunta.

Acest clan se consideră descendent al Omizii primordiale, a cărei efigie se regăseşte pe drapelul clanului, simbolizând comunitatea, şi, fireşte, în interdicţia consumării totemului, adică a omizilor. Or, la sărbătoarea clanului numită Intichiuma, după un răstimp în care membrii acestuia se rănesc intenţionat şi fac să curgă sângele lor pentru ca Omizile să prospere, se organizează un ospăţ comun în care participanţii mănâncă din belşug omizi. Şeful clanului ingurgitează solemn câteva exemplare cât mai arătoase, şi astfel le asigură, cred ei, perpetuarea.

Consumul festiv de alimente asigură reînnoirea acestora:cu cât mâncăm mai din belşug de sărbători, cu atât arătăm că avem încredere că preţioasa substanţă fără de care n-am putea supravieţui nu riscă să dispară. Clanul Omizilor mănâncă omizi, coloniştii americani mănâncă curcanul prins cu greu după lungi zile de foame, între Crăciun şi Bobotează, întreaga Europă Centrală devorează turme întregi de porci, iar la echinocţiul de primăvară, toate neamurile pastorale ale lumii jertfesc, frig la frigare sau coc în cuptoare şi mănâncă – fără teamă – mieii abia fătaţi. Într-o lume obsedată de spectrul constant al foametei, proba consumului fără teamă este substratul uitat al ospeţelor sărbătoreşti.

Cu cât eşti mai sărac…

În ultimii ani de dictatură ne întrebam de ce, de sărbători sau când aveam musafiri, ne dădeam, cum se spune, de ceasul morţii pentru a pune pe masă tot ce ne lipsea de obicei, de la platoul cu salam de Sibiu până la tortul din ciocolată. În vreme ce societăţile îmbelşugate numără calorii într-o adevărată frenezie a ascezei alimentare, se convertesc la cele mai variate forme de vegetarianism şi par să creadă că omul e o rumegătoare cu două compartimente gastrice, prin părţile noastre de lume, cu cât eşti mai sărac, cu atât mesele de sărbătoare trebuie să fie mai încărcate cu bunătăţi. Ca să te desfeţi măcar câteva zile pe an, ca să nu se vadă cât eşti de sărac, ca să nu „meneşti a rău” – cine mai ştie, în logica plurală a mitului, care e cauza şi care e efectul acestui consum, la limită destructiv, al alimentelor de sărbătoare.

În ultimă instanţă, nu cumva orice act sacru tinde să distrugă partea pentru a salva întregul? Când triburile arhaice organizează enorme ospeţe unde tot ce rămâne se aruncă, ori când acei Big Men ai aborigenilor din Australia devin şi rămân căpetenii doar în măsura în care pot furniza din avutul propriu destule bunuri care să fie distruse în ceremoniile colective de consacrare, nu deducem oare că distrugerea deliberată este un gest apotropaic esenţial, care asigură reînnoirea bunurilor comunităţii şi oferă zeilor partea lor, aparent distrusă, dar de fapt consacrată fiinţelor invizibile din văzduh? Athenaios citează un fragment din Istoriile lui Douris, un istoric contemporan cu războaiele dintre succesorii imperiului lui Alexandru, care îl compară critic pe acesta cu părintele său Filip, atât de sărac încât dormea sub cap cu singura cupă din aur pe care o avea, în vreme ce, la ospeţele lui Alexandru, feluritele dulciuri şi fructe erau aduse la masă învelite în folii din aur, pe care mesenii le desfăceau şi le aruncau pe jos ca pe un simplu ambalaj. Dar dacă risipa tânărului rege era un fel de potlatch greco-macedonean, menit să distrugă o fărâmă din prada Orientului cucerit pentru a păstra restul departe de invidia zeilor?