Şabloanele gândirii româneşti – despre transportul armamentului francez către România pe liniile ferate rusești

Există o uriaşă varietate de idei inoculate maselor prin manualele de istorie sau prin operele unor cercetători şi ziarişti. Rusia, de exemplu, este prezentată aproape numai în culori sau tonuri întunecate. Nici colaborarea din anii primei conflagraţii mondiale nu este percepută pozitiv pe meleagurile româneşti şi marea putere a fost acuzată de faptul că n-a asigurat aprovizionarea la timp a trupelor aliate de pe frontul din Carpaţi.

Trecând acum peste indolenţa specifică spaţiului de la est de Prut, menţionată în dese rânduri de către generalul Berthelot, trebuie să fim puţin realişti. Imperiul rus a fost surprins cu o reţea feroviară slab dezvoltată pentru un război atât de mare. Nici măcar în timp de pace nu făcea faţă. Erau trei mari tipuri de trenuri: civile, industriale şi militare. Personalul feroviar avea probleme cu coordonarea convoaielor şi nici locomotive suficiente nu erau. Au fost multe comandate în SUA, dar soseau pe rând.

A apărut apoi şi aprovizionarea aliatului român. Vagonul standard al epocii era considerat cel de 10 tone. Franţa a trimis muniţie pentru puştile Lebel şi numai gloanţele acestora ajungeau la o masă de 993,22 t. Armele în sine mai adăugau 1.096 t. Existau şi alte aspecte logistice. Avioanele epocii erau uşoare, din lemn şi pânză, dar ocupau mult spaţiu. Produsele militare nu se transportă precum cartofii. Existenţa explozibililor presupune dispunerea în lăzi separate şi speciale pentru a nu duce la umezirea pulberilor.

Aliatul rus, nenorocit şi de febra zisă revoluţionară, a reuşit să transporte de la Arhanghelsk şi Vladivostok destul echipament pentru a schimba faţa armatei române, dar ar fi fost loc de mai bine.